și gândul care continuă să...

asta era, puteam să fac și-așa și-altfel, nu avea importanță, și gândul că de fapt libertatea mea nu stă nici în punct și nici într-o virgulă îmi dădea dintr-odată puteri nebănuite, puteam să-ncep oricum, puteam să sfârșesc oricum, eram zeul cuvântului, să spun, să îți spun, uite de aici și până-ntr-acolo se-ncheie tărâmul meu, și-n felul acesta ești deplină a mea, și-n puterile mele, eu ridic ochii, senin, ochiul meu cel mare ș-albastru, și te pătrund cu el, și tu să te supui, credulă, deplin, ce mama sărăciei să faci altceva, și-n fond de ce mama sărăciei ai face altceva, începutul lumii sunt eu și sfârșitul ei așijderea eu, e ca și cum numai noi am mai fi pe pământ, iar degetele mele, și gura mea și ochiul meu cald nesfârșit de albastru ar fi coordonatele tale de sprijin, aș putea ca să tac așa cum la un moment dat îți spuneam ș-o mie de ani și tu să-nțelegi, și acesta este în fond secretul care m-animă, că știi fără să-ți spun ce simt iar dacă mă mint, și nu știi, oricum, gândul meu continuă să...

aritmetică

frumusețea faptului de a scrie este că poți vorbi și trăi prin toate personajele tale, reversul este dat însă de faptul că tristețea ta se multiplică cu fiecare personaj pe care îl naști...

cei 750 de ml

mi-a zis odată un bătrân: mă băiete! (de ce trebuie oare ca toți bătrânii care mi se adresează, să mă plaseze istoricește, undeva, net în urmă...), vezi sticla asta de tărie? lumea crede că-i alcool. proștii. pe etichetă scrie jack sau johnnie sau palincă. ceva. orișice. alcool. și unii fac cercuri de penitență mărturisindu-se de păcat, că-s alcoolici. dar acu 40 de ani când mi s-a născut fecioru înăuntru erau 750 de ml de bucurie, iar ieri când l-am îngropat, sticla aia nenorocită avea 750 de ml de tristețe amară...

pierzătorul de vreme

pierzătorul de vreme era un om ciudat. de ce-l chema așa naiba știe... cineva îi spusese așa odată, poate în derâdere și așa i-a mers numele. eu i-aș fi spus mai degrabă câștigătorul de vreme... nu vorbea mult și părea că stă pe gânduri tot timpul. nu avea o față inteligentă și nu te puteai uita la el direct, să-l privești în ochi adică, pentru că îți fugeau ochii și-amețeai. și asta nu pentru că era sașiu sau conciș, cum se zicea pe la noi, ci pentru că era un super-conciș. ochiul lui drept era plasat un pic mai jos și mai către tâmplă decât la ceilalți oameni. din naștere. cumplit era că asemeni unui cameleon, își rotea ochiul drept independent față de cel stâng, și când stăteai în fața lui, dacă te nimereai în vreo discuție rarisimă, aveai tendința să întorci capul, să vezi ce fixează celălalt ochi... oamenii spuneau că spre deosebire de un om normal, pierde timp până leagă imaginea ochiului drept de cea a ochiului stâng și să înțeleagă lumea astfel prin unirea imaginilor. și de aceea tace necuvenit de mult. și că pare că gândește dar că de fapt e un prost.

eu i-am surprins de două ori un zâmbet malițios. credea că nu îl vede nimeni. și de aceea îl bănuiesc că de fapt vede lumile ambilor ochi. că așa, desprins miraculos dintr-o pictură a lui picasso, el de fapt, câștigă timpul, uitându-se cu un ochi la făină și cu altul la slănină, dar apreciindu-le pe amândouă simultan, spre deosebire de mine, care mai întâi mă uit la slănină și apoi la făină, și pierd vremea... pierzătorul era în câștig de fapt, eu eram cel care pierde...