treișunudecemvrie ultimazi din anuzecedupădouămii

ultima zi, iar... în definitiv astea-s niște amărâte de convenții, solare, calendaristice, vânătorești, rușii țin anul nou mai încolo, așa că... uneori devine enervantă această cumplită relativitate, ne zdrobim să facem cumpărături și să ne găsim țoale faine pentru ultima noapte din an, să nu ne prindă prima zi din celălalt an, nu știu cum, cei care pot, de parcă ar conta... nu să ne dorim să fim noi mai buni, ci mai bine îmbrăcați și cu bani în buzunar...

îmi doresc să-mi dea Dumnezeu cuvintele simple și astfel să pot obține lucrurile simple iar adevărurile lumii să fie adevărurile mele și să nu mă frământe întrebări majore, să trăiesc în fiecare zi ca și cum ar fi ultima și să mă bucur de soare ca și cum el s-ar roti numai pe cerul meu, până la urmă cred, nu este important adevărul ci bucuria ființei mele, iar bucuria mea e mai aproape decât adevărul sufletului meu, și dacă îmi va fi hărăzită bucuria, în mod sigur nu departe îmi voi găsi și liniștea... Doamne-Ajută!

la mulți ani români, oriunde ați fi!

în sara de ajun, urare

încerc să-mi amintesc, cuvintele care fără a ști ascund în loc să dezvăluie, le rostești și le naști iar ele prind viață degeaba, sunt avortoni, fără vlagă, chip și-nțeles, eu le dau drumul în lume iar ele se pierd inutil, se integrează în magma colcăitoare de non-sensuri, fac măști, construiesc chipuri, schițează zâmbete, aruncă riduri pe fețe crispate, unde naiba sunt eu în toate cuvintele astea, nu mă simt nicăieri, nu sunt niciunde, e ajun de crăciun când trebuie să spui ceea ce simți, am revăzut din nou actually love, cred că e cel mai fain film potrivit cu sărbătorile crăciunului, viața reală din păcate nu este astfel dar cât este de fain în cele 120 de minute să crezi că este, e crăciun, e sărbătoare, să punem doar întrebările simple, și să ne dorim doar lucrurile simple, ce împiedică oare ca EL, acela care decide, să facă să se întâmple atât de simplu pe cât credem noi că se poate, să și fie simplă viața noastră, noi, cu mâinile în rugăciune către îngerelul ocrotitor, aproapele nostru, care trebuie să răspundă rugăminților noastre, și de care ne amintim de obicei, doar în necaz, crăciun fericit, oameni buni...

lumea din afară ascunsă-n mine, adânc...

cuvintele care mor pe drum, rostite fără țintă, pierdute într-ele însele, de frumusețea clipei doar, cele care din coadă au să sune... și cuvintele care nu sunt decât în privirile care vorbesc, cele care tac de fapt, care nu sunt în glas ci sunt ascunse în ochii mei, și-ai tăi, cuvintele tăcute sau tăcerea ascunsă-n cuvinte, dulceața neliniștită a dimineții nedormite, ori vorba mea acoperită de vântul șuierând aproape, certitudinea că sunt, mirarea că nichita a fost, este și va fi, spaima că voi deveni orb și mut și surd și prost, hai să jucăm triș și soarta lumii să se decidă în săriturile noastre, cine nu face fruci câștigă, am zis/ am zis, amintirile mele care nu se suprapun peste ale tale, ști? eu îmi amintesc despre verde iar tu despre roz, și ști, rozul era liliachiu iar verdele meu turcoaz dar niciunul dintre noi nu credem, culorile nu au adevăr, picasso a luat singur toată dreptatea, mie de fapt nici nu îmi place picasso, eu îl iubesc pe modigliani, oricum noi nu pictăm iar ceea ce pentru alții este simplu pentru noi este complicat, îți spun că plec pentru că nu mă pot apropia de urechea ta ca să îți șoptesc că aș sta, nu pot să plâng pentru că vreau să par puternic, iar melodia aia a lui holograf că și bărbații plâng câteodată e faină ca melodie și tembelă ca text, bărbații nu plâng bre, cel puțin ăia care au făcut armata, io am făcut-o, dar-ar draku-n ea, oricum cuvintele nu mi-ajung să povestesc toate câte s-au adunat și s-au ascuns din afară, în mine, adânc...   

fără cuvinte în decembrie

am ascultat toate interpretările, aproape... asta este cea mai faină. nu am ce să mai adaug. http://www.youtube.com/watch?v=WmAwaeatZPg...

ba nu, asta-i mai dulce:
http://www.youtube.com/watch?v=TZni3VJUdDY

glasul văilor... glăsuiește

mi-am zis să încerc să țin rubrică, că de, unii nu știe cum merge și drege consiliul local, și-atunci am venit cu punctul meu de vedere, despre:
1 – cum funcționează consiliul local?

Sunt unele lucruri pe care le acceptăm a fi comune, subînțelese, și spunem de obicei că, toată lumea știe, că se știe, deși de foarte multe ori... de fapt, nu se știe, ori nu este înțeles pe deplin, ori mai rău, noi, cei care ascultăm, nu avem curajul să recunoaștem că nu știm, determinați de spaima că am putea părea neștiutori, proști adică... și atunci când cineva, nu contează cine, își începe discursul prin a spune că: așa cum toată lumea știe... - foarte puțini, au curajul de a riposta, de a spune mai precis, că nu știu, să ridice mâna deci, două degete, ca protest... și să ceară lămuriri: explicați-ne domnu’ vorbitor, domnu’ șef , sau cine oi fi, tu, domnu’ acela care vorbește acolo, la pupitru, în fața noastră, alo, noi cetățenii, eu adică, noi nu știm, eu nu știu bre... totuși, care este explicația prostiei ăleia de-o înfațișară-ți mai nainte, în materialul acesta public, pentru toți, carevasăzică?

De fapt, ajungi consilier pentru că ești pe o listă a unui partid nu pentru că neapărat meriți, se poate întâmpla să nu te pricepi deloc, să nu ai habar de legislație, de administrația publică, cu ce se mănâncă ea dar să ai bun simț ( asta cel puțin speră cetățenii ăia care te votează...), în cel mai fericit caz ești bine crescut, adică ai cei 7 ani de acasă, ești politicos, saluți lumea, ești cât de cât cunoscut în orașul tău, și reprezinți ceva pentru partidul care te-a propulsat pe un loc eligibil (altfel nu ai fi fost pe lista aia!)...

Sunt cetățeni care nu știu cum funcționează consiliul local. Cel care decide asupra legilor interne de guvernare a orașului. Asupra hotărârilor adică. Hotărârile sunt legile interne de funcționare a unui oraș, simplificat vorbind. Imaginați-vă că primarul este un fel de prim-ministru, iar consiliul local un fel de parlament; în absența hotărârilor mini-parlamentului care este consiliul local, multe din deciziile primarului nu sunt legitime. De aceea primarul vrea și obține în cele mai multe cazuri, ca deciziile lui să fie susținute de consiliul local. Cu o majoritate confortabilă nici nu are cum să fie altfel. 9 + 3, adică 12 consilieri este o majoritate simplă și confortabilă. În Reghin. Primarul face ce vrea. Este Stăpânul Inelelor, pardon, al Orașului. Evident Puterea ar vrea să nu aibă nici un oponent. Nici o voce de opoziție, nici un Gică-Contra. Ce fain ar fi! Să zică toți reghinenii la unison: yes master, să accepte deci, că trăiesc în cel mai fain oraș posibil, că alt primar mai bun nici nu ar putea fi, că acesta care ne conduce este cel mai bun șef posibil. Uau! K-lumea!

Mie, mi se pare normal să avem un electorat cultivat. Mi se pare normal ca cetățenii să aleagă în cunoștință de cauză, adică să știe cum stau, care sunt bunele și care sunt relele. Să știe că nimeni nu-i perfect și să aleagă liber în urma unei deliberări cu propria conștință! De ce edilii noștrii de acuma ar fi perfecți? Ce, dețin ei adevărul iar opoziția habar n-are de cele drepte și bune pentru oraș? Dacă ar fi așa, eu, Sorin Pui, consilier liberal, în opoziție, pentru cei care știu lucrurile astea, cu îndreptățire, aș fi plictisitor, desigur. Doar pentru ceilalți, răii, intriganții, anarhiștii, aș putea fi interesant. Mă risc să repet lucruri știute pentru unii, și uitate pentru cei mai mulți sau chiar neștiute. Chiar sunt bad guy of the town. Oare?

In Reghin sunt 19 consilieri. Așa spune legea. Atâția trebuie să fie raportat la numărul de cetățeni. Astăzi, decembrie 2010, sunt 9 UDMR, 3 PSD, 3 PNL, 3 PDL, 1 PRM. Coaliția la putere în Reghin este formată din consilierii UDMR + PSD, adică 9 + 3 = 12, acești 12 consilieri dau însă doar o majoritate simplă. Cu primar UDMR și viceprimar PSD. Pentru hotărârile care privesc patrimoniul orașului le mai trebuie un vot. Unul singur. Că așa zice legea: 2/3 din numărul consilierilor decid în ceea ce privește patrimoniul. Două treimi. Adică 13. Cine este deci al 13-lea om din Consiliul Local care poate decide pentru destinul orașului în problemele majore? Are importanță?... Are.

La un seminar despre piața afacerilor, în urmă cu ceva vreme, am aflat că, de fapt, nu angajații sunt cea mai prețioasă avuție a unei companii, firme, sereleuri, instituții, ce-or fi ele... Asta este ceea ce mi-au scris niște lectori plătiți, pe-o tablă, spre surprinderea mea! Majoritatea oamenilor din sală am schițat la unison un: aaaa... da’ cine atunci dacă nu angajații?! Ei bine, răspunsul a fost: oamenii care lucrează în firma ta și care sunt și se simt... IMPLICAȚI! Cei care dau valoare. Cei care rămân lângă tine. Și... ne zice lectorul mai departe, în urma unor analize sociologice, într-o sumă de firme românești, a reieșit că doar cca. 25% din angajați sunt implicați, în realitate. Un sfert, adică. Un calcul simplu, aritmetic arată că la 20 de angajați ( de exemplu) doar 5 dintre ei își dau interesul și vin la muncă din plăcere. Restul vin să semneze condica, pentru salar și să se achite aparent de sarcini. Haideți să aplicăm acest procent și la angajații altor instituții! Nu este interesant?! Dacă Primăria are 71 de angajați, sau pe acolo, doar 17 sunt implicați, statistic vorbind. Motorul, rotițele care fac să meargă treaba. În fapt, statistic vorbind atunci, pe unii îi doare fix în cot. Care sunt ăia?! Și care sunt ăia implicați?! Unii mimează doar... Nu ar fi fain să îi știm și noi! Că doar îi plătim!

Dar care sunt din cei 19 consilieri ai Municipiului Reghin cei implicați? 25% înseamnă 4,75%, deci hai să zicem 5 consilieri... și restul??!! Doar fac act de prezență? Doar votează așa cum trebuie?... Cum zice puterea?!

Probabil acestea sunt doar statistici goale, searbede, pierdere de vreme pentru unii care au prea multă. Sau poate analizele acestea se aplică doar firmelor private iar în cazul instituțiilor publice sunt alte procente. Oamenii din instituțiile publice, în mod sigur sunt mult mai implicați. Oricum și salariile sunt corespunzătoare... Nu?! :)

sorinpui@gmail.com

modiglianizează-mă!

ce am înțeles eu: el este omul care se pierde, care vrea să fie mult deși are spaima că este puțin, cel care este sfâșâiat de proprii demoni încercând să-i vindece pe ai altora, cel care încearcă să fie bun conștient că în jurul său urâții conduc, cel care nu vrea să conducă ci doar să poată să-și exprime propria părere, nu vrea recunoașterea celorlalți deși în taină speră ca ceilalți să-i accepte viziunea originală despre lume, iubește cu furie, definitiv, fără cale de întoarcere și paradoxal, iubirea asta doare... el nu poate pune ochi portretelor sale decât atunci când îi vede pe cei ai sufletului, și trebuie să bea, să uite, să se drogheze, e dureros ca verbul a iubi să fie mai puternic decât verbul a fi, cum poți ascunde adevărurile pe care nu le poți ascunde, când ști lucruri pe care ceilalți nu vor încă să le știe, când ești cu un pas înaintea tuturor celorlalți, ce faci!... nimic, dansezi, zâmbești, iubești, pictezi, modelezi, exiști...

zeul meu romantic și beat de acum, Modigliani, modelează-mă... modiglianizează-mă! 

undeva, prin vară

e decembrie, nu-mi vine să scriu nimic tocmai pentru că atât de multe îmi colcăie în minte, asta este melodia pe care o aud acum în ureche, ascultați-o, nu se potrivește cu nimic, nu cu decembrie, doar cu mintea mea, so http://www.youtube.com/watch?v=Sm8NCaI_ZkU, povestea merge mai departe...

mi-au venit în minte astăzi iarăși lucrurile simple, vorbele calde, puține câte sunt, câteva, cele care ne fac să ne simțim oameni, vorbele de drag, cuvintele de dor, prea risipite uneori, aiurea... e atât de simplu să folosim doar cuvintele care leagă și să uităm cuvintele care dor... de ce mintea noastră funcționează uneori ca și cum ar fi dușmanul nostru și face experiențe malefice pe sufletul nostru? undeva în vara asta m-am pierdut. undeva în vara asta m-am regăsit. între aceste momente, cândva, am pierdut ceva din mine... o notă, o nuanță, un la, un țipăt de surpriză, suspinul lui da, acolo, ceva...

La Mulți Ani, România!

câțiva tineri din targu-mures s-au gandit sa intampine ziua României, in cetate, îmbracati in haine românesti, petrecând românește, dansând, mai mult sau mai puțin, pe muzică populară, și daca nu, sigur românească. asa, de sfantul Andrei, patronul României. Extraordinar! faină idee, bravo lor! la ora zero, vom cânta: Deșteaptă-te române! La Mulți Ani, România!

întrebarea măcinătoare

te uiți în zare, îți iei un reper, față de soare, de muschiul copacilor, relativ la orizont, la ceva ori la cineva, incerci sa fi bun, om, crestin, sa iti gasesti astfel raportul potrivit, relatia corecta cu ambientul, cu ceilalti, sa judeci drept, fara partinire, cu intelegere si buna credință... și dacă totuși greșești?

dacă stelele nu strălucesc, cerul lipsește

nu știu de ce. mi s-a părut întotdeauna, de mic, poate este o prejudecată, sigur e, că muzica "arată" mai bine, și celelalte arte, pictura, sculptura, ceea ce trăiești, că exprimă mai degrabă decât cuvântul, și altfel, emoția, gândul... cum pot eu reproduce în cuvinte ceea ce simt atunci când îl ascult pe mario lanza interpretând e lucevan le stelle, de pildă?!... nu pot. ce-i poți adăuga lui modigliani sau altora, de pildă, lui toulouse-lautrec, și femeilor lui din moulin-rouge?... nimic. poți rămâne cu mâinile pe genunchi, în cumpănă, ca gânditorul de la hamangia, reflectând, la zeița fecundității, statuia aia grasă, cu curu' mare...





eternul feminin, enigma nedezlegată, mister...

într-un anumit fel, nu mai există nimic după mario lanza și interpretarea lui teribilă. nimic. nici o lune de după, nici o marțe, nimic. doar un prezent sărac și odios.

interviu în glasul văilor

Rep: Ce mai e nou în viaţa lui Sorin Pui?


Nou este faptul că încă suntem în criză economică deși unii, respectiv guvernul, s-au angajat să ia măsuri care, începând din primăvara anului 2010, trebuiau să ducă la relansare economică. Tot de noutate ține și faptul că am participat, acum câteva săptămâni, la Bussines Days în Târgu-Mureș, un eveniment pe trei zile, cu seminarii și work-shopuri, unde am aflat printre altele, că de fapt criza este doar în capul nostru, că trebuie să vedem oportunități acolo unde alții văd o criză, că ne întoarcem la o realitate a pieții, că trebuie să fim mai eficienți și să muncim mai mult, că la noi doar unul produce iar alți cinci sau mai mulți, intermediază pe spatele producătorului. Și tot o noutate este că mi-am făcut cont pe Facebook.

Rep: Lumea spune că e sătulă de politică însă tot se vorbeşte despre ea. Cum vezi lumea politică de la nivel local şi de acolo de pe scaunul de consilier?

Politica ar trebui să fie mai degrabă, grija pentru comunitatea din care faci parte, aceasta dacă prosperă, prosperi și tu. Trebuie să acționezi, să muncești după reguli clare, după legi care nu se schimbă în fiecare an după interesele unora sau altora. La noi cel mai adesea, politica este calea prin care îți poți umple buzunarul propriu. De aceea găsești printre politicieni foarte mulți oportuniști și oameni fără caracter, care fac ca oamenii să fie dezamăgiți de clasa politică în ansamblul ei.

Rep: Faci parte din politica reghineană de ani buni. S-a schimbat ceva în tot acest timp pe lângă ceea ce se vede la suprafaţă? Mentalitatea locuitorilor, a politicienilor?

Mie mi se pare că lumea este mai apatică, saturată de vorbărie, tocșouri și politicieni. Toți vorbesc, vorbesc, vorbesc. Cu rost și fără rost. Și sunt foarte mulți aceștia care vorbesc iar oamenii nu-i mai ascultă. Cred că nu mai sunt interesați. Problemele lor oricum rămân.

Rep: Cum faceţi faţă ca partid în consiliul local având în vedere că UDMR-ul este majoritatea?

Așa cum se vede. Facem o opoziție constructivă, cum ar spune unii. Cei care conduc, în speță puterea, au impresia deseori, că doar ei știu ceea ce este bine pentru ceilalți, lucru care nu este adevărat. Asta în general vorbind dar Reghinul nu face excepție. Orice proiect este perfectibil și poate fi îmbunătățit. Nu facem opoziție de dragul opoziției, am fost alături, noi, PNL Reghin, consilierii liberali, de proiectele pozitive, care au adus valoare în viața reghinenilor. Fără îndoială însă, au fost momente în care punctul nostru de vedere, nu a fost similar cu cel al majorității. Îmi place să cred că dau dovadă de onestitate politică. Nu sunt și nu pot fi aplaudac, yesmen sau pupincurist, nu mi se potrivește. Nu m-aș avea bine cu mine însumi pe urmă. Iar la nivelul Consiliului Local când banii mi se pare că nu sunt cheltuiți cum trebuie sau că proiectele propuse nu sunt cele mai potrivite, reacționez. Măcar dau din gură, îmi susțin cauza, argumentez – oricum UDMR-ul face ce vrea, ei conduc acest oraș iar asta este o realitate istorică nu o opinie a mea.

Rep: Politica şi politicienii sunt asociaţi cu vânătoarea de profituri. Cum că votul se vinde şi se cumpără. Cum puteţi demonta mecanismul?

Nu putem. Poate generația următoare. Câtă vreme avem și acceptăm politicieni care vor doar să se îmbogățească făcând politică, câtă vreme legile sunt vagi, stufoase, neclare, permisive, interpretabile, schimbătoare, nu vom putea face nimic. Regulile unui joc trebuie să fie simple și clare și întotdeauna aceleași pentru toată lumea. Fără excepții și derogări.

Rep: Timpul trece destul de repede astfel încât se apropie cu paşi repezi alegerile locale din 2012. Pe cine vezi pe scaunul de primar în următorul mandat? Există vreo persoană pe care o consideri potrivită pentru această funcţie?

Pe cel mai bun, evident.

(a consemnat Codruța Pop/ Glasul Văilor,nr.16, noiembrie 2010)

luni

cum apreciem zilele? după ceea ce ni s-a întâmplat sau după ceea ce am simțit. o zi în care nu s-a întâmplat nimic este o zi din care zâmbetul a lipsit sau o zi în care sufletul nostru stă, inert. avem nevoie de emoție sau de aventură? oricum sunt zile faine de noiembrie și nu-mi vine să scriu despre nimic. de politică n-am chef, orice știre apare devine diamant în ochiul presei, care o întoarce pe zeci de mii de fețe, de citit... mă necăjesc c-o carte de vreo 2 săptămâni, de la editura trei, cu psihanaliști, azi dimineață am citit 2 numere din săptămâna financiară, toți zic că e de rău, numa ăia de la putere că e de bine, ce să zică săracii, după noi potopul! deh! povești.

m-am săturat de telefonia mobilă. mi-e dor să scriu o scrisoare. cu stiloul. azi a fost luni.

eat pray love

îmi simt ochiul stâng ca și cum s-ar întoarce perpendicular pe cel drept. zici că sunt din guernica. mă gândeam. între a citi cartea și a o vedea ecranizată, cred că este preferabil să vezi întâi filmul. din experiențele mele întotdeauna este mai bună cartea, și-atunci este îmbucurător să descoperi după momentul vizionării, citind, scene omise sau nepuse corespunzător în scenă și pe care mintea ta le poate regiza în premieră, altfel, îmbogățindu-te, decât să citești mai-nainte cartea și să trăiești pe urmă dezamăgirea unei slabe ecranizări și care nu se apropie de felul în care ți-ai imaginat tu, povestea. sigur, sunt modalități diferite de reprezentare și care nu trebuie, în definitiv, comparate. zorba de pildă, e atât de bun filmul și excepțională cartea, și poți vorbi de fiecare, și împreună și separat. nu mi-l pot imagina pe alexis zorba altfel decât cu chipul lui anthony quinn. în alb și negru.

am văzut eat pray love. am descoperit-o pe bebel gilberto. nu știu încă dacă în carte va fi.

4 din 11

noiembrie nu este luna mea favorită și cu toate acestea în diminețile astea din urmă, m-am trezit cu un noiembrie frumos. ce fain e uneori să zăbovești în răscruce! să te gândești că ai putea-o lua pe oriunde, pe cărarea aceea ori pe cealaltă... răscrucea este un câmp înflorit de posibilități, câmpul macilor învăpăiați, e un înainte de-a fi... nu știu ce vreau să zic, adică știu dar melodia aia îmi stăruie încă în minte. atât azi...

dacă iei 4 din 11 rămân câte trebuie...

zece luni

treisutepatruzile încheiate cu noaptea dovleacului, mai sunt șaizecișiuna, cum au trecut atât de repede, habar n-am, ce-am făcut în toate aceste 7.296 de minute, habar n-am, când te gândești că zece secunde pot fi lungi ca anii uneori, și totuși cum pot păli ele față de cele 437.760 care au trecut din 2010, am avut bucurii, dureri, tristeți, soare, vânt, tăceri, cuvinte... ce n-am avut!... și intervenție chirurgicală am avut, marți, după zece ani, și n-am nimerit cele 3 ceasuri rele, și cea mai stresantă oră din viața mea am avut-o, tot marți, dar nu mai contează...

au trecut iată zece luni și tot ce-mi stăruie în minte sunt ochii câinelui Hachiko...

 http://www.youtube.com/watch?v=z4WKnwKlWDI, aici mult mai lent...

Hachiko: A dog's story

cred ca daca filmul acesta nu ar fi avut cuvinte, asa ca pe vremuri, doar muzica in background, si eventual, cate un slide cu text daca situatia devenea usor dilematica, desi eu nu am desprins asemenea situatii, daca filmul ar fi fost mut deci... l-am fi inteles la fel de bine...

fara sa vreau sa fiu cinic imi vine in minte poanta aia, sau anecdota, sau banc, ce-o fi... intrebare, ce se intampla daca iti bagi cainele si femeia in portbagajul masinii si ii tii acolo trei ore?... cand le dai drumul, cainele sare pe tine de bucurie, iti linge mana si da din coada vesel cu ochi lacramosi, ...bancul asta e cu rest...

filmul reia o poveste adevarata, a true story, despre iubirea neconditionata...

http://www.youtube.com/watch?v=GfLPiTzNOVA

cum poti vorbi despre nimic

ce-ai facut azi/ nimic/ cum nimic/ nimic/ hai no/ da no/ .../ .../ ai mancat ceva/ da/ ce/ supa cu galuste.../ atat/ si papricas de pui/ .../ .../ s-atunci de ce zici c-ai facut nimic/ da ce-am facut/ ai mancat/ .../ si ce-ai mai facut/ nimic/.../ nu ride/ nu rid/ ba rizi/ ba nu/ te-am auzit/ ce-ai auzit/ cum rizi/ n-am ris da daca zici ca n-ai facut nimic/ da n-am facut nimic/ ok/ .../ mai vorbim/ bine/ pa/ pa/

lucrurile simple

sa te bucuri dimineata de razele soarelui si-atat, sa bei cafea cu caimac dintr-o cescuta cu tortita si farfurie, sa citesti ziarul cu atentie desi nu te intereseaza nimic in mod deosebit , sa te plimbi prin parc rascolind frunzele galbene toamna, sa-ti tii de manuta nepotica plimband-o-n amiaz si sa te simti urias, sa te bucuri de aroma unui trabuc in asfintit fara a fi fumator, sa mergi cu picioarele goale pe linia intalnirii zglobii dintre nisip si mare, sa te priveasca cainele tau cu ochi calzi in fiecare seara cand te-ntorci acasa si-n fiecare dimineata cand pleci, sa-ti cada o lacrima pe care nu o vede nimeni atunci cand copilul tau pleaca departe, sa citesti o carte in care poti pierde prezentul, s-asculti colinde in ajun de craciun si sa impodobesti bradul, sa simti ca iubesti pur si simplu si sa nu sti pe cine, sa alergi in mai printr-un camp plin de papadii, sa conduci masina cu geamurile deschise si s-asculti bolero sau mai bine greierii, sa faci dragoste c-o femeie ca si cum ar fi pentru ultima data, sa te uiti la un film alb negru cu audrey hepburn si sa te simti tanar, sa bei un pahar de vin rosu si sa mananci camembert in montmartre, s-asculti in aceeasi seara de zece ori aceeasi intamplare povestita de tatal tau, sa stai singur in casa ascultand noua ceasuri cum ticaie si unul cu pendula cum bate, sa scri cu-n stilou cu penita de aur pe-un caiet cu foi veline cateva cuvinte pentru mai tarziu, sa ti se-nsenineze ziua cand iti zambeste cineva fara motiv...

sa vorbesti despre lucrurile simple si sa-ti amintesti doar cateva...

helouin

în fiecare an același duel, unii pro alții contra, halouinu-i importat, nu-i românesc, jos cu el, ce-i aia. alții votează pentru... până la urmă, cei care vor să se distreze se distrează, ceilalți ignoră sărbătoarea asta ne-românească și stau în casă, suduind mărunt printre dinți sau făcând altceva, ce le place. în fond și de ziua îndrăgostiților este aceeași chestie, dragobetele-i al nostru, valentinu nu. câștigă comercianții. cei care pot vinde de fiecare dată. câștigă cei, care fără prejudecăți naționaliste, se distrează de fiecare dată. cred că nici nu le pasă foarte tare. halouinu-i doar un pretext. și cândva nu va mai conta.intrăm în uniunea mondială...

io aștept încă, să intre și ziua recunoștiinței. să mănânc un copan de curcan. cred că am mai zis.

și prezentul e după

de regulă este relevant doar ceea ce vezi cu ochii tăi, ai văzut tu, e întrebarea cheie, mă dacă n-ai văzut nu vorbi, ne bazăm în felul acesta pe aparențe, pe ceea ce apare, pe ceea ce se vede cu ochiul liber, pe prima impresie, sigur, nimănui nu-i convine să fie astfel etichetat, după cum pare, ceea ce pare poate fi o părere circumstanțială, ceea ce se vede e pe dinafară, ceea ce e înăuntru contează, sufletul, emoția, gândul, întrebarea secundă este atunci, dar astea le mai vezi cu ochii tăi, în peștera platoniciană cel legat cu fața la perete, vedea umbrele cum se mișcă pe suprafața acestuia, convins că reale sunt acele umbre și toată realitatea este dată de ceea ce are în fața ochilor, ori odată dezlegat el descoperă ființele care se mișcau în spatele lui în fața luminii și mai mult, apoi descoperă lumea din afara peșterii, de câte ori oare, în viață, trecem succesiv, de la părere, impresie, aparență la opinie, convingere, credință, cum poți să pretinzi că-l ști, că-l cunoști pe semenul tău, când nici pe tine însuți nu te cunoști prea bine...

nu degeaba oracolul din delphi l-a numit pe socrate cel mai deștept pământean, el știa că nu știe nimic...

în fond, ceea ce trăim este mereu după ceva, momentul reflecției vine după cel al acțiunii, după trepidație, după emoție, și dacă desenăm ca-n școală o axă xoy, unde la stânga sunt adunate toate clipele trăite, frumoase sau nu, dar trecute, și prezentul e după...

marțea de după

azi a plouat, marți, o marțe nasoală, ce zi, de fapt doar ziua asta are ciudățenii, pe marțolea, are trei ceasuri rele, care nu ști niciodată de fapt când sunt, lanza again, asta pot să spun clar, totuși, stelele păreau să strălucească, unele cuvinte le notez pentru a fi ancore în memoria trupului meu, repere ale ființei mele, cuvinte care nu înseamnă nimic pentru cei de lângă mine, rostul lor este cel pe care li-l dăruiesc eu, nu cel pe care îl cred ceilalți, dacă însă se identifică cu el, sensul, alții, cineva, bravo lor, și mie.

cred cu toată ființa mea că nu trebuie să dau socoteală nimănui pentru ceea ce scriu. câtă vreme nu mă ocup de cronici teatrale, comentarii politice, pamflete, istoriografii, docudrame, biografii ci doar încerc să identific în geografia ființei mele punctele cardinale, să îmi prind definiția, faptul că cuiva nu i se pare și nu îi sună bine, mă lasă rece. scriu pentru sănătatea mea. mă tratez scriind. supraviețuiesc astfel. și dacă cineva vrea socoteală să își cumpere calculator și să socotească.

azi a fost marțea de după mario lanza.

lunea de după

ce să scriu! am fost întrebat: nu mai scri pe blog? nu mai scriu, zic, acuma, o vreme, nu știu, nu mi-am făcut un plan, sunt fără plan, nu mi s-au potrivit cuvintele în afara mea, nici înlăuntrul meu nu stau ele prea bine dar orișicât, ș-apoi după cum păreau stelele să strălucească mă tem că ar putea să cadă cuvintele în defavoarea mea, în fond avem o singură melodie în noi, nu, nu-i bine, o singură idee căreia încercăm să-i găsim linia melodică, parcă sună mai bine, unii nu o au nici pe aceea, oricum mario lanza interpretează extraordinar e lucevan le stelle, nu există rest, azi e luni, ce mai puteam zice p-ormă, după ultimul atât. că azi e luni? sau că am făcut lucruri?

azi e lunea de după. și îl mai pun odată pe mario lanza.

cum stelele păreau să strălucească...

http://www.youtube.com/watch?v=50afi2Q4a5Y,

atât.

cuvinte degeaba

http://www.youtube.com/watch?v=eZFs33Eq0-M, ar trebui să scriu ceva elocvent dar elocvența mea este inutilă, am descoperit cu durere că orice cuvânt are sens în mintea convorbitorului meu în măsura în care îl mobilizează, cuvinte cuvinte cuvinte, le pot folosi oricum, în favoarea mea ori în defavoarea mea, ele există și în absența ființei mele...

de fapt,viața asta toată,o veritabilă provocare, este frumoasă în măsura în care ne apropiem de sursa 0.

noutatea zilei de azi

ziua de azi născută în noapte, căci câteva minute după miezul nopții nu pot să spun bună ziua, nici bună dimineața (parcă-i totuși prea devreme...) iar noapte bună sună ultimativ. noapte bună dar eu mai stau un pic. mai vreau să spun ceva. o clipă... so. am primit niște întrebări și mă gândesc. să fiu eu însumi sau să fiu diplomat. mă mănâncă în cerul gurii să fiu azi, așa devreme, incendiar și realist. 2 termeni nepotriviți însă. și oricum răspunsurile mele nu deschid lumea ci o închid o dată mai mult. cu misterele și cu potlogăriile ei deșucheate. nu rezolvăm nimic. n-avem șansă. nu am șansă. sunt ioan botezătorul. again. cel ce vorbește în pustiu. degeaba. așa că mă pregătesc pentru un interviu care deschide niște drumuri închise.

de fapt noutatea zilei de azi este că am degustat o seară cu prieteni. prieteni în absența unor relații care obligă, consumă și ard. prieteni și-atât. așa... cu depeche mode în mintea mea hălăduind, somebody,  http://www.youtube.com/watch?v=Ue3SPjsXgdI, clipa finală, teribilă, de după linie, în care povestim, înjurăm, trăim, retrăim, murim. noi, fără noi. o întreagă odisee... așa că, dragii mei contemporani, vă respect, vă înțeleg, vă iubesc și sper să ne fie tuturora bine. iar binele unuia să nu atenteze la binele altuia.

băiatul meu a notat fugar pe facebook numele unei melodii care nu i-a mai ieșit din minte. după ce am ascultat-o, curios, mi s-a înfipt și mie ca un cui, în creierul limbic. nu mă lăsa să spun, nu mă părăsi din nou, nu mă răni din nou, nu mă lăsa să greșesc din nou, the little idiot, (me, you, everybody, anybody...), http://www.youtube.com/watch?v=LI-jUL07pXw, nici n-am auzit înainte de aștia, moby? cine e moby?

în fiecare zi învăț câte ceva. (pe pielea mea :))

noutatea zilei de ieri

no! probabil convins de ceva din discursul unuia sau unora dintre vorbitorii (nu mă încântă termenul de speaker) de la business days, de săptămâna trecută, ieri, la începutul zilei devreme, mi-am făcut cont pe... feisbuk. și înainte pe uein (wayn). socializare frate. o să fiu mai socializat de acum decât eram alaltăieri.

de acum sunt conectat cu lumea prin mii și mii de rețele... aferim iar.

business day 2

de câteva zile mă țin să notez câte ceva și despre ziua 2 la business days. dar iarăși sunt un pic defazat. ziua 2 a fost mai interesantă parcă, decât prima zi. prima conferință a fost pe resurse umane. am aflat că există o limbă de lemn și în resurse umane, bunăoară, aserțiunea că: oamenii sunt cea mai importantă valoare a unei companii, este falsă, deși e un clișeu des uzitat. adevărul este că oamenii implicați sunt cea mai importantă valoare iar implicați, cercetările arată, că la nivelul unei companii sunt doar 26%.

a doua conferință a fost despre antreprenori, antreprenoriat, manageri de succes. au vorbit radu georgescu (gecad), marius ghenea (flamingo), andy szekely (tată ardelean și el locuiește în rădăuți și vorbește absolut savuros moldovenește) și alții. mi-am notat câteva adrese: ghenea.ro, andyszekely.ro, burcash.ro, mihaelastroe.ro. de asemenea am rămas cu ideea că trebuie să-mi fac cont pe facebook că măcar este o rețea de socializare dar că twitter-ul, conform marius ghenea, nu se știe ce problemă rezolvă, sau, ca să îl citez oarecum, twitter-ul rezolvă o problemă care înainte de twitter nu era.

bine, multe lucruri am mai aflat dar astea sunt la prima strigare...

floarea soarelui

ea rămâne întotdeauna cu privirea către lumină, are o mișcare firească, circulară, de la est prin sud către vest, aceeași mișcare zi de zi, de la răsărit la apus, aproape cerc, fără nord, ca o busolă deviată, floarea soarelui este cu ochii în soare dar nu are nord, asta nu înseamnă că nu are reper, atât doar că reperul ei nu este nordul, soarele este o rezultantă a punctelor cardinale, este undeva, bizar, deasupra acestora, și floarea soarelui, pentru că este a lui, cel puțin după nume, privește într-una doar către el, cu supușenie, floarea soarelui este a soarelui doar spune asta chiar și numele ei, floarea soarelui nu are un nume specific, distinct, este o floare fără nume dar în posesia cuiva, ea este a soarelui...

sfârșit de septembrie

mă gândeam la o melodie potrivită, september... cu neil diamond, sau alta... pe românește, cu aura și andreescu și favoriții lui, melodioși și picanți, ce vremuri... azi fără tine, septembrie vine... cu mii de puncte-n suspensie, și vântul e o vioară, tristețea doar mă-nconjoară, singur sunt azi, în septembrie...



în capăt de septembrie, unde ești...



că altceva nu am a zice acum, mă satur c-o umbră ș-atât, mi dor de notre-dame, de montmartre și de modigliani, fiori prin mine umblă...

business day 1

interesantă prima zi. a început cu o întârziere de o jumate de oră că la români e greu cu punctualitatea. asta-i politețea regilor, și pe noi nu are cine ne învăța. după părerea mea au fost între două și trei sute de participanți. mulți. și din sibiu, cluj, maramureș. 85% tineri. în urmă cu câțiva ani media de vârstă ar fi fost cu cel puțin 15-20 de ani mai mare. seminariile au fost interactive, scurte, la obiect.

herald lepisk din estonia ne-a vorbit despre setarea atitudinii potrivite. trebuie să gândim pozitiv. simplu, nu? pe un slide scria: opportunityisnowhere. are două sensuri. unul pozititiv. și unul negativ. beton. extraordinar de beton.

la workshopul cu microsoft - comunicații unificate, am aflat cum o să evolueze în mai puțin de 5 ani, mediile de transmitere a informației. teribil. brrr. pe urmă m-am dus să-mi cumpăr un fax. că al meu are o hibă. adică un aparat cu telefon, de-ăla clasic și nu multifuncțional. nu am găsit. vânzătorii din două magazine, mi-au zis că nu se mai aduc. prin mail frate se comunică, mess ori skype. fax numai la primării se mai folosește. să poți să-i dai număr de intrare. sau de ieșire. aferim!

gata curățenia

let's do it Romania a devenit we did it. totuși puțin mediatizat evenimentul ăsta. cred că toate televiziunile ar fi trebuit să vorbească despre asta peste 50% din timpul alocat tocșourilor. să mobilizeze, să cheme, să învețe. sper ca la anul să nu mai fie cazul. probabil însă acesta este doar un vis frumos. în mureș, citeam, s-au strâns șapte mii și ceva de saci și au participat în jur de 2500 de voluntari. adică un voluntar a strâns 3 saci. e mult, e puțin, important este să se păstreze...

mai las un pic bannerul, că-mi place...

zilele de afaceri

astăzi încep la târgu-mures zilele de afaceri sau mă rog, business days, că în românește nimic nu mai sună bine pentru întreprinzători și pentru afaceri. asta fiind o manifestare unde vor fi o mulțime de vorbitori și teme interesante și de actualitate. și workshopuri. amanunte despre program pe www.businessdays.ro

cupa mirona

prima dată am vrut să scriu despre cupa mirona săptămâna trecută. evenimentul a avut loc sâmbătă și duminică la reghin, în 25 și 26 septembrie deci, și dacă aș fi scris, ar fi fost o invitație pentru a urmări acest spectacol, mai mult. astăzi, după, pot să  notez câteva impresii. pentru că s-a întâmplat deja.

pe scurt a fost extraordinar. e drept că eu am participat doar la o secțiune open și la premierea acesteia. important este însă, că îți vine să te apuci de dans neîntârziat, că te relaxează spectacolul grației, că uiți de ceea ce e în jur rău captivat de plutirea aia de vis la care asiști, și că te simți între prieteni.

felicitări organizatorilor! a fost ediția a V a...

arvo part

m-am uitat a doua oară la elegy, mi s-a părut mai bun ca prima dată, poate că l-am privit cu alți ochi, ochii de după, de mai încolo. inevitabil ochii mei și-au schimbat perspectiva. cu câteva sute de zile. mă-ntreb ce vreau de fapt să văd. ce aștept!... era un personaj care îmi aducea cu putere aminte de cineva drag. who can it be? now!

am prea puține adjective în textele mele. trebuie să fac o cură de adjective... consuela spune: sunt captivă în mine însumi. și nu este nici un adjectiv în cuvintele ei. iar cartea va fi diferită dacă o vom reciti peste zece ani. ochii mei au revăzut filmul ăsta mai repede de zece ani. și e altfel. uneori mă simt și eu captiv în mine însumi. alteori nu. poate sunt tot timpul și e doar o problemă de simț.

e infimă uneori distanța care ne separă de pragul dincolo de care găsim bucurie... și poate chiar o furnică să ne împiedice cu mersul ei apăsat de a da peste prag. s-avem bucurie deci! eu am: l-am descoperit pe arvo part.

http://www.youtube.com/watch?v=E-t5Nk49yZs

7+1

sunt câteva întrebări simple într-o viață. în orice viață. pe care ți le poți pune ori nu, ele rămân oricum, fie chiar și în subsidiar. sunt întrebările esențiale, cele comparabile cu numerele prime. adică nu se divid cu nimic. doar cu ele însele. evident unora li se par ridicole. și dintr-un anumit punct de vedere pot fi astfel. ridicole. adică de unde venim, cine suntem, încotro ne îndreptăm, pot părea întrebări nesănătoase. inutile. goale. du-te bre de plimbă ursul, îți vine să zici, și lasă-ne...ce sunt, ce pot fi, fericirea?! hai no!... uită!

solitary man

un scenariu printre atâtea altele. nu obligatoriu dar posibil. te uiți în stânga, te uiți în dreapta, ce poți alege! când simți că în palmă ai doar nisip fin, care indiferent cât ai strânge pumnul tot dispare printre degete, mai devreme, sau mai târziu, alegi sistemul de iluzii. acela care îți pune osul în fața nasului, destul de departe să nu-l poți atinge dar suficient de aproape să-i simți mireasma care te pune în goană, flamând. și până la urmă nu osul este de fapt ceea ce trebuie să prinzi ci alergarea însăși. importantă este fuga în sine și nu ceva-ul după care fugi.

te oprești doar atunci când ai îmbătrânit. 

băă!

apropo de dans în doi. melodia asta zice simplu: do it, like me! băi! băă! băă!că-mi vine ăia peste, băă...

opriți dansul în cerc!

când aud cuvântul dans mă gândesc automat la Zorba. nu cred că m-aș putea gândi la altceva. dance. you say dance? dans? Zorba. dansul ca eliberare. dansul ca formă de manifestare a libertății. dansul care exprimă ceva. dansul care mă exprimă pe mine. dansul care mă uită, care mă ațâță, care mă înseamnă, dansul ca formă de mine. dansul ca un alt eu, ca altcineva, ca formă de expresie a eului meu ascuns.

ori asistăm cu mirare, deseori, la dansul în grup organizat, oameni atingându-se cu umărul drept sau stâng, și drept și stâng, fără sentiment, oameni care dansează într-un cerc impersonal, un cerc fără emoție, oameni fără sentimente, prinși în platitudine, cu gesturi banale, comune, identice, oameni singuri care dansează fără partener. o bălmăjeală de mișcare, un simulacru de zbor, o plutire vidă, un pas la stânga, unul la dreapta, doi la stânga, doi la dreapta, mecanică rigidă, fără suflet. priviri seci, evaluări fugare, ochi dați peste cap, vorbe aruncate în timp ce trupul se mișcă parcă cu sens. Zorba e mort.

orice fel de dans îl poți dansa cu un partener. chiar dacă partenerul îți este sufletul tău. dar dansul în cerc nu este dans. este o porcărie! nu dansezi evaluându-i pe ceilalți din jur ci repetând gesturi prime în fața partenerului pe care îl privești în ochi. reluând pasul dintâi. rutul. nu mai există restul lumii. lumea ești tu și cel sau cea pe care îl ții sau o ții de mână. lumea se reduce la cei doi care dansează. asta este tot. toată lumea. și constați că dansul nu mai are nici nume și nici granițe. el se poate numi oricum. salsa, samba, vals, tango, merengue, house. doi oameni se mișcă pe ritmul doar de ei știut. cercul celorlalți închide, ucide, divide.

vă rog, opriți dansul în cerc!

despre nimic

au fost câteva zile frumoase de septembrie până acum. iar am avut gând de scris în fiecare zi și iar am omis să o fac atunci când gândul era crud. colac peste pupăză de ieri mă enervează mouse-ul, căruia îi trebuie trei bătăi în cap ca să înțeleagă una. oare cât mi-ar trebui să pot trăi fără toată tehnica asta și fără gadgeturi?! am trei stilouri nou nouțe cu care nu am scris niciodată. pe unul scrie numele meu. și mai am două, favoritele mele, formate după mâna mea, dar pe care nu le-am mai folosit de atât de multă vreme încât nici nu îmi mai amintesc când a fost acea ultimă dată. oricum, nici nu îmi vine parcă să mai scriu.

toate au fost deja scrise.

lehamitea de marți

nu am o identitate culturală precisă. am mai scris oare lucrul ăsta aici? adică nu pot să adaug nimic, concludent, ființei mele, în plan cultural. așa simt acum. nu am făcut nimic... e drept, am scris o carte. dar doar o carte, nu se pune. îmi spunea anul trecut cineva, că e mai greu cu primele 50. Doamne, asta este o glumă de scriitori consacrați sau ce! ce contează, până la urmă, numărul!!! cantitatea! ceea ce transferi Celuilalt? sau eliberarea care ar trebui să vină după!

am iar sentimentul ăla de uomo finito al lui Papini. toate îmi par spuse, scrise, făcute și mă ia așa o lehamite. de lipsă de sens. probabil marțea e de vină. și cele 3 ceasuri rele ale sale. ăsta o fi unul dintre alea. 

una furtiva lagrima

am pornit cu intenția fermă de a scrie câteva cuvinte. mie însămi. dar, am realizat că, fie mă repet, în intenția lor ultimă semnele dându-se la iveală singure, fie că apropierea de ele, cuvintele, nu este cea mai potrivită. în fapt, spun aceleași lucruri. încep să cred, că avem fiecare dintre noi, câteva idei, pe care le reiterăm iar și iar. undeva, astăzi, ieri, am dat peste un text al lui Andrei Pleșu, care spunea că blogul nu este literatură. poate. probabil. în mod sigur, eu nici nu vreau să fie. și nici nu simt că este mai presus de ceea ce scriu cu înțeles și scop.

blogul meu este scrilejitura pe scoarța de copac a memoriei mele. semnul pe care doar eu, îl voi înțelege în sensul ultim, adevărat, desprins din ființa mea. el nu trebuie să fie dătător de seamă pentru mine ci doar reper, prilej de aducere aminte. blogul meu dă seamă pentru ceilalți, dacă dă, persoanele din afara mea pot avea un câștig, eventual, eu am doar poze ale pozițiilor mele temporale. eu și stadiile mele ideatice. prinse în câteva clișee. 

dacă ne-am lua după toate cele câte sunt scrise ori spuse aiurea, peste tot în lume, ar trebui mai departe doar să tăcem. să recitim cuvintele înșirate pe ață deja și nu să ne chinuim a prădui altele. să lăsăm tăcerea să-ncheie mirarea înscrisă în tiparul ființei noastre. nu toți suntem investiți cu puterea de a întreba. și chiar mult mai puțini cu puterea de a răspunde.

http://www.youtube.com/watch?v=h5m6mg6TBKE,

am scris toate astea cu melodia asta, de mai sus, în cap. și nu am reușit să finalizez. gândul meu a plecat. dar a rămas un rest la mine. o să revin. iar și iar.

murphy-isme

ce chestie ieri! să caut o carte. în biblioteca mea. să știu unde trebuie să fie dar ea să lipsească. toate celelalte sunt numai cea care îmi trebuie nu. lege murphy-iană iar. și cronologia dată peste cap astfel. că de acolo se-ncepe. și să fi întrebat ce cauți, ce vrei...

ce să vreau! ...pe culmile disperării.

concluzii în august 2010

și după ultima carte citită, am tras câteva concluzii:

1. citesc prea puțin,
2. pot să m-apuc în sfârșit să citesc Cioran, (nu am citit nimic până acum nimic de el, doar despre el, doar referințe, note, amintiri, am văzut filmul cu Cioran, exerciții de admirație, iar asta am decis la 22 de ani, înspăimântat, că citindu-l voi deveni vicios, voi da de drog, că voi fi iremediabil confiscat, că este prematur și că posibilitățile mele de nefericire vor fi sporite, astfel), am detașarea necesară acum, cred,
3. trebuie să recitesc toate cărțile lui Liiceanu, în ordine cronologică, Tragicul și Jurnalul și restul,
4. că perioada parcursă până la apariția unei cărți, chiar dacă nu scri, ci doar observi, atingi, guști, simți, este tot perioadă de elaborare a cărții, de muncă la carte, (asta mi-a plăcut!),
5. trebuie să recitesc toate cărțile lui Noica, în ordine cronologică și ele,
6. că oricum nu contează ce citești și cât, tot vei începe să uiți tot mai mult și mai mult, orientându-te în final către lucrurile simple care aduc bucurie, către Marea Trecere, către Tine, căutându-ți liniștea, către El, (sigur, la 68 de ani, poți zice asta...),
7. și că totuși viața merită sa fie trăită, că trebuie să te bucuri de ceea ce te poți bucura, și că, în viață, trebuie să faci: ce poți, ce ști, ce simți, ce vrei...

howgh!

cartea de vacanță

pentru mine există două tipuri de cărți de vacanță. una pe care o citesc pe nerăsuflate, care mă absoarbe, cu mistere, enigme, spioni, acțiune, care mă confiscă dar pe care, după nici o săptămână, o uit. am câteva astfel de cărți în bibliotecă, nu multe, și pe care le pot relua oricând, în alte vacanțe, căci oricum le-am uitat conținutul. sigur, sunt și câteva excepții. ecranizate.

și alta care de fapt nu este propriu-zis de vacanță. cea pe care o citesc încet, reluând pasaje întregi de trei, patru ori, cu spaima că mi-a scăpat un cuvânt și nu am înțeles bine, cea pe care o las deseori deoparte în timp ce-i parcurg rândurile, căutând înțelesurile și tâlcul cuvintelor, cea care mă împinge mai departe de mine sau mă aruncă înlăuntrul meu nebulos, cea care mă face să fiu invidios pe autor pentru că a putut reda atât de bine ceea ce, eu doar am simțit, neclar, cea care în același timp mă umple de admirație pentru scriitură și lucrurile dezvăluite, cea care în final, îmi dă bucurie...

o astfel de carte a fost, ultima a lui Gabriel Liiceanu.

31

ultima zi de vară nu-i de vară. azi a fost, și este încă, urât, rece, mohorât, gri, cețos, înfrigurat, apăsător. nici nu am ieșit la aer. am privit pe fereastră ca dintr-un borcan. am populat un acvariu cu pereții din sticlă. acvariul meu. și am ascultat muzică la hang (se citește han). și i-am ținut și eu hangul cu sufletul. ca să uit că ultima zi de vară nu-i de vară. și că e și-a fost urât, rece, mohorât, gri, cețos, înfrigurat, apăsător...

când eram elev, 31 era ultima zi de vacanță, sufletește. din întâi septembrie simțeam că începe numărătoarea inversă și zilele treceau dintr-odată prea repede.

hang

nu există doar un anumit gen de muzică, bună. suntem atâtea tipuri de oameni și rase, că ar fi și normal să fie și o multitudine de genuri muzicale. nici nu se elimină unul pe altul. care dintre noi ar putea ridica piatra întâiul, să înfiereze o anumită alăturare de note pe portativ, care altuia îi poate aduce extaz? și care muzică e mai în față? îi pot înțelege și pe cei care-și scutură pletele, zdrăngănind chitări imaginare. și eu am avut chitara mea inchipuită.

am auzit zilele trecute un instrument ciudat. hang. arată ca un ozn dar scoate niște sunete absolut de vis.

  

zorro

îmi vine să râd... sunt unele clipe în istoria unui om, desuete pentru altcineva dar dătătoare de sens pentru cel care le trăiește, și împlinitoare pentru retrospectiva care va urma... abia acum, treizeci de ani mai târziu, îmi dau seama, cât de tare m-a impresionat zorro cu alain delon, elev fiind în școala primară, am fost la film cu clasa, într-a patra cred, toți vroiam să fim zorro după aceea, cavalerul libertății, haiducul, un haiduc, un cavaler, pintea, jianu, sigur, zorro era mult mai spectaculos, adică alain delon era mai frumos, ș-avea ochi albaștri pătrunzători, și filmul se termina cu bine, un fel de western spaghetti, de-al lui sergio leone...

dar ce fain ar fi să poți astăzi să-i însemni pe câțiva cu Z pe frunte...

69

tata. cu punctul lui teribil, maro, de pe vârful nasului. mai degrabă al meu. cândva. cu micile lui șmecherii de mare pescar. poduțar. a ajuns alaltăieri la vârsta medie a bărbatului român. bravo. la multi ani.

ai atins poziția 69 tată! cu zâmbetul pe buze. în crosul vieții. felicitări!

kaka maka

ca-ntotdeauna divertișii au găsit iar melodia momentului și textul pe măsură. politicul se diluează, politica e mai abitir doar politichie și politicienii, niște caraghioși. cine Doamne mai apără cetatea?!

 

putem râde de orice și de oricine, de noi înșine și de aberațiile care ne trec prin cap, mă-ntreb însă dacă am putea râde și de intimul nostru profund, de sufletul nostru putem?

tristețea de-a fi

până la urmă nimeni nu știe, nimeni nu poate fi convins de cât înseamnă rugăciunea de dimineață și cât aceea de seară, eu pot să însemn mai mult dacă unul, cineva, din preajmă, mă îndrituiește cu interes, mă place, mă simte aproape, aproapele lui, și vrea să îi percep ființa, sunt conștient că nu avem șansă să ne înțelegem, dar cel puțin, avem șansa de a ne simți aproape, în rest... asta este, poate că tu, alter ego-ul meu, mă renegi, cum ne mai putem apropia unul de altul astfel, avem vreo șansă, nu cred, asta înseamnă să te iubesc și în același timp să fiu în afara timpului tău, ce fac atunci cu tristețea de-a fi?

com-mit-ment

întreabă un puștiulică, nene, ce-i aia, com-mit-ment, nu știu, puștiule, e un fel de cum faci mitu' de mentă, cum adică, da' ce-i ăla mit, mit, mitu' este o chestie pe care la început o vezi, se întâmplă în fața ta și poți pune mâna pe ea, ș-apoi, încetu' cu-ncetu', nu mai este, dispare, și te gândești doar la chestia aia pe care  înainte o pipăiai, un fel de fata morgana, îți imaginezi doar ceea ce înainte puteai vedea și pipăi, construiești în spatele ochilor ceea ce înainte aveai în  fața lor, hai  nene lasă-mă, ești prea savant, zi-mi un mit, uite, ai auzit de sisif, n-am auzit nene, ăsta, sisif, împingea în fiecare zi un ditamai  bolovanul pe un deal, c-așa-l pedepsise un zeu, și seara, când sisif era vlăguit, bolovanul se dezechilibra ș-o lua la vale, și sisif a doua zi iar împingea la bolovan, și tot așa zi de zi, și dacă la început unii au fost martori, p-ormă a devenit o poveste și după aceea un mit, că toți știau povestea de la alții, dar nici unul nu mai putea adeveri cu ochiul sau cu mâna...

hai nene că-i gogonată, ce, sisif nu se putea trezi dimineață și să își vadă de altceva, să-l lase naibii de  bolovan, să facă ceva ce îi aducea bucurie, nu puștiule, nu putea, c-avea un com-mit-ment, trebuia să facă mitul de mentă,  avea un angajament cu zeul...

:-)))

lie to me

două vorbe, îmi place în continuare dodo, și mi-a fost recomandat serialul lie to me, că merită văzut. merită. oricum tim roth face un rol drăguț și unele episoade sunt excelente, nu-i ușor să ai în față un om care te ghicește după mișcările feței, ochi, sprâncene, buze, totul te poate trăda, corpul, vocea, pulsul... mai poți avea oare bucurie atunci când cel din fața ta nu-ți poate ascunde nimic? când vezi în el ca-ntr-o carte deschisă... când ști că pleacă de lângă tine în timp ce încă te ține în brațe... când nu ai nevoie de cuvinte ca să simți răceala insidioasă a hăului... când orice ar spune tu ști de fapt ce se ascunde în spatele cuvintelor și iată cum, ele cuvintele pot să ascundă în loc să dezvăluie...

do do l'enfant do, bebe dormira bientot, lie to me...  

fragment oarecare

nu-ș ce să scriu acum, deși simt că ceva ar trebui cumva să potrivesc peste starea pe care o simt, în clipa asta... am un proiect căruia i-am dat nume și din care pare că pot să mă găsesc cumva, în minutul ăsta, zice așa:

**era ca și cum nu mai era, era ca și cum nu ar fi fost, oare așa încep poveștile frumoase? toate cu expresii care să te ducă în lumea lui niciodată și de niciunde grăit, să prindă sfârșitul contratimpului și să ne potrivească definitiv așa cum este bine, unul peste altul, trup peste trup și gând peste gând, să credem cu bucurie că am atins plenitudinea clipei astfel, să ne mințim și să credem minciuna de noi înșine făurită, e bine, ne e bine, e cald, ne e cald, asta e frate plăcerea simplă… ne e bine, e soare, nu e vânt și aceste coordonate primare sunt axele x0y ale unei fericiri dintâi și nedisecate adânc, fără finalitatea seacă și tristă a unui cuplu, a oricărui cuplu...**

un fragment din: *Eu mă numesc... Ioan* , ce va să vină...

binomu' măsii

stau în cumpănă, să scriu, ori doar să gândesc cuvântul pe care aș putea să-l scriu, să stau, doar să gândesc, ori să scriu orice... că timpul trece și se pe-trece oricum, indiferent de acțiunea mea, el curge netulburat, n-are treabă... mă-ntreabă un preten, mă, cum draku tu poți să scri nimik, și totuși să mă confund cu starea ta... ce-i aia, stau în cumpănă?... sunt nehotărât, zic, adică prescurtat, nu-ș ce să fac! ce aș putea face! zi? aia, ailaltă, toate, nimik, ce? zi?... n-am variante, doar un binom nenorocit, vrei-nu? sictir! asta-i... vrei-intri, nu vrei-ieși, asta-i tot... decartează și dispari, gata...

dodo

august continuă, astăzi cu variație, adică soare înăbușitor și seara ploaie, sosită conform legilor murphyiene, atunci când nu trebuia, că eram la pescuit, sosit de 15 minute, și-am stat cu pelerina pe mine și m-am uitat câți stropi pot să iasă din baltă, și n-am prins nimic, și-apoi am descoperit o melodie faină diferită de alors on danse, și-atât...

august în 2010

au trecut deja 7 luni, criza nu pare să treacă, unii spun că ține 5 ani, alții că 3, tot felul de experți, e cald de mori, ce expresie tembelă, pe televiziunile care fac opoziție dezbaterile continuă nestăvilite, e prea cald, e vară, nu mai pot urmări atâtea tocșouri, oricum criza nu trece nici la anu', și după aceea e an electoral când nu are cum să treacă, cu ce-o fi greșit Românica, apropo... noul brand de țară a fost lansat săptămâna trecută, dar nu merită să vorbesc despre el, mi-a plăcut un articol însă, nu mai știu de unde și al cui, unde zicea unu' că ne reprezintă foarte bine frunza, că oricum suntem printre primii la tăiat frunză la câini, august again, uf.

dialog de week-end

-ai luat muștar? / -pentru ce! / -pentru mici. / -care mici! / -n-ai luat mici! / -nu. / -da' ce-ai luat? / -cârnaț.

soul rebel

să faci ce simți că trebuie nu ceea ce gândești că trebuie, ceea ce te împlinește și nu ceea ce gândesc alții că îi apropie de satisfacție, să fi tu însuți mereu și nu cel care ar vrea ceilalți să fi, să nu uiți că-nlăuntrul tău nu poate fi nimeni mai-nainte de tine, și dacă tu nu ești împlinit nici ceilalți nu pot aștepta împlinire de la tine...

remember

nu i-am crezut pe cei câțiva, foarte puțini, oameni, în vârstă cei drept, care la un moment dat mi-au spus că și-au uitat propria zi de naștere și au trecut peste ea fără să o aniverseze... incredibil! cât de asemenea pot fi zilele sau de pline încât să uiți evenimentele capitale care ți-au marcat existența. ori poate treci pe lângă ele dar se-ntorc să te bântuie p-ormă...

cine știe!

o chestie

ce chestie! să ai în noapte, înainte de a adormi sumedenie de gânduri care se cuvin și se cer a fi cercetate, gânduri care îți dau ghes cu tulburare, iar dimineața când te trezești, pe lumină, să nu îți mai aduci aminte de mai nimica...

punctualitatea românească

săptămâna trecută am participat la inaugurarea unei fabrici în parcul industrial din târgu-mureș. lăudabil. curat, profesionist, familie de patru generații, mic spectacol, vizionarea procesului tehnologic, pahar de șampanie, un fursec, o grisină, o chiftea, videoclip de prezentare, ce mai, așa cum trebuie... aplauze. ceea ce mi-a atras însă atenția, amuzându-mă, a fost invitația pe care am primit-o. de fapt nu m-a amuzat când am primit-o, (de altfel ea fiind foarte bine realizată tehnic, cu exact informațiile care trebuie în două limbi, când o deschideai pe stânga în engleză iar pe dreapta în românește, aspectuoasă și tipărită pe material de calitate) ci atunci când, nerăbdător fiind, întrucât față de ora anunțată deja evenimentul era în mare, mare întârziere, am mai citit-o odată... acolo. o aveam la mine doar.

în engleză scria ceva de genul: vă invităm la inaugurarea... bla-bla-bla... care va avea loc at four o'clock p.m. iar în românește scria: vă invităm la inaugurarea... bla-bla-bla... care va avea loc începând cu orele 16.00. extraordinar, mi-am zis. și m-am liniștit, așteptând apoi resemnat să înceapă evenimentul. e o diferență aproape insesizabilă dar care la români duce către acel relativ și derizoriu de care suntem mai mereu înconjurați. așa mi se pare mie. englezul știe că meeting-ul e la 4, românul că începe odată cu orele 4.

nu există o ordine clară, lucrurile nu sunt precise, nu avem ceasuri exacte, sferturile de ceas nu sunt academice ci mitocănești. am avut întâlniri cu oameni politici la care eu veneam la 4. ei după un ceas, între timp rezolvau trebile țării, aveau scuză, și oricum... la noi treburile... abia ce au început.

cine știe, probabil la noi, și miezul nopții nu e la 12 noaptea ci se desfășoară începând cu orele 12 noaptea...

de-a valma

asta poate fi un fel, special, de-a fi... nu cumva anume ci de-a valma, așa amestecat, nedefinit, indefinit, de toate laolaltă (deși unii zic că multe împreună nu înseamnă mai nimic, că-i risipire...), adicătelea ceea ce am văzut și simțit în zilele din urmă, poate fi mult și puțin, și definitoriu și nu... pe de-o parte, am descoperit cu ciudă (încă odată!) cât de bine potrivește cuvintele Liiceanu, pur și simplu mă desfăt cu ultima lui carte, și cred că verbul este bine ales, și ce substantiv fain se-nrudește cu el: desfătare! uau... am fost în munți... și-am descoperit, încă odată, (de parcă mai trebuia!), cât de mocicoși (murdari, din ungurește), hoți și șmecheri putem fi, noi, românii... țara peturilor!

o să vin cu completări dar un lucru am promis că îl fac, și anume să dau un sfat: nu mergeți pe transfăgărășan! drumul e prost, nesigur, obositor, cumplit... și după 40 de km de mers când într-a doua, când într-a treia, cu variațiuni de-a întâia, înjuri pe toată lumea și-ți pare rău pentru banii aruncați pe spoturi publicitare de ce țară faină avem... oricum, România rămâne mereu surprinzătoare!

întâlnire cu un cunoscut

am plecat acum două săptămâni și-am dus soarele cu mine, c-a plouat ș-a fost frig, cât am lipsit, și vinerea trecută l-am adus înapoi, iar eu am suferit de cald și de lumină în toate aceste zile, așa cum îmi doream în iarna de nu se mai termina a anului ăsta... oricum, vineri, 16 iulie, m-am împiedicat de o carte, ultima a lui Gabriel Liiceanu, mai am zece începute pe noptieră dar asta va fi prima devorată. fac prinsoare! ( după ce-am scris titlul, am pierdut cuvintele pe care le-am gândit întâi; astea sunt cuvintele de-a doua...)

azi nu

am zece mii de cuvinte în gât, stau acolo și mă râcâie înghesuindu-se fiecare să iasă... tocmai de aceea tac foarte tare după ce înghit de mai multe ori, nu pot vorbi când e inflație de cuvinte...

și când numai piesa asta îmi sună-n cap...

rău de pământ

în fond nu am schimbat major fusul orar , în fapt mă simt ca și cum aș fi făcut-o... m-am întors și mă simt ciudat, ca și cum nu mă pot adapta încă la lumina de aici, e o altfel de lumină, mai agresivă, prea multă informație inutilă, abia când stai departe îți dai seama că ceea ce se află în aproapele tău, nu îți este neapărat aproape, trebuie să schimbi locuri ca să experimentezi acest sentiment, să privești soarele din poziții longitudinale diferite, să simți vântul cum te pleznește peste față și să afli că nu e orice fel de vânt ci bora, vântul misterios, care te ia prin surprindere, vântul de miazănoapte... și ești într-un fel, după ce te întorci de undeva, într-un spasm de identificare a intimului tău, unde ești tu, adevăratul, unde ești acasă?... departele devenise aproapele, și aproapele de mai-nainte, se-ndepărtase... iar când stai pe ape, acest aproape pe care încerci acum să-l recuperezi, se clatină... podeaua îți fuge de sub picioare, calci nesigur, ești beat, un îm-bătat de echilibrul marin căutându-și iluzoriul echilibru terestru, ți-e rău de pământ...

hvar

complicate sunt denumirile astea croate! mă uit de zece ori pe hartă și după 10 secunde am uitat ce am citit... aseară am ancorat în Propratna, cred, într-o peninsulă, care nu mai știu cum se numește, ceva cu plfz, la 4.30 am plecat de acolo, fără vânt... la ora asta suntem în hvar pe insula hvar, e marți, asta este o localitate de chefuri. recomand.

dubrovnik

azi dimineață la 5.30 am plecat din Vela Luka, insula Korkula către Dubrovnik, unde am ajuns după aproape 13 ore. vântul a fost slab, 4-5 noduri pe oră, am întins de câteva ori focul dar viteza nu a crescut substanțial. oricum orașul vechi este superb iar spaniolii, veseli după victoria la campionatul mondial l-au colorat și umplut de țipete de bucurie... aici am găsit internet free.

pe drum către apă

ziua americii, și mă îndrept către mare, Adriatica, pentru a răspunde celor care mă credeau în altă parte... sunt pe drum acum și dacă voi avea net, voi scrie...

2 chestii în 2

azi, 2 iulie, două chestii mai importante merită a fi menționate: Brazilia a fost eliminată de olandezi, cu 2:1 și au început zilele Reghinului, mici, bere, steguleț, cum ar zice, Gyuri Pascu...

întâi iulie devreme

bă pretene, îmi zice... un preten, blogu-i ca o floare, o uzi, crește, no uzi, s-ofilește, așa că traba aia a ta, cu șepte... număru tău preferat, ori unu, ori doi, ori trei, ori patru... spanac, ori scri, ori nu scri, hai mă, zic, blogu-i al meu, fac ce vreau cu el, e jurnalul meu, scriu când îmi vine, cât îmi vine... da mă, zice ăsta, pretenul, dar tu nu scri în 29 iunie 2010 pentru că conform legii tale cu șepte, ai deja postate șepte și după haia, trebe să mai scri șepte, dacă cumva scri una, alambicată treabă... și e o prostie, să ști... ok, dar e prostia mea, asumată... abia am așteptat să vină întâi iulie!... nu-i fain totuși, să mai aștepți câte ceva să vină nou, în viața ta... întâi iulie de pildă, 2010 devreme...

cea mai lungă zi

mi s-a făcut dor de Andrieș, bizar, superb, cumplit în melancolia acestei zile, cea mai lungă din an, și care încă nu s-a pornit... lucrurile îmi sunt în geamantan, calendarul din perete-i vechi dar nu-l dau pe azi pentru mâine... ochiul care se oprește în clipe lungi, pe gene, peste timp, venind, revenind, mai mi-aduc aminte de-un nume de fată, câteodată, arareori... în fereastră-i cerul decupat, înrămat, cum o fi, eu nu mă găsesc nicăieri pe mine.

 http://www.youtube.com/watch?v=fBPiOAEgSLI

nedumeriri

câte feluri de gânduri poți să ai?... gând bun, gând rău, gând ascuns, gând clar, gând finit, gând nemărginit, gând erotic, senzual ori pervers și vulgar, gând sincer, gând nesincer, ( poate fi? în condițiile în care gândul este al meu! adică vorba e nesinceră, eventual, gândul nu poate fi astfel, gândul face parte din intimul meu, vorba este ceea ce vine în afara mea, după gând...), gând plin, gând spart, gând luminos, gând negru, Doamne, câte feluri pot fi!

nemărginirea gândului meu albastru...

superfurtuna

la ora asta când scriu cerul este închis si afară parcă-i ceață, atât de densă este ploaia... de fapt, îmi plouă în casă, pe la 3 ferești, dacă mai continuă multă vreme, trec în stare de urgență... și nu-i de râs! fulgeră nedefinit, nu în arc electric ca ieri ci ca și cum cineva se joacă cu luminile, le scapără fără să le poată aprinde, și nu tună... e sinistru.

de fapt

unii blogeri nu scriu nimic, ci pun doar o poză sau ceva de pe youtube, zile de-a rândul, ce-au văzut deosebit sau ce le-a atras atenția... de fapt, fiecare avem câteva idei majore, principale, covârșitoare, și pe care le repetăm la nesfârșire, reformulându-le mereu... e normal astfel să te repeți...

așa că:  http://www.youtube.com/watch?v=wQLiLbqxyQY,

tudei iz maidei

m-am gândit că azi aș putea să nu dorm deloc, să simt profund toate secundele acestei zile. uite așa, de chichi... adică toate cele optzecișisasedemiipatrusutedesecunde ale acestei zile. au trecut douăzecișiunademiișasesute. adică un sfert. la sfârșitul celorlalte 3 sferturi aș putea zice ca-n titlu: azi toată ziua a fost a mea. că am stat treaz s-o văd.

(poză după ploaie, cu grafitti...)

meidei meidei

pășești, mergi, alergi... fugi de-a lungul drumului, drumul ăsta cu capăt, cu un capăt, viața ta, toate viețile au un capăt, ori poate mergi alene, nu asta este important... nu viteza, nu drumul, poate nici măcar direcția, ci tu însăți, cel care poate pricepe toate acestea, că este sau poate fi, un drum, o direcție, o viteză anume, un călător adică... ce este important până la urmă? întrebarea! răspunsul! viața mea? viața ta? poți judeca, în clipe de restriște, că nimeni, până la urmă, nu dă socoteală în fața ta decât tu însăți... și dacă strigi, urli, zbieri, ca apucatul, meidei meidei, poate nu te aude nimeni, poate nimeni nu poate înțelege, și ce?!... țipătul tău intră la categoria: circumstanțe atenuante? ...țipătul tău este al tău, pre limba ta și fiecare pasăre pre limba ei piere...

meidei meidei...

după o emisiune tv

tocmai ce-am venit de la o emisiune la televiziunea locală, dedicată administrației locale, consilierilor. a durat o oră. au fost două calupuri publicitare, unul după primele douăzeci de minute și celălalt după încă douăzeci de minute. eu, moderatoarea și încă doi invitați. despre ce am vorbit?!... multe, am sărit de la una la alta.

nu știu dacă e bine să abordezi așa multe teme într-o emisiune. poate mai bine te concentrezi doar pe câteva. în fine, nu sunt prea mulțumit de mine...

gnothi seauton

există o taină pe care puțini o deslușesc, sau un tips cum astăzi, spun unii... rostul cuvintelor este să le porți înlăuntrul tău și nu înafara ta, acolo sunt resorturile ultime, acolo este mecanismul care învârte universul, te pune pe drum ceea ce se află ascuns în tine, acolo este sensul tău, lumea ta, acolo ești tu, curat, nebun, nebunatec, romantic, copil, acolo-i sinea ta, lăuntricul tău, intimul tău profund, de acolo pleci și acolo te retragi în caz de primejdie, acolo este reduta ultimă, de acolo pleacă rugăciunea către cel de deasupra ta, acolo se găsește instanța supremă în fața căreia răspunzi mai întâi, în absența acesteia, a sinelui tău, de fapt, nu ești, nu mai ești... de aceea menirea cuvântului este să dea seamă ție însuți, tu pui hotarul, tu hotărești, tu decizi, ai nevoie de cuvinte pentru a înțelege, pentru a explica, pentru a te explica, pentru a te face înțeles, pentru a-ți crea iluzia că te poți face înțeles, cuvintele împărtășesc, alină, adună, iartă, apropie, despart, ele împart adevărul... e drept, unii se tem, le e frică să rămână cu ei înșiși, nu au să-și împărtășească ceva consistent, fug de golul ascuns întrânșii...

Doamne, ce repede aleargă gândul meu acum și ochiul meu nu-i mai poate prinde trena...

cunoaște-te pe tine însuți! de acolo trebuie desfășurat ghemul. știau ei, grecii, de-au pus îndemnul ăsta taman pe templul de la Delphi, oblu sus, nainte să intri...

(poza nu e de la Delphi, e un alt templu dar soarele este grecesc sută la sută...)

mai cu ploaie continuă

să treci prin ploaie cu gândul în lături, aiurea, să miroasă a iarbă abia cosită, păsări aciuate sub streașină să se-nfoaie ciripind care mai tare, să schimbi cu ochiul planurile, acum/atunci, atunci/acum, să te întorci în copilărie, o clipă, într-un alt mai, cireșele să-nceapă să prindă roșeață, cărăbușii să-și rotească făloși elicele, să fi mai-nainte de drum, destins, liniștit, naiv, copil...

unde ești, copilărie, cu pădurea ta cu tot?

rimembăr bii giis: cât de adâncă ți dragostea!

http://www.youtube.com/watch?v=W9qB4loEjOA, asta-i bre...

no zi? că lumea se petrece! că toate trec! că până la urmă, dacă stai, dacă te oprești, și-mparți lumea între ceea ce trebuie și ceea ce pare, constați, așa ca țăranii, (fără a jigni nici măcar o fracțiune de secundă vreunul dintre cetățenii acestei țări care trăiește în spațiul rural...!), că tăte trec...

totuși ce fain cântă formația asta: bii giis, șasă cai, tri dau din gură și tri îi țin de coițe, nu? no zî, că nu? tri cântă, au voce tăți, da voce nu așa omenească, au voce de aia de care nu pote fi!!! tri voci, tri coițe, ca să iasă vocea, nu??!! zî? ioi, super... de ce draku toți cântăreții se despart dupo vreme??? că ni! ardelenește, cum să nu-ți placă? șî iară:  http://www.youtube.com/watch?v=0vgwk8tUT5k

asta îi cea mai tare: http://www.youtube.com/watch?v=HXDF0mYGKvw

șî dacă bag o glumă cum să nu zic că: http://www.youtube.com/watch?v=RRNTQvXSsfA,

dilemă

dacă cumva, întâmplător, ca-n povestea aia veche, de-o povestii mai-nainte, văd că împăratul e gol și are coarne, și tac... înseamnă că mint? omisiunea e minciună? te poți scuza la o adică spunând că ai uitat? că nu ți s-a părut important?!

în democrație majoritatea decide, toți au dreptul să-și spună oful, să-și dea cu părerea da' până la urmă cei mulți decid. dar dacă minoritatea vede bine? și dacă minoritatea ajunge să decidă, trebuie obligatoriu să ajungem la un dictat? pe ce anume se construiește bunul discernământ?

no ho! prea multe dileme...

lost - the end

după șase ani, lost s-a încheiat. păcat! dacă nu este cel mai bun film serial al tuturor timpurilor, este printre cele bune cu siguranță. s-a încheiat frumos, mai că îmi vine să zic cum. ș-acum ce vom mai face? vom fi... lost fără lost?! este și un site al fanilor români: http://www.lost-romania.com/. cool!

clipa comună

melodia care trebuie să fie în sufletul meu, poate, cred, o clipă, un ceas, să stea, să sune ca și cum ar fi numai ea, totuna, a mea, de mai, de vară, de tot ce vreau eu, dacă vreau, doar e a mea, să uit atunci cum poate cădea, odată cu melodia mea, totul, eu, cântecul ăsta nerepetabil, soarele după stele, și-ntreagă viața mea...

varianta hard

iți dai seama, ce tare ar fi o variantă heavy, să stabilești o zi de let's do it, romania, în care românii își scuipă incompentenții și politicienii de doi bani? te gândești cum ar curge scuipatu' pe ei??... beton!

no așa!

mă, îmi zice prietenul meu cel mai bun, mă-ntorceam azi de la București, pe drum aglomerație mare, mașini după mașini, ascultam ceva discuții la radio, vremurile astea, ceea ce văd cu toți că e, și oamenii își dădeau cu părerea, că e bine, că nu, cu Băsescu, contra, ș-o țin așa vreo oră, și mă gândesc... îmi povestește prietenul meu, mă, dacă schimbăm placa, și nu mai facem mitinguri și proteste inutile, și trecem toți la o măsură ultimativă, ne băgăm picioarele, wtf, și pe ăștia de sus, care nu ne mai reprezintă, ne adunăm, ne solidarizăm, ne înțelegem, vedem, și îi scuipăm mă... unde îi vedem, unde îi prindem, șo pe ei, ăsta protest, îți dai seama ce chestie, să-l dea la știri, cutare politician, azi, a fost scuipat la propriu de o mie de oameni, de nemulțumiți, de protestatari, să curgă scuipatu' pe el, mama lui de hoț și de tândălos, no zi, mă-ntreabă, ce zici de o așa atitudine civică? fără texte inutile, jos cu el, îl scuipăm ș-atât! ce zici?

ce să zic și io! curat murdar! 

azi Timișoara și Adriana Săftoiu

azi am fost la Timișoara. am plecat la 3 dimineața și m-am întors la 7 seara. 16 ore.(dacă ieri numa' am stat, azi numa' am umblat!) dar marele câștig al acestei zile, lăsând la o parte faptul că m-am deplasat 830 de km ca să văd cât se poate întinde o zi mohorâtă, a fost faptul că am citit pe drum,140 de pagini din Jurnalul de campanie al Adrianei Săftoiu, terminând astfel măcar o carte din multele pe care le-am început în ultima vreme. trebuie să recunosc că m-a deconectat deși redă aproape pas cu pas, zilele de precampanie și campanie electorală din 2008. finalizate cu câștigarea funcției de deputat.

am aflat după eveniment că și-a lansat cartea în Târgu-Mureș. m-aș fi dus. am căutat pe urmă cartea prin librării dar n-am găsit-o, poate nu am fost eu destul de asiduu. oricum, am descoperit-o întâmplător în Diverta, în 23 aprilie (am vrut să scriu atunci despre asta!) într-un fel care m-a făcut să zâmbesc. priveam rafturile cu cărți aliniate ordonat după numele editurii. Rao, de sus până jos, Humanitas, Publirom, Trei... mă ia întotdeauna când fac chestia asta un sentiment de neputință și disperare, Doamne ce de cărți! câte vieți ți-ar trebui să le citești pe toate? cum naiba ne pierdem în tot felul de prostii în loc să citim marile cărți ale omenirii!... uitându-mă așa, mai răsfoind câte o carte, la un moment dat îmi cade privirea peste cartea mea. o recunosc ușor pentru că are cotorul portocaliu. erau două exemplare sprijinite în stânga lor de două exemplare din cartea Adrianei Săftoiu. 2 la 2. m-am simțit foarte onorat de această alăturare accidentală.

după lectura ei astăzi, și care pe alocuri m-a emoționat, pot spune că este o carte pe care ar trebui să o citească fiecare politician. mai ales cei tineri, la început de drum și care nu au apucat să fie pervertiți de sistem. mi-am adus aminte de campaniile mele electorale, cu toate experiențele frumoase sau mai puțin frumoase. și mi-am promis să închei și eu proiectul ăla pe care l-am început acu 3 ani: "cum mi-am dat demisia".

numa' stau

iarăși mă simt răstignit în mișcarea browniană a forțelor contrarii, care mă determină în cele din urmă în a nu reacționa în nici un fel, și stau și cuget, ca baciul moț în botă, ca un ardelean tipic adecă... să vorbesc despre politică? ce să mai vorbesc! nah! nu vezi ce se întâmplă? despre mizeriile mari? puah! despre alea mici? nah! ce rămâne? să cuget?? la ce? toate trec și toate-s vechi și noi sînt toate. (am pus intenționat î la sînt pentru că nu sunt convins că pe vremea lui Eminescu lucrurile sînteau sau sunteau, că io am învățat la școală că sînt și după haia o venit unii ș-o zis că sunt, că leatu' meu ș-acum vorbește despre ei că sînt și numa' când scriu zic că sunt, să mori de râs!!)

apoi vezi, nu mai bine zic azi, ca baciul nostru, întrebat dacă stă și cugetă, că numa' stau!?

siko horepse sirtaki

probabil unul dintre cele mai frumoase sirtaki, nu atât de celebru ca și zorba sirtaki, dar la fel de melodios, de vesel și de optimist. întotdeauna când îl ascult îmi vin în minte Creta, ouzo, serile calde, prieteni, marea albastră, am ascultat câteva variante pe youtube, niciuna nu sună ca-n Grecia, oi fi io pretențios, (ca să nu scriu chenieș!!), poate că acolo lumea este întotdeauna altceva decât oriunde în altă parte...

varianta 1 instrumentală cu poze din Mykonos: http://www.youtube.com/watch?v=Es61JMfvKr4

varianta 2 tot instrumentală dar mai colorată: http://www.youtube.com/watch?v=Ojzn6rhNbEw

varianta 3 cultă: http://www.youtube.com/watch?v=u_XCokklfmc

varianta 4 între pretini: http://www.youtube.com/watch?v=05izBobBQWQ

varianta 5 comercială, cu Nana Mouskouri: http://www.youtube.com/watch?v=_MWGJzMyhxQ

varianta 6 cu dans: http://www.youtube.com/watch?v=htJWPVShOvI

no care-i mai faină? că fiecare sună altfel și toate-s faine...

jeanne

atunci când îți voi cunoaște sufletul, îți voi picta ochii... modigliani iar. atât de multă poezie are filmul cu andy garcia...

vorbe-n târg

auzite-n târg. distanța dintre lucrurile care sunt și cele care ar trebui să fie este egală cu distanța dintre realitate și dorință. dintre concret și dezirabil. no bine! mare brânză! ce postulat grandios! de-astea până la urmă și nea Ion poate spune cu duiumul. un nea oarecare... oricare.

ce înseamnă să nu faci nimic! dacă stai pur și simplu, visător, martor la mișcarea lumii, se spune că ai făcut nimic sau că nu ai făcut nimic? poți folosi o dublă negație?... ce faci, bade? stai și cugeți?... numa stau, pretine. ce face badea? nimic! sau stă? statul și cugetatul este printre cele făcute ori ba! no, dilemă! da, dacă statul și cugetatul, cu adiacentele lor dubitative înseamnă ceva în plan faptic, ceva se întâmplă când stai și cugeți, ce înseamnă nimicul? ce faci când nu faci nimic? ce faci când faci nimic? nimicul fiind non-factual, non-acțiune, non-pozitiv, adică nu ai ce adăuga verbului a face! ce faci când nu faci? nimicul este zero absolut. statul nu.

io mă fac că stau, viața se face că trece... vorbe pur și simplu, auzite-n târg, atunci când cumperi 2 legături de ceapă și-una de ridichi.  

domo arigato

yuppiii... am aflat cum mă cheamă în japoneză: arimoshikito nodoki. Arimoshikito Nodoki.

asta de pe http://zambetepegratis.blogspot.com/

la la la cu anca parghel

aia, întrebarea finală, esențială, zi, no, dă-mi o clipă de iubire, dă-mi un zâmbet și-un sărut, da, cât de multă fericire, simt că-n suflet n-am băut...la la la so ka si agi la la la la... http://www.youtube.com/watch?v=Kd7HEQdxQBE, no de aia...

...de astea pățești când asculți într-una o singură melodie.

Zorba, scena finală

în carte, Zorba exprima tot ceea ce nu putea exprima altfel, prin dans, bucuria, tristețea, împlinirea, durerea, neputința, speranța, lucru pe care filmul îl arată sărăcuț față de ceea ce îți imaginezi citind rândurile așezate unul după altul de Kazantzakis, și totuși secvența finală, depășește ceea ce cartea poate să îți transfere atunci când Quinn spune senin, boss, ai totul în afară de un singur lucru, madness, un dram de nebunie, și atunci, străfulgerat, acela, dintr-odată devenit învățăcel față de Zorba, îi spune, teach me to dance, învață-mă să dansez, și Zorba, vesel, râde... ce poți face altceva la spectacolul vieții decât să râzi sau să plângi, preferabil să râzi, Zorba care este un zeu cretan modern îl întreabă pe Basil, râzi? și Basil zice: râd, ce să fac! ce mama drakului mai poți face altceva decât să râzi?

și Zorba, șugubățul, optimistul pur, le știe pe toate astea. el râde. ce draku să facă altceva? râde și dansează. și de aia iubesc eu Grecia. tu râzi? http://www.youtube.com/watch?v=IeBxzpwGh_A

după ce am citit cartea, acum 22 de ani, 7 zile am crezut în fiecare clipă, boss, că viața nu poate fi decât frumoasă, și de râs, viața e un spectacol boss, și la sfârșit aplauzi, și oricum altceva nu ai ce face, decât să te amuzi, de aia râd eu boss, mai mereu...

Zorba

aseară, câteva clipe, minute, nu știu cât, am rămas cu ochii pironiți pe televizor, dădea Zorba, the Greek, film alb-negru, unicul, și cred că nici un remake vreodată nu se poate apropia de ceea ce a realizat Anthony Quinn în filmul ăsta, poate rolul vieții lui, sunt câteva replici care în cartea lui Kazantzakis nu apar în același fel, redate de vocea lui Quinn, ești căsătorit, îl întreabă Basil, Alan Bates, și Zorba se uită mirat, sunt om, sunt bărbat și e normal să fi făcut și eu greșeala pe care o fac toți oamenii, bărbații, normali, da, căsătorie, nevastă, copil, casă, tot tacâmul, the full catastrophe zice Zorba, dar tu îl întreabă pe englez, eu sunt singur, zice ăla, too many books, spune Zorba... http://www.youtube.com/watch?v=cHAqdZ2f5cM,
din afara ordinarului, tu nu ești anormal doar că trăiești prea mult în imaginar, Zorba nu zice asta, că nu poate, nu știe, dar el intuiește că viața trece pe lângă Basil iar secvența finală este demențială, ceea ce îi lipsește scriitorului este distanțarea față de real, un dram de nebunie, madness... teach me to dance, asta fiind ieșirea din normă, again, depărtarea de cele ce sunt, hop zice Zorba, ne trebuie hopul, depărtarea, zvâncul, râsul, hohotul ca să ne depărtăm de cele rele, hop-hop-hop, http://www.youtube.com/watch?v=IeBxzpwGh_A

no, acuma imaginați-vă că romanul lui Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba este de 100 de ori mai bun decât filmul, care este extraordinar... hei boss, cititorule, privește întotdeauna înainte filmul și apoi citește cartea, vei fi în câștig, întotdeauna cartea este mai bună, cartea îți va reliefa și restul nespus în film...

duminică cu ploaie, seara

apăs pe taste cu uimire, mă gândesc, ți se pune întrebarea aia simplă, la ce te gândești, nu știu, chiar, habar n-am , stăteam și io așa, cu ochii lungiți, zici că mă gândeam, habar n-am, nu-i ca și cum ai face un fel de mâncare, cu ingrediente clar măsurate, stăteam și io așa bre, nu ca bucătarul, aiurea, una alta, mă gândeam, la mare, la soare, la mine, la moarte, la lumea asta, habar n-am la ce... cum spui ceea ce trebuie să spui, cum redai ceea ce simți, poți, nu poți, trece timpul... no, și ce, trece că nu are altceva de făcut, trecem și noi, ne pe-trecem odată cu lumea, asta e, ce să-i faci? n-ai ce face... trec secunde, clipe, cât e clipă, cât secundă, nu sunt egale, și totuși și una și alta sunt atât de scurte, atât de bogate, atât de pline, cine a inventat întrebările, cine a inventat vântul, întrebările împing lucrurile, și vântul împinge lucruri, în ce fel seamănă vântul cu întrebarea, uite așa... zici că mă gândeam la ceva, da' la ce oare?

biatris

ieri am intrat într-o prăvălie. să-mi cumpăr ceva de ziua bărbaților. dacă tot e! mi-am luat pălărie. prima mea pălărie. în timp ce mă tot fâțâiam cu ea în cap în fața oglinzii remarc o femeie, fugar, din spate, și o remarc pentru că ceva în ținuta ei nu era în regulă. avea niște pantaloni roz, bufanți, gen șalvari, cu niște cute care se prelungeau până pe glezne, unde pantalonul se strângea brusc, cu un elastic, ceva, după care mai urmau cinci centimetri de material, larg așa, o manșetă ca un clopot și care făcea să pară laba piciorului mai departe ca limba sunătoare a clopotului... nu mi-au plăcut manșetele alea. avea și un tricou strâmt care lăsa să se întrevadă și un pic de colăcel de susținere. în fine, remarc și un tip numa' mușchi, cu tricou mulat, în apropiere, și care cotrobăia într-un lădoi cu tricouri la 19 lei. io îmi văd de pălăria mea, mă fâțâi cu ea mai departe în oglindă, îmi verific profilul din stânga, și apoi cel din dreapta. la un moment dat sesizez cu coada ochiului că tipul cu mușchi o prinde de mână pe tipa cu șalvari cu manșetele ca clopotele. și-n clipa aia mă întorc spre ei și îi văd tipului, tatuat pe antebrațul stâng, cu litere mari, mari de tot, de la cot până unde începe palma, pe mâna cu care a prins-o pe aia, a lui, femeia lui, scris mare cu albastru, litere suprapuse una sub alta, BEATRICE... b cel mai sus și al doilea e jos de tot lângă palmă. am un vertij. uau! o teribilă uluială. mă întreb: aia cu șalvari o fi biatris? cum draku își mai dă ăla jos tatuajul ăla enorm! probabil o iubește. biatris. uau! nu alina, maria, ioana, julieta. ci biatris. scris literă sub literă: BEATRICE!!! tipa se întoarce către ăla cu zâmbet larg. îi zâmbește lui. conchid: îl iubește sigur. și remarc fără dubiu: e gravidă. are burtică în șapte luni, îmi zic. fără îndoială ea este BEATRICE.

ziua bărbaților!

nu am fost atent, nu am reținut, habar n-am cum s-a ajuns la chestia asta cu ziua bărbaților, cică a cerut-o un parlamentar anul trecut, și azi este prima ediție, o fi așa, nu știu care au fost motivele ăluia dar eu mă simt mai sărac... au câștigat iar femeile de fapt. dacă ele, până acum aveau o zi clară a lor, 8 martie, ziua femeii, restul fiind implicit ale noastre, ale bărbaților, de azi, avem și noi o zi clară, 5 mai, restul fiind astfel împărțite egal. adică așa văd eu. dacă înainte femeile aveau o zi și noi 364, de azi, datorită prostului ăluia, căruia ia trebuit o zi anume, cincimai, (ca să ce?) avem și noi o zi anume iar restul de 363 le împărțim egal. nu așa reiese?? când proștii vor implicitul să-l facă explicit??

am câștigat o zi și am pierdut 363. bravos parlamentarule! halal! o să cânte copii la grădiniță de azi: e ziua ta, tătico, și-n dar ți-am adus inima... mă simt o țâră mai emasculat... și cum o să sărbătorim ziua bărbaților? cu cântec patriotic? serbări câmpenești? recitări de poezii? ne putem îmbăta ca porcii? o să avem seară specială cu final fericit? putem merge liberi la striptis? of ce de dileme!

și de mâine ziua cui e?

nedumerire fără păr

dacă stau să cuget, o clipită ca ardelenii, îmi vine să mă scarpin în cap, îndelung... că de săptămâna trecută am vrut de câteva ori să zic câte ceva și n-am avut momentul, și când l-am avut nu mai știam ce vroiam să zic, în fine... nedumerirea de azi era legată de o controversă dacă rasu' în cap e freză! ce ziceți? e?

io ziceam că e. că se duce ăla, doritoru', și se așază pe scaun la frizer, cu păr pe cap, și frizeru' îl întreabă, normal, cum să fie, cum să vă tund, și clientu' meu zice, ras oglindă, ras complet, nu? și oponentu' meu de discuție îmi zice, râzând mânzește, rasu' nu-i freză! și io zic: lipsa de freză îi tot o freză, ha! și el zice, ce freză că iote, nu-i, e chel oglindă! și io nu sunt de acord. chel complet, ras de bunăvoie în cap e freza zero, e freza dintâi, mă rog, e un mod anume de a te coafa, chiar dacă în fapt e o absență a părului...

no poftim discuție!

am primit un premiu

de obicei nu câștig nimic, adică la loterie, concursuri, tombole și altele... experiențe de viață da, și amintiri, și prieteni, cred... 

astăzi în schimb, am primit premiul sunshine, (mulțumesc mult), care se dă celor care au o doză de optimism în viață, sau soare cred mai degrabă, (un pik!) în spectacolul lumii la care particip și eu ca umil actor... m-am uitat să văd la alții de ce l-au primit. de norocoși. și eu, deci sunt norocos. m-am uitat să văd ce trebuie să fac! să pun premiul la loc de cinste. l-am pus, oblu sus. să spun din partea cui este. de la neuronulcreponat. http://neuronulcreponat.blogspot.com/ (mulțumescîncăodată - poatedacănueracreponatneuronulnulîncasam ha!). să dau la rândul meu premiul la 12 prieteni. am mai mulți prieteni dar nu au blog. o să încerc să mă achit de datorie cumva. poate cumva suntem toți prieteni (ca pe haifaiv :-)). să afișez linkul lor. ok. asta am înțeles-o. să le dau de știre printr-un comentariu. și să fac o listă cu 10 lucruri care îmi plac. no așe.

lista

10 (zece) lucruri care îmi plac 

1. marea,

pentru că aparent nu are capăt,

pentru că e albastră,

pentru că aș vrea să trăiesc pe ea,

pentru că mă fascinează,

pentru că de 3 ani mi-e dor mai mereu de ea, 

pentru că oricât ai vorbi despre ea nu o vei putea povesti nicicând pe de-antregul,

pentru că e,

2. Grecia,

pentru că sunt îndrăgostit de ea,

pentru că seamănă într-o mare măsură cu marea,

pentru că are insula Santorini și Creta si Mikonos și Corfu și Skiathos și încă o mie de insule,

pentru că unele sunt nelocuite și aș putea să le locuiesc eu,

pentru că grecii o au pe zeița dragostei și pe zeul amorului,

și îl au și pe Priap,

pentru că în cele aproape 60 de zile cât am stat acolo, în total, nu a plouat decât o dată,

pentru că mai sunt încă multe lucruri pentru,

3. să călătoresc,

pentru că cred că nu este altceva mai frumos decât să cunoști locuri și oameni, 

să vezi frumuseți neștiute și să guști mâncăruri deosebite,

pentru că amintirea deosebită a unui an este unde am fost, nu ce am făcut într-o zi oarecare,

4. să scriu, 

pentru că astfel pot împărți lumea și să fac întâmplările după voia mea,

și pentru că ele, cuvintele, sfielnice se așează așa cum scriu eu, 

5. să citesc,

pentru că așa cum spunea Noica, e o bucurie pe care o ai în singurătatea ta,

și pe care nu ți-o poate lua nimeni, 

și pentru că îmi place pur și simplu, 

6. să mă uit la filme, 

pentru că lumile cinematografice reflectă viața dar se încheie mai repede decât ea,

pentru că sunt mulți artiști talentați,

pentru că uneori privești și uiți prezența ta în fața filmului, 

7. muzica,

pentru că mă transpune în alt gând,

pentru că uneori îmi place să dansez, alteori să visez și alteori să o ascult neîncetat,

pentru că,

8. Modigliani,

că are femei alungite nefiresc ca icoanele,

că a fost un pictor spontan și un italian parizian,

pentru că mă emoționează,

pentru că am încercat să desenez ca el,

9. America,

pentru că e ceva care nu se poate descrie și trebuie să mergi acolo s-o vezi,

pentru că eu am fost ș-am văzut-o dar nu m-am săturat,

pentru că ei au naționalizat visul, există american dream dar nu romanian dream sau altul,

pentru că au constituția aia valabilă de 200 de ani,

10. plus primele 8 lucruri care îi plac neuronuluicreponat cu observația că

la punctul 3 e vara nu toamna,

asta pentru că mie vara îmi place,

și pentru că mie nu-mi ajung 10.

linkuri către prieteni nu am 12 dar orișicât:

http://codrutapop.blogspot.com/

http://gatamasaturai.blogspot.com/

http://ponderabila.blogspot.com/

http://bucatariepetrea.blogspot.com/

http://justdorian.tumblr.com/

http://numedisponibil.blogspot.com/

http://szabi.bozsoky.com/

no multe zâmbete și grămezi de optimimism!