una furtiva lagrima

am pornit cu intenția fermă de a scrie câteva cuvinte. mie însămi. dar, am realizat că, fie mă repet, în intenția lor ultimă semnele dându-se la iveală singure, fie că apropierea de ele, cuvintele, nu este cea mai potrivită. în fapt, spun aceleași lucruri. încep să cred, că avem fiecare dintre noi, câteva idei, pe care le reiterăm iar și iar. undeva, astăzi, ieri, am dat peste un text al lui Andrei Pleșu, care spunea că blogul nu este literatură. poate. probabil. în mod sigur, eu nici nu vreau să fie. și nici nu simt că este mai presus de ceea ce scriu cu înțeles și scop.

blogul meu este scrilejitura pe scoarța de copac a memoriei mele. semnul pe care doar eu, îl voi înțelege în sensul ultim, adevărat, desprins din ființa mea. el nu trebuie să fie dătător de seamă pentru mine ci doar reper, prilej de aducere aminte. blogul meu dă seamă pentru ceilalți, dacă dă, persoanele din afara mea pot avea un câștig, eventual, eu am doar poze ale pozițiilor mele temporale. eu și stadiile mele ideatice. prinse în câteva clișee. 

dacă ne-am lua după toate cele câte sunt scrise ori spuse aiurea, peste tot în lume, ar trebui mai departe doar să tăcem. să recitim cuvintele înșirate pe ață deja și nu să ne chinuim a prădui altele. să lăsăm tăcerea să-ncheie mirarea înscrisă în tiparul ființei noastre. nu toți suntem investiți cu puterea de a întreba. și chiar mult mai puțini cu puterea de a răspunde.

http://www.youtube.com/watch?v=h5m6mg6TBKE,

am scris toate astea cu melodia asta, de mai sus, în cap. și nu am reușit să finalizez. gândul meu a plecat. dar a rămas un rest la mine. o să revin. iar și iar.