gnothi seauton

există o taină pe care puțini o deslușesc, sau un tips cum astăzi, spun unii... rostul cuvintelor este să le porți înlăuntrul tău și nu înafara ta, acolo sunt resorturile ultime, acolo este mecanismul care învârte universul, te pune pe drum ceea ce se află ascuns în tine, acolo este sensul tău, lumea ta, acolo ești tu, curat, nebun, nebunatec, romantic, copil, acolo-i sinea ta, lăuntricul tău, intimul tău profund, de acolo pleci și acolo te retragi în caz de primejdie, acolo este reduta ultimă, de acolo pleacă rugăciunea către cel de deasupra ta, acolo se găsește instanța supremă în fața căreia răspunzi mai întâi, în absența acesteia, a sinelui tău, de fapt, nu ești, nu mai ești... de aceea menirea cuvântului este să dea seamă ție însuți, tu pui hotarul, tu hotărești, tu decizi, ai nevoie de cuvinte pentru a înțelege, pentru a explica, pentru a te explica, pentru a te face înțeles, pentru a-ți crea iluzia că te poți face înțeles, cuvintele împărtășesc, alină, adună, iartă, apropie, despart, ele împart adevărul... e drept, unii se tem, le e frică să rămână cu ei înșiși, nu au să-și împărtășească ceva consistent, fug de golul ascuns întrânșii...

Doamne, ce repede aleargă gândul meu acum și ochiul meu nu-i mai poate prinde trena...

cunoaște-te pe tine însuți! de acolo trebuie desfășurat ghemul. știau ei, grecii, de-au pus îndemnul ăsta taman pe templul de la Delphi, oblu sus, nainte să intri...

(poza nu e de la Delphi, e un alt templu dar soarele este grecesc sută la sută...)

mai cu ploaie continuă

să treci prin ploaie cu gândul în lături, aiurea, să miroasă a iarbă abia cosită, păsări aciuate sub streașină să se-nfoaie ciripind care mai tare, să schimbi cu ochiul planurile, acum/atunci, atunci/acum, să te întorci în copilărie, o clipă, într-un alt mai, cireșele să-nceapă să prindă roșeață, cărăbușii să-și rotească făloși elicele, să fi mai-nainte de drum, destins, liniștit, naiv, copil...

unde ești, copilărie, cu pădurea ta cu tot?

rimembăr bii giis: cât de adâncă ți dragostea!

http://www.youtube.com/watch?v=W9qB4loEjOA, asta-i bre...

no zi? că lumea se petrece! că toate trec! că până la urmă, dacă stai, dacă te oprești, și-mparți lumea între ceea ce trebuie și ceea ce pare, constați, așa ca țăranii, (fără a jigni nici măcar o fracțiune de secundă vreunul dintre cetățenii acestei țări care trăiește în spațiul rural...!), că tăte trec...

totuși ce fain cântă formația asta: bii giis, șasă cai, tri dau din gură și tri îi țin de coițe, nu? no zî, că nu? tri cântă, au voce tăți, da voce nu așa omenească, au voce de aia de care nu pote fi!!! tri voci, tri coițe, ca să iasă vocea, nu??!! zî? ioi, super... de ce draku toți cântăreții se despart dupo vreme??? că ni! ardelenește, cum să nu-ți placă? șî iară:  http://www.youtube.com/watch?v=0vgwk8tUT5k

asta îi cea mai tare: http://www.youtube.com/watch?v=HXDF0mYGKvw

șî dacă bag o glumă cum să nu zic că: http://www.youtube.com/watch?v=RRNTQvXSsfA,

dilemă

dacă cumva, întâmplător, ca-n povestea aia veche, de-o povestii mai-nainte, văd că împăratul e gol și are coarne, și tac... înseamnă că mint? omisiunea e minciună? te poți scuza la o adică spunând că ai uitat? că nu ți s-a părut important?!

în democrație majoritatea decide, toți au dreptul să-și spună oful, să-și dea cu părerea da' până la urmă cei mulți decid. dar dacă minoritatea vede bine? și dacă minoritatea ajunge să decidă, trebuie obligatoriu să ajungem la un dictat? pe ce anume se construiește bunul discernământ?

no ho! prea multe dileme...

lost - the end

după șase ani, lost s-a încheiat. păcat! dacă nu este cel mai bun film serial al tuturor timpurilor, este printre cele bune cu siguranță. s-a încheiat frumos, mai că îmi vine să zic cum. ș-acum ce vom mai face? vom fi... lost fără lost?! este și un site al fanilor români: http://www.lost-romania.com/. cool!

clipa comună

melodia care trebuie să fie în sufletul meu, poate, cred, o clipă, un ceas, să stea, să sune ca și cum ar fi numai ea, totuna, a mea, de mai, de vară, de tot ce vreau eu, dacă vreau, doar e a mea, să uit atunci cum poate cădea, odată cu melodia mea, totul, eu, cântecul ăsta nerepetabil, soarele după stele, și-ntreagă viața mea...

varianta hard

iți dai seama, ce tare ar fi o variantă heavy, să stabilești o zi de let's do it, romania, în care românii își scuipă incompentenții și politicienii de doi bani? te gândești cum ar curge scuipatu' pe ei??... beton!

no așa!

mă, îmi zice prietenul meu cel mai bun, mă-ntorceam azi de la București, pe drum aglomerație mare, mașini după mașini, ascultam ceva discuții la radio, vremurile astea, ceea ce văd cu toți că e, și oamenii își dădeau cu părerea, că e bine, că nu, cu Băsescu, contra, ș-o țin așa vreo oră, și mă gândesc... îmi povestește prietenul meu, mă, dacă schimbăm placa, și nu mai facem mitinguri și proteste inutile, și trecem toți la o măsură ultimativă, ne băgăm picioarele, wtf, și pe ăștia de sus, care nu ne mai reprezintă, ne adunăm, ne solidarizăm, ne înțelegem, vedem, și îi scuipăm mă... unde îi vedem, unde îi prindem, șo pe ei, ăsta protest, îți dai seama ce chestie, să-l dea la știri, cutare politician, azi, a fost scuipat la propriu de o mie de oameni, de nemulțumiți, de protestatari, să curgă scuipatu' pe el, mama lui de hoț și de tândălos, no zi, mă-ntreabă, ce zici de o așa atitudine civică? fără texte inutile, jos cu el, îl scuipăm ș-atât! ce zici?

ce să zic și io! curat murdar! 

azi Timișoara și Adriana Săftoiu

azi am fost la Timișoara. am plecat la 3 dimineața și m-am întors la 7 seara. 16 ore.(dacă ieri numa' am stat, azi numa' am umblat!) dar marele câștig al acestei zile, lăsând la o parte faptul că m-am deplasat 830 de km ca să văd cât se poate întinde o zi mohorâtă, a fost faptul că am citit pe drum,140 de pagini din Jurnalul de campanie al Adrianei Săftoiu, terminând astfel măcar o carte din multele pe care le-am început în ultima vreme. trebuie să recunosc că m-a deconectat deși redă aproape pas cu pas, zilele de precampanie și campanie electorală din 2008. finalizate cu câștigarea funcției de deputat.

am aflat după eveniment că și-a lansat cartea în Târgu-Mureș. m-aș fi dus. am căutat pe urmă cartea prin librării dar n-am găsit-o, poate nu am fost eu destul de asiduu. oricum, am descoperit-o întâmplător în Diverta, în 23 aprilie (am vrut să scriu atunci despre asta!) într-un fel care m-a făcut să zâmbesc. priveam rafturile cu cărți aliniate ordonat după numele editurii. Rao, de sus până jos, Humanitas, Publirom, Trei... mă ia întotdeauna când fac chestia asta un sentiment de neputință și disperare, Doamne ce de cărți! câte vieți ți-ar trebui să le citești pe toate? cum naiba ne pierdem în tot felul de prostii în loc să citim marile cărți ale omenirii!... uitându-mă așa, mai răsfoind câte o carte, la un moment dat îmi cade privirea peste cartea mea. o recunosc ușor pentru că are cotorul portocaliu. erau două exemplare sprijinite în stânga lor de două exemplare din cartea Adrianei Săftoiu. 2 la 2. m-am simțit foarte onorat de această alăturare accidentală.

după lectura ei astăzi, și care pe alocuri m-a emoționat, pot spune că este o carte pe care ar trebui să o citească fiecare politician. mai ales cei tineri, la început de drum și care nu au apucat să fie pervertiți de sistem. mi-am adus aminte de campaniile mele electorale, cu toate experiențele frumoase sau mai puțin frumoase. și mi-am promis să închei și eu proiectul ăla pe care l-am început acu 3 ani: "cum mi-am dat demisia".

numa' stau

iarăși mă simt răstignit în mișcarea browniană a forțelor contrarii, care mă determină în cele din urmă în a nu reacționa în nici un fel, și stau și cuget, ca baciul moț în botă, ca un ardelean tipic adecă... să vorbesc despre politică? ce să mai vorbesc! nah! nu vezi ce se întâmplă? despre mizeriile mari? puah! despre alea mici? nah! ce rămâne? să cuget?? la ce? toate trec și toate-s vechi și noi sînt toate. (am pus intenționat î la sînt pentru că nu sunt convins că pe vremea lui Eminescu lucrurile sînteau sau sunteau, că io am învățat la școală că sînt și după haia o venit unii ș-o zis că sunt, că leatu' meu ș-acum vorbește despre ei că sînt și numa' când scriu zic că sunt, să mori de râs!!)

apoi vezi, nu mai bine zic azi, ca baciul nostru, întrebat dacă stă și cugetă, că numa' stau!?

siko horepse sirtaki

probabil unul dintre cele mai frumoase sirtaki, nu atât de celebru ca și zorba sirtaki, dar la fel de melodios, de vesel și de optimist. întotdeauna când îl ascult îmi vin în minte Creta, ouzo, serile calde, prieteni, marea albastră, am ascultat câteva variante pe youtube, niciuna nu sună ca-n Grecia, oi fi io pretențios, (ca să nu scriu chenieș!!), poate că acolo lumea este întotdeauna altceva decât oriunde în altă parte...

varianta 1 instrumentală cu poze din Mykonos: http://www.youtube.com/watch?v=Es61JMfvKr4

varianta 2 tot instrumentală dar mai colorată: http://www.youtube.com/watch?v=Ojzn6rhNbEw

varianta 3 cultă: http://www.youtube.com/watch?v=u_XCokklfmc

varianta 4 între pretini: http://www.youtube.com/watch?v=05izBobBQWQ

varianta 5 comercială, cu Nana Mouskouri: http://www.youtube.com/watch?v=_MWGJzMyhxQ

varianta 6 cu dans: http://www.youtube.com/watch?v=htJWPVShOvI

no care-i mai faină? că fiecare sună altfel și toate-s faine...

jeanne

atunci când îți voi cunoaște sufletul, îți voi picta ochii... modigliani iar. atât de multă poezie are filmul cu andy garcia...

vorbe-n târg

auzite-n târg. distanța dintre lucrurile care sunt și cele care ar trebui să fie este egală cu distanța dintre realitate și dorință. dintre concret și dezirabil. no bine! mare brânză! ce postulat grandios! de-astea până la urmă și nea Ion poate spune cu duiumul. un nea oarecare... oricare.

ce înseamnă să nu faci nimic! dacă stai pur și simplu, visător, martor la mișcarea lumii, se spune că ai făcut nimic sau că nu ai făcut nimic? poți folosi o dublă negație?... ce faci, bade? stai și cugeți?... numa stau, pretine. ce face badea? nimic! sau stă? statul și cugetatul este printre cele făcute ori ba! no, dilemă! da, dacă statul și cugetatul, cu adiacentele lor dubitative înseamnă ceva în plan faptic, ceva se întâmplă când stai și cugeți, ce înseamnă nimicul? ce faci când nu faci nimic? ce faci când faci nimic? nimicul fiind non-factual, non-acțiune, non-pozitiv, adică nu ai ce adăuga verbului a face! ce faci când nu faci? nimicul este zero absolut. statul nu.

io mă fac că stau, viața se face că trece... vorbe pur și simplu, auzite-n târg, atunci când cumperi 2 legături de ceapă și-una de ridichi.  

domo arigato

yuppiii... am aflat cum mă cheamă în japoneză: arimoshikito nodoki. Arimoshikito Nodoki.

asta de pe http://zambetepegratis.blogspot.com/

la la la cu anca parghel

aia, întrebarea finală, esențială, zi, no, dă-mi o clipă de iubire, dă-mi un zâmbet și-un sărut, da, cât de multă fericire, simt că-n suflet n-am băut...la la la so ka si agi la la la la... http://www.youtube.com/watch?v=Kd7HEQdxQBE, no de aia...

...de astea pățești când asculți într-una o singură melodie.

Zorba, scena finală

în carte, Zorba exprima tot ceea ce nu putea exprima altfel, prin dans, bucuria, tristețea, împlinirea, durerea, neputința, speranța, lucru pe care filmul îl arată sărăcuț față de ceea ce îți imaginezi citind rândurile așezate unul după altul de Kazantzakis, și totuși secvența finală, depășește ceea ce cartea poate să îți transfere atunci când Quinn spune senin, boss, ai totul în afară de un singur lucru, madness, un dram de nebunie, și atunci, străfulgerat, acela, dintr-odată devenit învățăcel față de Zorba, îi spune, teach me to dance, învață-mă să dansez, și Zorba, vesel, râde... ce poți face altceva la spectacolul vieții decât să râzi sau să plângi, preferabil să râzi, Zorba care este un zeu cretan modern îl întreabă pe Basil, râzi? și Basil zice: râd, ce să fac! ce mama drakului mai poți face altceva decât să râzi?

și Zorba, șugubățul, optimistul pur, le știe pe toate astea. el râde. ce draku să facă altceva? râde și dansează. și de aia iubesc eu Grecia. tu râzi? http://www.youtube.com/watch?v=IeBxzpwGh_A

după ce am citit cartea, acum 22 de ani, 7 zile am crezut în fiecare clipă, boss, că viața nu poate fi decât frumoasă, și de râs, viața e un spectacol boss, și la sfârșit aplauzi, și oricum altceva nu ai ce face, decât să te amuzi, de aia râd eu boss, mai mereu...

Zorba

aseară, câteva clipe, minute, nu știu cât, am rămas cu ochii pironiți pe televizor, dădea Zorba, the Greek, film alb-negru, unicul, și cred că nici un remake vreodată nu se poate apropia de ceea ce a realizat Anthony Quinn în filmul ăsta, poate rolul vieții lui, sunt câteva replici care în cartea lui Kazantzakis nu apar în același fel, redate de vocea lui Quinn, ești căsătorit, îl întreabă Basil, Alan Bates, și Zorba se uită mirat, sunt om, sunt bărbat și e normal să fi făcut și eu greșeala pe care o fac toți oamenii, bărbații, normali, da, căsătorie, nevastă, copil, casă, tot tacâmul, the full catastrophe zice Zorba, dar tu îl întreabă pe englez, eu sunt singur, zice ăla, too many books, spune Zorba... http://www.youtube.com/watch?v=cHAqdZ2f5cM,
din afara ordinarului, tu nu ești anormal doar că trăiești prea mult în imaginar, Zorba nu zice asta, că nu poate, nu știe, dar el intuiește că viața trece pe lângă Basil iar secvența finală este demențială, ceea ce îi lipsește scriitorului este distanțarea față de real, un dram de nebunie, madness... teach me to dance, asta fiind ieșirea din normă, again, depărtarea de cele ce sunt, hop zice Zorba, ne trebuie hopul, depărtarea, zvâncul, râsul, hohotul ca să ne depărtăm de cele rele, hop-hop-hop, http://www.youtube.com/watch?v=IeBxzpwGh_A

no, acuma imaginați-vă că romanul lui Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba este de 100 de ori mai bun decât filmul, care este extraordinar... hei boss, cititorule, privește întotdeauna înainte filmul și apoi citește cartea, vei fi în câștig, întotdeauna cartea este mai bună, cartea îți va reliefa și restul nespus în film...

duminică cu ploaie, seara

apăs pe taste cu uimire, mă gândesc, ți se pune întrebarea aia simplă, la ce te gândești, nu știu, chiar, habar n-am , stăteam și io așa, cu ochii lungiți, zici că mă gândeam, habar n-am, nu-i ca și cum ai face un fel de mâncare, cu ingrediente clar măsurate, stăteam și io așa bre, nu ca bucătarul, aiurea, una alta, mă gândeam, la mare, la soare, la mine, la moarte, la lumea asta, habar n-am la ce... cum spui ceea ce trebuie să spui, cum redai ceea ce simți, poți, nu poți, trece timpul... no, și ce, trece că nu are altceva de făcut, trecem și noi, ne pe-trecem odată cu lumea, asta e, ce să-i faci? n-ai ce face... trec secunde, clipe, cât e clipă, cât secundă, nu sunt egale, și totuși și una și alta sunt atât de scurte, atât de bogate, atât de pline, cine a inventat întrebările, cine a inventat vântul, întrebările împing lucrurile, și vântul împinge lucruri, în ce fel seamănă vântul cu întrebarea, uite așa... zici că mă gândeam la ceva, da' la ce oare?

biatris

ieri am intrat într-o prăvălie. să-mi cumpăr ceva de ziua bărbaților. dacă tot e! mi-am luat pălărie. prima mea pălărie. în timp ce mă tot fâțâiam cu ea în cap în fața oglinzii remarc o femeie, fugar, din spate, și o remarc pentru că ceva în ținuta ei nu era în regulă. avea niște pantaloni roz, bufanți, gen șalvari, cu niște cute care se prelungeau până pe glezne, unde pantalonul se strângea brusc, cu un elastic, ceva, după care mai urmau cinci centimetri de material, larg așa, o manșetă ca un clopot și care făcea să pară laba piciorului mai departe ca limba sunătoare a clopotului... nu mi-au plăcut manșetele alea. avea și un tricou strâmt care lăsa să se întrevadă și un pic de colăcel de susținere. în fine, remarc și un tip numa' mușchi, cu tricou mulat, în apropiere, și care cotrobăia într-un lădoi cu tricouri la 19 lei. io îmi văd de pălăria mea, mă fâțâi cu ea mai departe în oglindă, îmi verific profilul din stânga, și apoi cel din dreapta. la un moment dat sesizez cu coada ochiului că tipul cu mușchi o prinde de mână pe tipa cu șalvari cu manșetele ca clopotele. și-n clipa aia mă întorc spre ei și îi văd tipului, tatuat pe antebrațul stâng, cu litere mari, mari de tot, de la cot până unde începe palma, pe mâna cu care a prins-o pe aia, a lui, femeia lui, scris mare cu albastru, litere suprapuse una sub alta, BEATRICE... b cel mai sus și al doilea e jos de tot lângă palmă. am un vertij. uau! o teribilă uluială. mă întreb: aia cu șalvari o fi biatris? cum draku își mai dă ăla jos tatuajul ăla enorm! probabil o iubește. biatris. uau! nu alina, maria, ioana, julieta. ci biatris. scris literă sub literă: BEATRICE!!! tipa se întoarce către ăla cu zâmbet larg. îi zâmbește lui. conchid: îl iubește sigur. și remarc fără dubiu: e gravidă. are burtică în șapte luni, îmi zic. fără îndoială ea este BEATRICE.

ziua bărbaților!

nu am fost atent, nu am reținut, habar n-am cum s-a ajuns la chestia asta cu ziua bărbaților, cică a cerut-o un parlamentar anul trecut, și azi este prima ediție, o fi așa, nu știu care au fost motivele ăluia dar eu mă simt mai sărac... au câștigat iar femeile de fapt. dacă ele, până acum aveau o zi clară a lor, 8 martie, ziua femeii, restul fiind implicit ale noastre, ale bărbaților, de azi, avem și noi o zi clară, 5 mai, restul fiind astfel împărțite egal. adică așa văd eu. dacă înainte femeile aveau o zi și noi 364, de azi, datorită prostului ăluia, căruia ia trebuit o zi anume, cincimai, (ca să ce?) avem și noi o zi anume iar restul de 363 le împărțim egal. nu așa reiese?? când proștii vor implicitul să-l facă explicit??

am câștigat o zi și am pierdut 363. bravos parlamentarule! halal! o să cânte copii la grădiniță de azi: e ziua ta, tătico, și-n dar ți-am adus inima... mă simt o țâră mai emasculat... și cum o să sărbătorim ziua bărbaților? cu cântec patriotic? serbări câmpenești? recitări de poezii? ne putem îmbăta ca porcii? o să avem seară specială cu final fericit? putem merge liberi la striptis? of ce de dileme!

și de mâine ziua cui e?

nedumerire fără păr

dacă stau să cuget, o clipită ca ardelenii, îmi vine să mă scarpin în cap, îndelung... că de săptămâna trecută am vrut de câteva ori să zic câte ceva și n-am avut momentul, și când l-am avut nu mai știam ce vroiam să zic, în fine... nedumerirea de azi era legată de o controversă dacă rasu' în cap e freză! ce ziceți? e?

io ziceam că e. că se duce ăla, doritoru', și se așază pe scaun la frizer, cu păr pe cap, și frizeru' îl întreabă, normal, cum să fie, cum să vă tund, și clientu' meu zice, ras oglindă, ras complet, nu? și oponentu' meu de discuție îmi zice, râzând mânzește, rasu' nu-i freză! și io zic: lipsa de freză îi tot o freză, ha! și el zice, ce freză că iote, nu-i, e chel oglindă! și io nu sunt de acord. chel complet, ras de bunăvoie în cap e freza zero, e freza dintâi, mă rog, e un mod anume de a te coafa, chiar dacă în fapt e o absență a părului...

no poftim discuție!