vineri, 31 iulie 2009

Sainte-Maxime (retro de iulie 2)

Ce bucuroși strigam când eram copii, în preziua zilei de 15 iunie: a venit vacanța, cu trenul din Franța... cu diferite variante de continuare mai mult sau mai puțin agresive...

Mă întrebau prietenii mai zilele trecute: ce faci, unde mergi în vacanță?... în Franța, merg să văd de unde vine trenu'... ce tren!... ăla cu vacanța...
a
Iar mie cea mai tare imagine din vacanța asta mi se pare asta alăturată:

joi, 30 iulie 2009

Corbul (2)

Corbul se așeză în preajma mea... Eu mă uitai tăcut la el și-i spusei:

Mă corbule, nu îmi ești drag... nu te cunosc, nu te plac, nu te vreau... tu, ești prea negru, să ști...

Bă! zise corbul, tu ești insignifiant până la urmă, ști? îți dai seama? uneori melodia ta se întâlnește cu a mea dar în capătul notelor, ști, nu ne potrivim dar ne prelungim, mergem unul în continuarea celuilalt de aceea poate tăcerea este cea care ne potrivește cel mai bine, ne întâlnim în absența cuvintelor și nu în prezența lor, te iubesc nebunule fără a te cunoaște și de a ști cine ești așa cum și tu mă iubești fără a ști cine sunt, sperând că am răspunsul sufletului tău, ne construim pe himere, suntem mereu alții, noi neprezenții, cei ce gândim fericirea în absența ființei noastre, suntem...

Nebunule! Noi suntem nimeni. Ști tu asta?!

Corbule, vezi-ți de zborul tău. Piei de-aici!

miercuri, 29 iulie 2009

Retro 1 (de iulie)

Într-un fel e ciudat... scriu cele pe care le scriu, în urma întâmplărilor, ele au fost întâmplate iară eu, biet cronicar, vin să vi le înfățișez vouă, adicătelea nu am mai scris de atât de multă vreme, întrucât am fost plecat departe și pe de altă parte pentru că nu am știut despre ce am a vă scrie! că nu toate s-au și potrivit! așa cum ar trebui... bunoară, deși numai carte de vacanță nu este, întâmplarea a făcut să mă rătăcesc în cartea lui Alex Ștefănescu, (plecat fiind), Cum te poți rata ca scriitor! nu este o carte de vacanță clar! deși te binedispune dacă nu ești printre cei vizați, în unele momente îmi venea să râd, în altele să plâng, vai de mine! concluzia mea primă: pentru cine scriu? nimeni nu înțelege... uită! lasă! las-o...

Mai exact: deși nu se potrivește cu vacanța anului acesta, s-a nimerit să citesc această carte, care te face să râzi în hohote sau cu lacrimi, cu tristețe sau surprindere și să te întrebi finalmente, dacă ești în rezonanță cu prezentul sau trebuie să mai aștepți un pic!

marți, 21 iulie 2009

Aaa, nu ești...

Aaa, nu ești din București!! Aaa, ești din provincie!!... Ce să înțelegi de aici! Că dacă nu ești din buricul țării, ești de nicăieri?
a
Nu-mi place suficiența celor din capitală, (a unora dintre ei de fapt), determinată numai de aspectul poziționării geografice. Ei se află în centru! Noi ăștilalți suntem pe margine. Des-centrați. Ei sunt în mijlocul lumii! Noi la periferia ei. Ei gustă evenimentele în direct. Noi la televizor. Ei respiră același aer cu vedetele și parlamentarii. Noi le cerem câte-un autograf din când în când. Ei au acces la... Noi nu. Și ce?
a
Trist este că am observat că se ia repede. Deși majoritatea locuitorilor Bucureștiului sunt naturalizați acolo (adică sunt "vinituri" ! :-) ), bucureștenizarea e o boală cu evoluție rapidă! Se ia un-doi, chiar dacă nu-ți faci buletin! Și-ncepi să-i vezi apoi măreți prin țară-n mașini cu număr B. Deși pierd ore-n trafic făcând spume bară la bară, când se află-n "provincie" întotdeauna se grăbesc. Ce-o fi cu ei!
a
Deși eu stau într-un oraș în care în 5 minute ajung cu mașina în buricu târgului iar în 7 minute pe jos totuși sunt privit de sus de cei care pierd în trafic de la o oră la o oră jumate dimineața ca să ajungă la servici. 3 ore din viață zilnic. În zile lucrătoare asta face x 20 de zile = 60 de ore pe lună. Adică 2 zile jumate. Cutremurător! Eu ajung la o pădure tot în 10 min. Ei nu.

Și-atunci? Ce-mi lipsește?

Vreau doar să trăiesc...

Uneori simt cum clipele mele interferează cu altele asemănătoare, clipe paralele, trăiesc în oglindă și mă-ntâlnesc cu mine și cu încă alți câțiva eu, nu știu de pe unde sosiți, semănăm și uneori realitatea se învolburează, nu mai știu în care lume anume sunt eu și-n care nu, totul e posibil și nimic nu mai aparține cu siguranță acestei realități... Ei ceilalți povestesc frumos, adevărat și dulce sufletului meu. Mă regăsesc. Unii știu mai multe, alții lucruri mai adânci. Unii au greutăți, alții zboară. Unii au lacrimi alții zâmbete. Eu sunt în fiecare și ei sunt în mine.

Îmi sunt prieteni. Mă-ntreabă toți ce mai fac. How do you do?

Vreau doar să trăiesc și să fiu fericit în această lume (până la urmă) minunată!!

http://www.youtube.com/watch?v=t4iY1iR9F

luni, 13 iulie 2009

Melodie spre străin și-nalt

Uneori, atunci când cuvintele tac, nu mai trebuie decât să stai, s-asculți, melodia zice ea... ce zice...

http://www.youtube.com/watch?v=tmzoN_afPGk

Cine a făcut spre noapte primul pas? Cine a pierdut și cine a câștigat! Căci nu mai știu ce-nseamnă umbra ta, nici glasul tău, nici tu! Pe toate le-am uitat. De ce? Cine-a greșit? Cine s-antors mereu cu ziua-n gând? Cine a plecat din loc, cine a rămas?! Cine a crezut în ceru' prea străin și-nalt?!

Mi-e frică de-ntâmplare și mi-e frig...

Bufnițele nu sunt ce par a fi!

Lumea de dinafara mea și universul întreg care pulsează în mine prinse în sarabanda prezentului... Nimeni nu poate înțelege ceea ce este de înțeles pentru că eu doresc asta în gândul de azi. Pe ecranul minții mele se derulează toate acestea, actorii joacă, muzica curge, evenimentele se-ntâmplă, ea este... visul ce va să vie, eu dorm, eu nu dorm, eu visez visul... claviatura trupului tău tresare sub degetele mele, eu cânt, eu sunt, eu decid... toate se mișcă precum voi eu, pentru că eu vreau astfel... trupul tău geme sub mine, eu gem sub mine, mintea mea geme sub gândul meu, ne amestecăm și ne despărțim deopotrivă, ne iubim și ne urâm în secunda tărâmului aista, nu te cunosc, nu mă cunoști, nu te știu , nu mă știi, nimic nu contează, totul contează, respirația ta, gâfâitul tău, eu, nimeni...
a
Dar hai să ne avem ca frați, toți suntem un pic luați!... http://www.youtube.com/watch?v=Bjv7luy1Vyg
a
Și avea dreptate piticul ăla care spunea că: bufnițele nu sunt ce par a fi!

sâmbătă, 11 iulie 2009

Grecia... (3)


















Doare?

Se rupe cerul în vuiet de furtună și prunii plâng cu lacrimi de flori albe, sufletul meu nu este însă acolo să vadă, eu sunt în altă parte, de fapt nu știu unde mai sunt și mă doare...

Toți avem dreptul la fericire și totuși ea este repartizată a drakului de inegal, unii dau peste ea, cei mai mulți nu iar chestia asta să fiu a naibii dacă știu de ce mă doare...

Oglinda-mi înfățișează un chip, după atâția ani sunt înclinat 100% să cred că este al meu, totuși o clipă stau în cumpănă, oglinda, biata, îmi arată o față și atât, acela sunt eu?... eu nu sunt mai puternic oare înlăuntrul meu!... oglinda nu omite oare esențialul?... asta nu ar trebui să doară?... mă doare?

Îmi aștept ridurile dintâi... așteptarea asta însă mă doare. Mă doare trupul, sufletul, ochii mă dor, buzele, degetele, toate de fapt... Îmbătrânesc. Și ochii mei văd toate acestea, văd cum firele de nisip inevitabil se așează în partea trăită a vieții mele tot mai multe și mai multe...

Stau cu ochii deschiși să simt cum mă doare.

http://www.youtube.com/watch?v=uzitOsxKJNY

miercuri, 8 iulie 2009

Corbul

Corbul zise: sunt prins dintr-odată în smârcul cenușiu al îndoielii, în mlaștina adâncă și mustoasă a incertitudinii, cu fiecare zbatere de aripe m-afund tot mai adânc, n-am drum înainte, nici drum înapoi, sunt la granița iluziei, nici o variantă nu-mi optimizează zborul, sunt prizonier în aer, sunt cristalizat în cer...

Corbule, tu croncăni degeaba...

Corbul zise: simt vântul cum îmi umflă penele dar nu mai pot plana deasupra lumii, mă simt ca și cum aș fi împăiat cu ochi de faianță, vii, strălucitori...

Corbule, nu mă interesează zborul tău frânt...

Corbul zise: am fost aruncat în izbeliștea timpului, mă simt inutil, mă cred Prometeu legat de catarg, fără adiere de vânt...

Corbule, închide pliscu...

Iar corbul obosi și nu mai zise nimic.

sâmbătă, 4 iulie 2009

Poți să dai mai încet?

Într-un anumit fel nu se schimbă nimic niciodată, parcă... îmi vine în minte mama care îmi striga cu multă vreme în urmă, atunci când ascultam muzică, muzica mea, așa cum îmi plăcea mie, adică la maximul potențiometrului, dă mai încet, numa' pentru tine, numa' tu să auzi! ce să fi zis! da mama, da' azi vreau să vibreze și ultima fibră a ființei mele, azi sufletu' meu este în afara mea și trebuie să-l recuperez cumva cu melodia asta divină, nu vreau, nu pot s-ascult muzica asta în căști, vreau să răsune lumea, înțelegi mama?... numa' pentru tine copile, numa' pentru tine... da mama, bine!...

Iar femeia îți zice azi la fel... și melodia care îți răsună ție în cap nu este melodia ei, poți (mă!) să dai mai încet? poți? și ce puii mei de alternativă ai? te întrebi! să zici că nu poți! da' ști că io vroiam să vibreze și ultima fibră a ființei mele? să uit de mine și de zeii mei? și-ți înfrânezi o-njurătură! (băgami-aș!) ea zice: mă doare un pik capu', nu mă simt foarte bine, mi rău, poți să dai un pik mai încet totuși, poți?! și mă gândesc că pot, ce puii mei pot zice!... futu-i, în definitiv de ce să nu pot!

Atâta că io vroiam s-o ascult tare! Piesa mea! Imnul secundei mele! Contează? Nu mai contează... Extravagantza!

http://www.youtube.com/watch?v=NBzw_mgbMlE

vineri, 3 iulie 2009

Și!

Ști sclipirea aia care te poate tatua cu dulceață și dor, 100% bizar într-un fel, fără s-o chemi și să-strigi, nu ști niciodată când, și ști că nu mai aparți lumii de dinainte, că-i lumea de-acum și de cea de din-ainte, dinaintele de fără de tine, altcinele tău adică...
a
Te poate trage oare cineva la pre-socoteala firii dinainte de judecata din urmă? Ca și cum am face o repetiție? Poate? Zi! Poate?!
a
Stai! Tu ești nimeni-ul meu și prin urmare nu poți să-mi răspunzi. Cine este atunci acela care ar putea să-mi dea răspunsurile? Răspunzătorul?

Am atâta liniște...

zici că plouă, zici că nu, nu ști... ce-o fi cu vremea asta! mă cheamă vântul și marea și parcă nu, nu poți să ști, ști?... ce-o fi în mintea mea! soarele cela de sus, de azi, nu este din galaxia asta, e un intrus, mă-ncălzește și nu... ce-o fi în mintea lui! razele lui cad peste ape fără s-o atingă și sclipirile ard în lumină și-n valuri și nu... ce-o fi cu lumea asta! spune? ști!

corabia mea plutește cu pânzele întinse pe apa asta cumplit de albastră și de elenă și dacă stau cu brațele desfăcute spre est și vest, la prova, singur eu, nici nu știu dacă nu cumva eu însumi croiesc lumea-ntreagă dându-i coordonatele primare, pe axa x0y ale furtunilor mele interioare, sunt eu, sunt doar eu și lumea întreagă, cosmosul întregit...

de aceea am atâta liniște oare?

miercuri, 1 iulie 2009

Simplu!

Îți zici: dom'le de ce complicăm toți totul!!! De ce nu putem zice scurt: vreau aia, vreau ailaltă, nu vreau? De ce nu putem spune fără rușine: aia știu, aia nu, mai bine nu-ntreba? Cineva ne deformează constant părerea despre lume și viață, weltanschauung-ul adicătelea, da' numa' ca să sune prețios... de-aia... de ce toate trec încet, repede, nu știu cum!!! Și în definitiv, cine e ăla? dușmănosul care se pune contra? De ce interesează pe altcineva viața mea! De ce?

Eu vreau să trăiesc simplu.

Uneori îmi vine să strig din rărunchi pân' la cer: ști, mă bolândule, jocurile tale meschine și mercantile mă lasă rece; nu te pune cu mine, bre! pentru că îți pierzi vremea... eu sunt altfel.

Simplu.