ultima zi de noiembrie

ce repede trec ele clipele, și unde oare se duc ele rând pe rând, mă simt ca și cum m-aș cita, it doesn't matter, după virgulă întotdeauna urmează ceva, ce-oi fi făcut oare în celălalt an, dar acu doi... nu mai știu, uit, oarece...

mă simt de parcă viața mea se desfășoară între călătoriile pe care le fac, când stau visez la ceea ce voi face și unde voi merge, sper cât mai curând și visez la călătorii cât mai lungi, drumuri interminabile ca ale vechilor caravane de neguțători arabi, beduini, ce-or fi, acolo, nu contează, și când sunt pe drum aștept să ajung la odihnă, la un liman, undeva, nici nu știu ce îmi place mai mult, să lenevesc sau să călătoresc, oare de aia mi-oi fi notat pozele ultimelor drumuri într-un fișier banal numit sorin călător, poate... după virgulă întotdeauna urmează ceva, la nici două zile după ce sunt într-un acasă îmi imaginez deja următoarea călătorie și visez la ea atât de intens încât deja jumate de drum l-am făcut din gând, vai...

asta e, asta îmi vine, gânduri care trec cu repeziciune, și bob marley, one love, după douăzeci de ani, chefuri de-alea spontane, no woman, no cry, libertate te iubim ori învingem ori murim, e bine, astăzi este ziua celui mai bun prieten al meu, la mulți ani, prietene drag...

întrebări de cititor

cum scrii o carte, ce e în mintea ta, cum începi, cum ști când ai încheiat, cum se așază cuvintele, care sunt bune și care nu, se poate învăța așa ceva, poți transmite ștința scrierii gândurilor, poți de fapt să explici celorlalți ceea ce tu ai gândit atât de repede încât dacă ai fi vrut să scrii s-ar fi înroșit tastele, poți, habar n-am, nu știu, depinde, ce îmi e clar este că fiecare înțelege ce poate, cât poate, cât îl duce mintea adică,

cartea mea am scris-o în șapte luni, primele capitole sunt aproape așa cum le-am scris în prima zi, scriu ce și cum îmi vine, cu bune și rele, apoi văd eu, unele cuvinte mai târziu nu îmi mai plac, le schimb, le șlefuiesc, uneori nu-mi vine nimic decât ideea centrală dar pe care nu o pot mobila, o scriu așa, nudă, când pot, dacă pot, mă voi ocupa de ea mai târziu, cândva, și dacă nu merge o șterg, văd io, totul e liber, de fapt eu inventez lumea și așez cuvintele cum vreau eu, uneori începutul e greu, alteori nu vine sfârșitul, oricum scriu ca să redau un gând, un sentiment, pe care eu l-am avut și sunt conștient că întotdeauna cuvintele mele sunt mai sărace și mai încete decât ceea ce îmi trece prin cap,

nu știu dacă asta se poate învăța și transmite, mi greu mie însumi să explic, nu pentru că nu știu ci pentru că îmi par cuvintele insuficiente, mi-am scris cartea în șapte luni și apoi trei luni am lăsat-o la dospit, am revăzut de zeci de ori șiragurile alea de cuvinte, or fi bune, faine, n-or fi, nu știu, oricum astăzi ele sunt în afara mea, independente, pe cont propriu,

ceea ce îmi este clar e că dacă vrei să scrii scrie, și dacă n-ai tragere merită să scri cel puțin pentru memoria ta, îți fixezi un anume moment așa cum a fost el, și poate peste o vreme vei retrăi emoția lui citindu-l și îl vei putea povesti mai bine decât ai facut-o prima dată, merită să scrii pentru că scrii pentru tine în primul rând, cuvintele tale adresate ție însuți, celuilalt tu, de mai târziu, cel care vei fi,

e bine!

duminică... și novembrie, o combinație paralizantă, noiembrie este pe ultimul loc între preferatele mele, la coadă împreună cu februarie, și totuși în 2009 a fost o lună superbă, atât de mult soare, și azi iarăși, și cald, și duminică... nici anotimpurile nu mai sunt ce erau odată, nici noi nu mai suntem cei care eram cândva, în școală nu-mi plăcea duminica decât până la prânz, a doua zi erau ore, trebuia să pregătesc temele, cărțile, caietele, nu mai aveam scăpare, acum e bine, soare, nu am teme de făcut, și mâine nu merg la școală, e o duminică faină, e bine...

nu simt nici măcar timpul care lasă urme pe fața mea, e bine deci...

să ne hodinim o țâră

este superbă melodia asta de final de film, și chiar filmul în sine, cred, este o doină pe care merită să o păstrezi în bibliotecă, așa cu toate zgârieturile de peliculă are un farmec și-o dulceață deosebită, cu pintea care cade lin în zăpadă fără a-i curge sânge la propriu, că doar no peritu, doar un pic so hodinitu...

zâi,hâi,hâi... Doamne fain îi! că nu ne dorim să perim nicicând ci doar o țâră să ne hodinim...

http://www.youtube.com/watch?v=j_vcTHk2dxk

ce fain!

ce fain să poți povesti c-un om și să-ți pară timpul puțin, să vrei să fie nesfârșit, să simți că-ncepi o mie de subiecte și că nu gați niciunul și astfel toate-s deschise încă, faci paranteze la paranteze și te pierzi în noianul de cuvinte, să râzi, să te emoționezi, să uiți de tine, să uiți de vreme, și vremea să uite de tine parcă, ce fain...

cine să fie omul!... un prieten.

din multerele mele...

azi, acum, nu mă pot concentra pe o singură chestie, mă gândesc la prea multe, am proiecte de fapt, cu titluri deja, la care lucrez, nu un singur proiect, evident că nu vreau să mă pierd astfel, sper că mai multul nu va sfârși în mai puțin, m-am tot gandit în ce măsură unele notări din blog-jurnalul meu sunt, sau pot fi interesante pentru alții din afara Ochiului meu, am sfârșit prin a accepta, din nou, că trăiești singur în cea mai mare parte a timpului, și că reflecțiile tale sunt importante pentru altcineva, în măsura în care se regăsește în ele, asta dacă nu cumva celălalt, cititorul, nu are vreo curiozitate strict biologică (sau entomologică! sic!)...

săracă inima me, iară-ncepe a mă dure, hai, hai inimă hai, la multerele mă dai...

sunt în ziua 9, dacă joia trecută a fost ziua 1, mâine este deci ziua zece, știu să socotesc care-va-să-zică...

mari români

nu am în minte de ceva vreme, de ieri seară adică, decât un ritm de hip-hop, cu refrenul ăla bestial, e o țară-n care, nimic nu e ceea ce pare, cântat de formația aia care îmi pare acum, nambăr uan, dăbest, ăi mai buni, http://www.youtube.com/watch?v=MNKInZjliLU, unde o fi adevărata valoare god,  nu-mi vine să ascult decât melodii de gang, și apoi tupeu de borfaș, că votăm noi, fraierii, pe cine credem, și iese mereu ăla care trebe, și geaba te uiți în dreapta și-n stânga, că nici una nu mai e acolo unde se cade, de aia că nici ăia nu mai sunt normali, dușmanii mor când ne descurcăm mai bine, sunt atâția mâncători de kkt, of uau, http://www.youtube.com/watch?v=keaU9jofxJE, ia de-ascultă, na, și nu putem vota, cât pot ei fura, umilitor, și dacă unii pot fi păcăliți, ce se întâmplă cu ăia care nu pot fi, sunt atâția mâncători de kkt, că doar suntem în zona lui kkt.ro...

faptele nu vorbele te fac să fi mare...

2

Ieri a fost ziua a doua. Care a trecut la fel de repede. Domnul Valentin Marica a prezentat poetic cartea mea de proză. Frumos. Și mi-a prorocit scrierea unei cărți de poeme. A doua lansare a avut loc de la Teatrul Scena din Târgu-Mureș după orele 17.00.

Directorul editorial al Editurii Trei, doamna Magdalena Mărculescu mi-a spus că la București nu vine atâta lume la o lansare de carte.

De acum cea mai frecventă întrebare va fi: pe când următoarea?... Iar eu nu mă grăbesc nicăieri. Va fi cam pe când va veni...

E o dimineață splendidă. Și zâmbesc. După episodul 8 sezonul 3 din Californication. Am râs cu lacrimi. Punct deocamdată. 

Ziua întâi

Oare deschiderea spre lume ca si autor se produce odată cu lansarea unei cărți? Astăzi la orele 18.00 s-a întâmplat acest lucru. Oare în felul acesta am făcut un pas înainte spre a fi un om care se ocupă cu așezarea cuvintelor în bună rânduială? În ultimele zile, nu am putut dormi liniștit, gândindu-mă la ceea ce ar trebui să spun la lansarea primei mele cărți. A trecut... Mă simt mai împlinit. Nu știu cum a fost exact. A fost repede.

Ziua de azi este prima în biografia mea culturală. Am scris deci... o carte.

Invitație

La români prima zi a săptămânii este luni. O zi destul de nesuferită. Într-un fel... De fapt despre altceva vroiam să vorbesc și anume că săptămâna viitoare (asta era chestia cu luni prima zi din noua săptămână, căci astăzi încă suntem în finalul celeilalte, deci...) joi, 19 noiembrie 2009 are loc lansarea cărții mele "S-au deschis cerurile" la orele 18.00 la Business Cafe în Reghin iar vineri, 20 noiembrie 2009, orele 17.00 la Teatrul Scena (în Turnul Cetății) din Târgu-Mureș. Îi invit pe toți cititorii blogului meu. Cu drag.

Și aștept păreri. Bune-rele. Eu deja am emoții. Nu știu despre ce să vorbesc. Acolo. Mai întâi...

Altcineva cine?

nimic nu merge cum ar trebui atunci când ești departe de aproapele tău. oare asta înseamnă că ești mai străin în depărtarea ta? scriu astea toate cu o anume melodie în cap, în degete și-n suflet, cine are a zice ce? și chiar unde sunt toate zâmbetele mele pe care trebuia să mi le pui ofrandă? să mă reazem în ele. glumesc... din nou nimic nu pare a fi ceea ce este. greșesc! totul este ceea ce mintea mea plăsmuiește că e...

aha. întrebarea din subsol este ce înseamnă să fi departe de aproapele tău. știam. cine e aproapele tău?! ... îngerul, într-o anume explicație, cine altcineva, doar îngerul nu are interes pământesc, doar el vrea să te salveze pur și simplu, din dăruire și iubire, doar el vrea să fi fericit pur și simplu, nimeni altcineva, altcineva cine?

Prea alb

sunt aruncat la alt capăt de planetă, pe continentul rece al sufletului meu, eu însumi sau unul din mine, o parte din mine, eu pustiu, pierdut, înghețat, uitat pe banchiză, un urs polar singuratec, flămând, încremenit în alb, inert în culoare, fără sentiment, înstrăinat, degeaba întind mâna astăzi, nu mă ajung, nu-mi răspund, nu mă aud, sunt prea departe de mine, sunt prea alb, nu mă găsesc, citesc o carte cu paginile albe, cuvintele au fugit undeva, în departele meu, acol' pe banchiză ori altundeva, ce mai contează, nu-mai-con-tea-ză...

Prea multe

ar fi trebuit să scriu în fiecare zi din ultimele zile, cu furie, cu spaimă și durere, scrâșnind din dinți, așa ar fi trebuit, să scriu pentru ziua în care am fost nemernic, pentru noaptea în care am fost un ticălos, pentru clipa în care am fost aproape anghelos, adică înger, un vestitor de bine, și pentru gândul în care am fost erou, și despre seara cu lumină și despre aia cu-ntunerec, ar fi trebuit să scriu și despre amintirea aceluia în care zac dușman și a celeilalte în care sunt "mon ami", și despre floarea nepusă pe mormânt ar fi trebuit să pomenesc atunci, și despre brazii ăia cu brațe largi ce tremură peste morminte, despre toate minutele înfipte ca niște sulițe în sufletul meu, ar fi trebuit să scriu prea multe...

m-am răzbunat de aceea și n-am mai scris nimic.

Nimic din ce e adevărat, nu e adevărat...

Stai prostit, te uiți în toate părțile, nimic nu se potrivește cu ce ai tu în minte, parcă e basm, născocire, coșmar, vorbele merg, poveștile curg, o tâmpenie, ești pe linia lui "lumea zice că"... da' cine puii mei îi lumea! nobody... nimeni... adicătelea, vai de capu' nostru, suntem delatori, la asta ne pricepem, te uiți în ochii individului din fața ta, zice: sunt de partea ta, treizecidesecunde mai târziu te vinde pentru treizecidearginți, ce să-i faci, n-ai ce face, zâmbești, asta este rezultanta trădării individului de lângă tine, zâmbetul, să zâmbești... se uită iuda în ochii tăi și zice: te rog să mă crezi!... și tu ști că minte, vreau să emigrez în insula mea, oricum zâmbetul nu duce la riduri, el folosește mai puțini mușchi faciali, smile please deci, și-ți vine să răcnești la lume: nimic din ce e adevărat, nu e adevărat, hai să inventăm paradoxul, sorin dixit na...

Mi-e dor să adulmec mai bine linii curbe, senzuale, subtil alungite peste nările mele, da...