Cârnați, nu cărți!

Când eram copil, intram cu sfială în librărie. Aveam una singură în centrul orașului. Librăria Lumina. Pe jos erau podele care scârțâiau în unele locuri. Avea un miros specific de petroxin. Dacă zăboveam prea mult asupra unei cărți, mă trezeam cu un nene de acolo, librar sau vânzător de cărți, ce-o fi fost, în halat maro, care mă-ntreba aspru, dacă cumpăr. În general sfârșeam prin a pleca, întrucât mă urmărea vulturește cu privirea dacă nu era lume, ca nu cumva să murdăresc cărțile. Și vai, ce-mi plăcea să le răsfoiesc și să le simt aroma de tipar proaspăt.

Există o descriere a acestei librării într-un roman al lui Radu Țuculescu. (dacă nu mă-nșel!)

Mai exista o librărie în oraș axată însă mai mult pe rechizite și jucării. Și unde oricum cărțile erau înșirate pe rafturi în spatele unor tejghele sau, câteva sub vitrina acestor tejghele. Și unde dacă cereai o carte să o studiezi, o tanti vânzătoare stătea lângă tine ca și cum tu probai papuci și vroia să vadă dacă îți vin.

Librăria Lumina era amplasată în cea mai frumoasă clădire din Reghin. În urmă cu câțiva ani s-anchis. Clădirea nu a mai fost renovată în întregime de mult. Nu sunt bani. Iar la parter, unde sunt spații comerciale, fiecare comerciant și-a văruit exteriorul după cum l-a tăiat capul.

Astăzi cea mai frumoasă clădire din oraș arată ca un papagal. Iar culmea ironiei este că în vechiul spațiu al librăriei se vinde carne. Tobă, mușchiuleț, salam, cârnați.

7

Unele ticuri ni le recunoaștem, altele nu. Unele se apropie de patologic, altele sunt inofensive, amuzante, trecătoare, sezoniere. O modă. E în trend să port roz. E optimist. Dă bine. Sau portocaliu. E politic. E cu ăia de la putere... (Deși nu cred în confiscarea culorilor de către politic; și nici nu sunt de acord cu ea... Ce! Nu mai pot purta cravata verde căci ar însemna că am simpatii udemeriste! Roșu, pesediste! Galben, peneliste! Doar alb și negru? Sau alte culori fără proprietar! las-o încolo!...).

Pot să am ticuri verbale. Gestuale. Mentale. Obsesii. Să mă repet la fiecare frază, să uzez frecvent stereotipii, să-ncep toate propozițiile cu ă prelungit, să-mi uit repetițiile. Pot. Dar este de asemenea posibil, să fiu conștient de aceste disfuncționalități și să râd împreună cu ceilalți de propriile-mi sincope de gândire. E un semn de luciditate până la urmă. Sau opusul senilității. O vreme...

E hilar să-l pun pe "deci" în capul fiecărei propoziții, dar e semn de-nsănătoșire dacă recunosc asta.

Eu încă sunt subjugat de numărul șapte și de multiplii săi. Obsesia mea. Recunosc.

(Deci am șanse să mă vindec!)

A venit toamna...

Întâmplarea absolut "circumstanțială" a făcut să schimb postul de radio în timp ce călătoream sub soare și să dau de Alifantis cu a lui emoție de toamnă... în stânga drumului meu pădurile-mi păreau nesfârșite, fără cărări și fără de frunze căzute, pe dealuri stăteau parcă rând, încolonați, copacii... ca și cum așteptau să-i cheme cineva la raport, unul câte unul... soarele tot încerca să-mi intre în față...

Și-am zis, ști, mi-a amintit Alifantis de toamnă... Și vocea caldă din afara mea, râzând prietenos, complice, a zis, vai, cum ne amintește ticălosu' de alifantis în fiecare an că e toamnă...

Chiar, vai...

http://www.youtube.com/watch?v=SbT-9_mdx8c

Michael Jackson Dance Tribute - București

N-am putut până acum să scriu despre asta. Însă trebuie să recunosc că vestea morții lui Michael Jackson m-a consternat. Mi-am dat seama că, într-un fel neobișnuit, credeam că asta nu se va întâmpla niciodată. Nu știu de ce! Credeam că zeul muzicii pop, ale cărui melodii mi-au umplut tinerețea, nu va muri niciodată. Că cineva a făcut o glumă rea. Că mass-media aleargă iar după scandal. Culmea este că prieteni cu care vorbeam credeau același lucru. Că Michael nu putea să piară...

Un articol de pe evz.online publicat în 20 septembrie 2009 mi-a arătat că încă sunt idei și oameni care pot deveni călăuze, care pot declanșa emoție și solidaritate. Fără regii politice. Fără păpușari demagogi. Ci doar așa, în memoria unui mare cântăreț. De ziua lui.

http://www.youtube.com/watch?v=C5Nl09rh2HQ

Și la viteza cu care s-a răspândit știrea evenimentului și filmulețul pe youtube, acest flash mob a făcut mai mult pentru România decât campaniile de publicitate ale ministerului turismului. Și a arătat încă odată că acest minister este inutil.

So beat it!

De ce plac manelele!

Nu suntem la fel, și nicidecum identici, avem fiecare sentimente, simțăminte, gânduri, vise, motive și idealuri diferite, nu ne potrivim prin urmare decât arareori, pe alocuri, niciodată pe de-antregul, nici nu avem cum... ne trebuie prea multe cuvinte să ne explicăm, să ne facem înțeleși iar unele din acestea nu sunt inteligibile, e ca și cum aș spune că pe lângă faptul că de cele mai multe ori nu înțeleg ce spui, tu, străine, uneori starea mea de spirit, fluturii mei din stomac, gândaci, râme, ce-or fi, mă-mpiedică să mă conectez la efluviile tale sentimentale...

N-ai ce zice altceva, eu sunt altul, eu sunt altfel, eu nu sunt așa, eu nu știu ce sunt... banalități, prostii, căcaturi... dacă vorbim prea mult și prea complicat, suntem fie sofisticați, fie neînțeleși, dacă vorbim prea puțin sau deloc, suntem ciudați și străini, nicicum nu-i bine, sfârșim de cele mai multe ori prin a fi percepuți ca prea subtili și elitiști ori prostalăi de-a dreptul...

Cuvintele uneori ne asediază, treburile dau năvală peste noi, n-avem vreme, avem copii, soți, amanți, mașini de-ntreținut, credite, rate, medicamente de cumpărat, părinți bolnavi, morminte, amintiri, chestii, altele multe, diverse... cum să nu-ți placă frazele simple!!! fredonabile? cantabile? cum!


"am încredere în tine/că nu pleci de lângă mine/ (de 4 ori)
aș vrea acum să întreb și eu părinții tăi/ aș vrea să știu dacă vreodată s-au iubit și ei/ și dacă s-au iubit și ei cum noi doi ne iubim/atunci mă-ntreb de ce vor să ne despărțim/ dar de ce banii îmi fac soarta/ vor despărți o inimă de alta/ ești iubirea mea/aș vrea acum să-ntreb și eu părinții tăi/ aș vrea să știu dacă vreodată s-au iubit și ei/și dacă s-au iubit și ei cum noi doi ne iubim/atunci mă-ntreb de ce vor să ne despărțim/"... bla-bla-bla/ bla-bla-bla...

http://www.youtube.com/watch?v=HApIIZiKf7c

Totul este explicit, nimic nu e complicat, linia melodică este simplă, poți fredona, de ce să nu-ți placă, nu trebuie să gândești foarte mult, sună fain, vrăjală, ce nu-i bine!!!

Asta-i! Nu trebuie să discerni la greu. Totul este ușurel. Punct ochit, punct lovit. Pot să-mi dea și lacrimile. Maneaua e pe direct. Scurt. Nu pierdem timpul. Asta-i treaba. Lasă poezia. Maneaua-i mai tare.

Un-doi că timpu-i scurt. De-aia plac manelele...

Intrebare

Nu cumva ne este croit dinainte drumul vieții, și ceea ce se întâmplă, nu face decât să urmeze traseul prestabilit de un păpușar nevăzut?! Se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple...

Toate-s nouă și toate vechi

Până la urmă, așa cum am arătat la început, scriu în primul rând pentru mine. Blogul, conform definiției, este un jurnal personal deschis publicului larg. Sunt conștient că poți să nu mă placi, cititorule. Prima pedeapsă ar fi să nu mă citești ! Du-te-n altă parte, nu mă supăr, nu am de ce... Nu ne putem potrivi cu toții, nu putem fi toți la fel... Însă dacă nu poți zice ce nu-ți place și de ce, taci. Vezi-ți de drum! Pot răspunde unei întrebări, pot accepta critica, pot purta o discuție dar în nici un caz nu pot răspunde unor cuvinte injurioase gratuite. Nu am ce...

Ascult de 2 ore aceeași melodie în interpretări diferite. O lacrimă furișată. Nu mă pot decide care este mai frumoasă. Toate sunt deosebite. Toate-s vechi și toate-s noi. Cuvinte repovestite iar și iar... inflexiuni noi, timbru diferit, cuvinte potrivite. Parcă Mario Lanza și Andreea Bocelli sunt mai buni... astăzi, acum.

http://www.youtube.com/watch?v=coRNfRQ0GC0