vineri, 2 noiembrie 2012

ca și cum ar fi

as putea sa scriu o salba de cuvinte  pe care le folosesc cu preponderenta, ma gandeam de ce... pentru ca imi plac, pentru ca le stiu, pentru ca imi place cum suna... profesorul meu de estetica facuse o adevarata fixatie pentru: ca și cum, folosirea planurilor ingemanate, umbrele, ceea ce pare si ceea ce este, aparentul, vizibilul si ceea ce sta in spate, fundamentul, realul... puteam zambi, era savuros, chicoteam, era ca și cum, scriam legat deja, unele lucruri nu mai erau așa ci erau cașikum... ajunsesem să nu mai vedem lumea in deplinatatea ei imediata ci cașikum, sa cautam cașikumurile ei, cum poate transpare, cum o putem schimba, eluda, modifica, să identificăm cât de multe planuri îi putem atașa, sa multiplicam realitatile, sa ne intrebam daca lumea este ceea ce este sau ceea ce mi se pare mie ca este, ceea ce mi se pare mie sau ceea ce ți se pare ție, ori ceea ce i se pare lui, lumile noastre pot fi subsumate, sunt indivizibile, pot coexista, pot fi, sau totul este cașikum în capul nostru se naște o tumoare... si atunci daca cuvintele ne transfera, transporta, muta in lumi diferite, multiple, paralele, tangente, o ne-finitate de lumi, ne putem juca cu cuvintele, acestea sunt niste vehicule care ne conduc dintr-o lume in alta, putem construi, ridica, dărâma, caci totul nu este decat cașikum ar fi...

niciodată, rareori, uneori, deseori, de cele mai multe ori, mereu, întotdeauna... capetele acestei înșiruiri sunt verigile infinitului, infinitul este de niciodată și întotdeauna, din păcate noi nu suntem infiniți, iată de ce în cămara vocabularului nostru atât de rar putem folosi cu adevărat aceste cuvinte...

cu ochiul meu drept privesc în oglindă ochiul meu stâng, sau ochiul lui stâng, amândoi sunt albaștri și îmi trece prin minte că e ca și cum cu ochiul lui stâng își privește în oglindă ochiul lui drept, albaștri de asemenea...