duminică, 14 iunie 2015

14iunie2015seara

aş fi putut să aşez cuvintele pe un covor roşu, ca şi cum ar fi mai-nainte de vreo prispă, cuminţi să stea ele acolo aşa, frumos... şi să dea seama despre mine, că sunt şi cât sunt, să mă mărturisească, să spună că cerul meu este albastru şi că aş vrea ca cerurile tuturor să fie la fel, că lucrurile s-au întâmplat în felul în care s-au întâmplat nu pentru că eu am vrut ci pentru că ele au dorit să se aşeze astfel, asta nu înseamnă că eu am am fost indiferent şi nu am vină ci doar că zeii în felul lor intangibil au vrut să intervină în jocul finţei mele şi să râdă puţin sau foarte puţin de mine, aşa cum râd ei de fapt de toată lumea... nu am mari dorinţe ori mari vise, vreau să ating câte ceva în viaţa asta, şi de fapt îmi dau seama că pe cele mai multe aşteptări adolescentine le-am transformat în împliniri; cu toate acestea mă simt ca şi cum nu întrezăresc încă linia clară a fiinţei mele şi că sunt mai multe întrebări în faţa vieţii mele decât în urma ei şi asta mi se pare ciudat... mă simt încă de treizecideanişunpic...

vineri, 27 martie 2015

before midnight

https://youtu.be/2Yp9E_GmtNY,

in mai putin de treizecisisasedeore am vazut trei varste, ultima in grecia... as vrea sa imbatranesc acolo si poate chiar sa imi inchei socotelile pe undeva prin insule, e o tara frumoasa... un cuplu care dupa zece ani are amintiri, atat de multe bucurii, copii, doua gemene, frumoase ca si mama lor, are oboseli, tristeti, frustrari, mânii si interminabile discutii... cele de dinainte de descoperire , recunoastere si bucurie acum transformate in uzura, rutina si cearta... din orice, natural... cat de simplu este sa te certi pentru orice intr-o exacerbare a detaliului, un cuplu tanarobosit in acelasi timp, pot sa numere emotionati secundele de pana cand soarele nu va mai fi si apoi in drumul spre camera de dragoste tocmita de niste prieteni, sa discute vrute si nevrute si sa se certe cu patima pentru niste adevaruri neinteresante si fara miza, celine cu sanii goi si deosebit de frumosi, acoperindu-i odata ce simte ca trebuie sa arunce in joc rautate... te parasesc, nu te mai iubesc... e frumos ca el nu crede si poate concepe o scrisoare de dincolo de timp, am zambit de atatea ori incat ori soarele greciei mi-a desteptat lucruri ascunse ori filmul a fost deosebit de bun... ethan hawke mi-a devenit simpatic.

 https://youtu.be/cieRSkPDkTs?list=PLhE4e9QwzYxX1tap7vxYGL_gcWz5tElZi,

bineinteles ca se incheie indefinit. doar e richard linklater.

the best summer of my life

asta asa ca uvertura... la patruzecisicevadeani,

https://youtu.be/CYDM-8jAG6U?list=PLaky9xL3e_XjvN73FYOvIBabokik6IOwG,

before sunset

dupa noua ani... ce usor e intr-un film! iar filmul e chiar dupa noua ani si povestea asisjderea si actorii mai batrani fix cu atat... personajele se reintalnesc aparent intamplator desi s-au cautat toti anii acestia, desi viata lor s-a schimbat dupa o singura noapte, jesse devine scriitor si pentru ca poate astfel o va putea gasi candva pe celine... eroii nu mai au 20 de ani, au 30... totul este verosimil... pe un fundal si mai romantic, paris... sa scrii o carte pentru a prinde amintirea, ziua aia, ori noaptea aia, pentru a imortaliza scenele alea, dragul si dragostea, o incercare de a bloca trairea intr-un prezent efemer, o interpretare desigur... daca am fi trait impreuna dupa toata povestea aceea fulminanta ne-am fi plictisit si in mod sigur ne-am fi despartit, spun personajele... si poate fi si astfel... in final ea ii canta un vals la chitara (moment in care am avut gandul irepresibil ca trebuie sa invat sa cant la chitara, a cata oara oare si ca a doua zi dimineata ma duc direct la magazin sa imi cumpar una...), si apoi se inchide usa... ne putem imagina orice.
:)

 https://youtu.be/1_gyGYc_8oA?list=RDHCfGNsHM-jjyY,

before sunrise

nu stiu exact cum am ajuns la gandul ca trebuie sa mai vad odata filmul asta... cert este ca am simtit o nevoie, adica vroiam sa il vad pe al doilea dar nu imi mai aminteam mare lucru din primul... si nici nu ma inebunesc dupa ethan hawke, filmul e din 1995, si amintirea mea era ca nu se intampla mare lucru si ca personajele vorbesc mult... si ca nici nu-i nu stiu ce, ehhh... putine filme sunt care mi-au placut la a doua vizionare sau pe care imi doresc sa le vad si revad. spre surprinderea mea de data asta, adica a doua oara, mi-a placut totul... intamplarea, speranta, posibilul, nestiutul, stiutul, nespusul, si ceea ce s-a spus, iubirea si mai ales tineretea, zambetul si accentul lui julie delpy. in '95 aveam aproape varsta ei... si astazi ma gandesc ca poate aveam si jovialitatea ei desi nu imi mai amintesc foarte bine aspectul asta. asta am simtit. cu capul gol, incapabil de gand ca vreau sa privesc de pe margine povestea altora. iar fundalul e viena... amintirea mea de acum imi spune ca prima data m-am plictisit, astazi dupa douazeci de ani, mi s-a parut superb... o fi de la batranete! o fi de la cuget... m-am gandit ca filmul poate sa fi capatat valoare tocmai pentru ca este primul dintr-o serie de 3, ca viitorul l-a potentat, comparatia... ca l-am vazut in tinerete cand nu mi s-a parut nimic special, astazi vad cu alti ochi, trebuie sa existe povestile...