Și de ultimele ore...

Un soare superb a fost astăzi la Sovata, iar sus pe pârtie zăpada sclipea de parcă s-ar fi spart mii de globuri argintii! O minune... Cu chipul scăldat în lumină mi-a părut rău dintr-odată că anul acesta se va încheia așa de curând!

Din mesajele primite:"E cumpăna dintre ani! Să privim înapoi cu iertare, înainte cu speranță, în jos cu înțelegere și în sus cu credință! Speranța să vă deschidă poarta spre un AN NOU plin de bucurii și împliniri! LA MULȚI ANI!"

Un sfârșit e un început! Na na na na na na na na. Când eram adolescent îmi notam în jurnalul personal la finele anului:"nu regret nimic din cele petrecute, cu bune, cu rele, am ajuns la prag de an nou să fiu încă odată eu deplin tocmai de aceea".

Ce vremuri!

Să ne auzim cu bine la anu'!

De ultima zi

Sunt în primele ore ale ultimei zi... E fantastic cât de repede pot uneori să treacă clipele!!! Cum s-au scurs oare firele de nisip ale acestui an? Cum de suntem deja în primele trei ore ale celei de-a treisuteșaizecișișaseazi... Trece timpul ca nebunul! Vai-vai!

a

A fost până la urmă un an sănătos. Și bun. 2008. Un an care merită a fi reținut. Chiar dacă s-a sfârșit prea repede...

a

La mulți ani!

Love actually is all around...

Where?

Ce faine-s filmele americane... Întotdeauna secvența aia de viață descrisă este bestială! Cea mai și cea mai... Plină de tâlcuri, dă frumusețe, cu lacrimi la sfârșit și iubire de semeni, american dream și restu... N-am înțeles niciodată foarte bine mitul Pandorei, că cică proasta a deschis cutia și toate relele au fugit și pe când a închis-o și ea repede, numai speranța a mai rămas biata înlontru. Ok. Ce e de înțeles de aicea? Că toate au scăpat în lume să ne hoerească pe noi și speranța a rămas uitată? Prizonieră? Sau singura care ne-a rămas este speranța?! Niciodată nu am înțeles foarte clar cum stă problema. Știu doar că de multe ori tot ce avem este... speranța.

So?

Totuși cel mai fain film pe care îl puteți vedea de minunatele Sărbători ale Crăciunului și care să vă dea Speranța că... dragostea este peste tot este... Love Actually! Vi-l recomand cu căldură!

Decembrie fericit! Și multă căldură și bucurie...

Sărbători fericite!

Vă doresc tuturor, cititori ai mei sau nu, pe oriunde veți fi, să vă fie bine, celor nefericiți să aveți parte de împăcare și lumină, celor singuri să aveți speranță și credință, celor bolnavi să aveți alinare și putere, iar celor care le aveți pe toate astea să vă bucurați în liniște de ele alături de cei dragi!

Bucurie tuturor! Sărbători fericite!

Excursia mea - lost in translation

Iu al tu batăl? Ecsschiuzmi, uat? Iu al tu batăl? Ai dont andărstend, ripit pliz? Iu al tu batăl? O clipă mi s-a părut că se enervează ușor. Poate nu ne mai pune ștampila aia nenorocită de intrare. Mă ce zice ăsta! Că suntem două sticle!!!... Mă, cred că ne întreabă dacă suntem frați! Aaa-haa! Ies ies, ui ar bratăr...

Vorbind modern (traducere prea-liberă)

Întotdeauna străbați mai ușor distanța ce o ai de parcurs dacă vizualizezi bornele din față. Să ști: atât se întinde, domle. Până acolo. Acela e țelul. Obiectivul meu. Am un hop de sărit. Și îl văd. Mă pot feri. Mă pot pregăti. Știu la ce să mă aștept.

Dacă e foarte greu parcursul, numești borna aia nenorocită: liman.

De cele mai multe ori când privești în urmă, reflectezi doar la reperele alea care ți-au cotit traiectoria vieții. P-alea ți le amintești! Și poate muzica aia când erai în călătoria dintre punctele esențiale!

Despre ce tot vorbesc!De fapt am auzit undeva, o melodie a unei formații care acum douăzeci și ceva de ani era desfințată de critica muzicală ca fiind prea comercială.

You're my heart, you're my soul!

Excursia mea - 2

Întrucât nu am un subiect mai bun acum, am să vă povestesc ceva despre prima zi în Honk-Kong. Cred că este un oraș al viitorului. In 7 zile deși cerul a fost senin toate aceste zile, am văzut soarele poate o singură dată. De câți zgârie-nori erau, nici n-avea cum să se lovească de privirea mea! O altă țară, o altă lume, alte obiceiuri, alte mirosuri... și Doamne ce mirosuri! Și Doamne, ce de lume! Câtă frunză și câtă iarbă!

Douăzeci spre douăzecișiunu...

Nu am nimic special de zis... Săptămâna asta a fost atât de aglomerată și într-un fel atât de dificilă! Nu-mi vin în minte decât chestiile alea vechi cu: nimic din ce este omenesc nu îmi este străin! Nu știu la ce se potrivește la ora asta? Dar nici nu știu la ce nu se potrivește! Lumea ar zice: este foarte târziu! Pentru cine!!Ha!

a

De ce trăim cel mai adesea cotidianul în perspectiva a... Nu este oare asta o mare greșeală?

a

So? Carpe diem!

a

Am început rândurile astea cu melancolia unei melodii care acum mă sfâșâie... De ce! Pentru că este decembrie? Pentru că e luna în care toate cele rele se sfârșesc și se adună doar cele bune! Oare? Și dacă v-aș pune o întrebare simplă ați fi capabili să raspundeți?! Așa cum mie ieri cineva mi-a pus-o! Bă, zi-mi, ești fericit?

a

Lumeeee! Habar n-am! Nu m-am gândit!

Nu vă amăgiți cetățeni! (pseudopamflet)

Întâi îmi pasă de mine. Și de ceea ce mi se întâmplă sau mi s-ar putea întâmpla mie. De burta mea în care investesc constant. Și de tabieturile mele. De pensia mea. De viața mea. De siguranța mea. Și mai întâi, da' nu mai ziceți nimănui de plăcerile mele. Alea care mă îmbucură și îmi aduc satisfacție. Chiar orgasmică. De minele meu enorm și egoist... Io să mă simt bine! Apoi de familia mea. De copii mei mai întâi. Și de ceea ce ar putea păți ei. De tata, de mama, de frații și surorile mele. Dacă am. De nevastă-mea. De bunici, de unchi, de mătuși, de nepoți, de veri. De-al doilea, de-al trilea, de-al patrulea... De toate neamurile mele. De ce li s-ar putea întâmpla rău lor. Aceștia îmi vor fi mai degrabă recunoscători decât ceilalți. Normal nu? Doar avem același sânge.

Apoi de prietenii mei. Din liceu. Din facultate. De șpriț. De afaceri. Cei care nu uită. Cei care m-au salutat. Care au vazut în mine marele om care aș putea deveni. Care știu să aprecieze un favor. Mâna întinsă. Gestul. Care mă periază fără slugărnicie. Sau uneori cu.

Apoi partidul. Ăsta nu uită. Și te ridică sau te coboară. Si mai ales te propune. Nu poți nimic fără partid.

Apoi de cei care mă mituiesc când trebuie. Cum trebuie! După caz.

După aia poporul. Oricum asta este text. Poporul înțeles ca fructele. Care nu-i. Fructele sunt merele, perele, strugurii dar nu un anume măr sau pară sau strugure după cum poporul suntem toți dar nu un anume Ion sau Vasile sau Gheorghe. Niciodată nu ști exact cine este ăsta. Nu poți arăta cu degetul , tu ești, tu nu. De obicei cine e cu tine face parte din popor, ailalți nu. Vax! Dar e un discurs bun întotdeauna! Și prinde! Dacă mai tragi și o lacrimă sau ți se inmoaie vocea ești un om politic făcut.

După aceea vine țărișoara mea. Patria! Pentru care ești in stare să te bați cu oricine. Să te ridici în picioare cu smerenie. Să plângi! Să sudui. Să duci mâna la chipiu când se înalță steagul. Să asculți cu pioșenie Sfânta Liturghie. Dacă merită!

A mai rămas cineva? Cetățeanul? Care cetățean! Ăsta-i sigur din popor. Sau din vreun partid. Sau din familie. Și dacă nu, îi dăm un steguleț. Sau un mic și o bere. Un tricou și-o bască. O insignă. Sau ceva mai subtil. Îl mituim cumva. Oricum dacă nu face parte din nici o grupare habar n-are ce se întâmplă pe lumea asta. Și ce i se întâmplă și lui! Să meargă la vot! Ofcors!

Nu vă amăgiți! Lasciati ogni speranza voi ch' entrate! Am uitat oare pe cineva?

Vai nouă! Oare așa gândesc toți oamenii politici?! Chiar n-avem nici o speranță? Îmi vine să-l înjur pe Dante. El e de vină! Bistoș...

Nu te apropia de foc, o să te arzi...

Oare când ajungi să faci diferența? Și dacă nu pricepi tâlcul ascuns al evenimentelor care se derulează implacabil și netulburat cel puțin să adulmeci mireasma subtilă lăsată în deplasarea șoptită de trena veșmintelor diafane în urma implicării perpetue a celui care totuși... veghează. Să ai intuiție!

Copil atingi cu degetul focul fără să ai încă conștiența faptului că arde, că doare, că e bai... O faci de câteva ori. Înveți treptat. Crești însă și totul se complică. Sunt focuri care nu ard precum focul ce pârjolește totul în cale. Sunt unele lucruri care nu ard incandescent, pe dinafară ci te mistuie tenace pe dinăuntru. Ambiția, puterea, ura, iubirea...

Primești doar sfaturi hazlii. Nu te juca cu focul că te piși la noapte în pat. De ce? Nu-ți spune nimeni explicit. Cât e focul. Cum e. Cât durează. Pentru că te arzi! Dar focurile alelalte nu le ști... Și nu ști nimic cu certitudine!

Rilke are un vers sublim: "...dar este Unul care ține-n mână căderea asta nesfârșit de blând."

Și până la urmă poate tot ceea ce este important pe lumea asta este doar felul în care fiecare dintre noi resimte în ființa sa reiterată căderea asta blândă!

Am o crăciuniță, n-am...

Întotdeauna am împodobit bradul în ajun, când îmi răsuna casa de colinzi, mirosea totul a sărbătoare și de cele mai multe ori geamurile îmi sclipeau de albul zăpezii... Anul ăsta însă am căzut pradă strategiilor subtile de marketing! De fapt dacă îmi amintesc bine, în 21 noiembrie în aeroportul din Hong-Kong admiram deja contrariat brăduți împodobiți strălucitor, într-o țară care vede totuși puțină zăpadă! Dar ce-are a face asta? Crăciunul este deja un prilej de creștere a vânzărilor!! Și deci ispitit am gândit că prefer să mă bucur și eu mai devreme de febra sărbătorilor și mi-am întronat deja bradul ca rege al casei în mijlocul ei. Ha!

Am cumpărat și-o crăciuniță de la raionul de grădinărit, am pus-o în geam și soarele s-a izbit de frunzele ei... Oare de aceea or fi căzut deja? Am o crăciuniță, n-am...

O grămadă de lucruri, nimic important

Toate zilele astea de când n-am mai scris m-am confruntat cu imboldul teribil de a pune degetele pe taste și a-mi elibera întrebările... Probabil am ezitat o clipă mai mult. Probabil gândurile ca întotdeauna au luat-o înaintea cuvintelor. Deja când trebuia să scriu despre ceva evenimentul devenise istorie. Toate aceste zile am rămas cumva în urma evenimentelor... Despre ce să scriu? Despre politică? Despre scârbă! Despre buna creștere? Despre nesimțire! Despre speranță? Despre obtuzitate? Despre lipsa de orizont!

S-au petrecut în acest răstimp o grămadă de lucruri și aș fi vrut să scriu despre toate. Ce m-a frapat că a doua zi după nu mi s-a mai părut nimic important!!!

Excursia mea - preambul

Am încercat din toate puterile să îmi scriu impresiile proaspete... Dar de câte ori dădeam să intru pe blogul meu, îmi apăreau frustrant doar caractere necunoscute și pe care nu le puteam desluși. M-am lăsat păgubaș dar trebuie să recunosc că dacă astăzi vreau să redau ceea ce am simțit acum două săptămâni nu fac decât să distilez încărcătura vulgară și preaplină a memoriei. Astăzi repovestindu-le pot să zic că lucrurile nu mai sunt chiar așa de pregnante și cu cât trece timpul cu atât mai mult ele se îndepărtează de substanța lor reală. Scade imperativitatea lor și se diluează amarnic ceea ce le făcea necesare și indisolubile în momentul întâmplării lor, prietenilor mei le zic o poveste pe care ei o retrăiesc ca pe o poveste, o secvență de film documentar văzută din fotoliu, am fost acolo, am văzut aia, am făcut ailaltă, am simțit ce am simțit, dacă e haios râd, dacă nu dau dubitativ din cap...

a

Și oricum re-povestirea mea nu este decât o interpretatio fadă a unei întâmplări unice și irepetabile!

M-am întors ori ba?

Nici nu ști dacă toate punctele și liniile care s-ar cuveni a face o desfășurare de forțe gramaticale pot să dea măsura cuvenită a sentimentelor care te animă... Complicată alăturare de litere! Ce vreau să zic? Am revenit de trei zile pe ”plaiurile mioritice„ și deja cititorii mei ascunși m-au luat la rost: ”ce faci? nu mai scri nimic? cum a fost? acolo-dincolo? îți deschid în fiecare zi blogul și nimic, unde te crezi, cine te crezi?„ sunt luat la rost, am o răspundere... deși într-un fel poate că nu am revenit pe deplin devreme ce timpul meu biologic încă este subsumat celeilalte zări, adorm mai devreme și mă trezesc mai devreme, ceasul meu nu bate aidoma cu cel de aici...

Ființa mea pieritoare încă este în Asia!