vineri, 27 aprilie 2012

pământul pe care nu stau

de partea mea astăzi/ ieri/ acum nici măcar cuvintele n-au fost... deși oarecum le-am simțit ecoul vibrând nu le-am putut găsi, nu am putut împleti nici un sunet, nici îngăima vreo notă, atunci când am deschis gura dinlăuntrul meu nu a ieșit nici o silabă și nici măcar vreo literă anemică... m-am privit în oglindă cum nu pot schița nici un gest, astăzi/ ieri/ acum sunt agestic, sunt non-semn, ăla din oglindă nici măcar nu se putea zgâii la mine, stătea așa străin, impar... aș fi putut zice că-i mort dacă nu ar fi clipit, nu simt sentimentele celui din oglindă, pe mine însă atât de tare mă doare a-komunicarea asta încât cred că ridicându-mă am plecat atât de departe încât încă mă uit în zare cu mâna dreaptă streașină la ochi așteptând să mă întorc...

mă simt rupt, a-spațial, a-temporal, în pădurea fără rost și fără țugui, încerc să descriu cu neputiință cum m-am pierdut nu-știu-unde-nu-știu-cum, am rămas fără faptă, nu pot înfăptui nimic pentru că sunt elementul non-activ, dacă nici măcar graiul nu mi-l mai pot recupera, înseamnă că semnul din dreptul ființei mele s-a pierdut, nu e plus dar nu e nici minus, nu mai e...

mă tem în aceste condiții să emit vreo sentință, decret sau lege, de mâine, de luni ori de la întâi, dacă nu pot rosti, nu pot fi, cu gândul mut, nematerializat, aș putea fi piatră, ori poate bolovan, sunt un pietroi trist și singur, și rece, cel mai degrabă...

de partea cealaltă, în oglindă or fi fiind, prin părțile alea în care ochiul meu nu bate, ascunși, cei care așteaptă, care pe care, să-și arunce adevărurile, nu-i nimeni însă în partea mea...

nu-i nimeni alături de mine, aproapele meu își fâlfâie astăzi aripile în lumile celelalte așa încât eu doar mă tac și mă dor.

http://youtu.be/C8QJmI_V3j4

joi, 26 aprilie 2012

gardul dinapoia mea

am ajuns în locul în care nu îmi găsesc locul. mă simt atât de pustiit și de singur încât aș putea surzi de atâta tăcere. probabil că am greși rostind cuvinte. trebuia să le înghit. acum nu mai îmi e bine... a drakului komunicare... nu pot descrie și nici reda zgomotul teribil care azi, acum, exprimă zvâcnetul final al revoltei ființei mele. ca și cum proștii ar putea înțelege dintr-odată că sunt proști și astfel să-și mărturisească victoria: am devenit mai deștepți înțelegând că nu suntem. yeap!

mai poți zice ceva?! nu mai poți...

marți, 10 aprilie 2012

marțea lui zece april

no, ardelenește, în marțea lui zece aprilie douămiidoișpe, gândul meu ar trebui să fie împlinit, și dacă nu astfel, măcar cursiv... mă uit de-alăturea, și încerc să prind cercul micuț din mijloc, să simt că sunt încheiat, oare pot celelalte ființe din afara mea să înțeleagă înlăuntrul meu, oare există vreun sens în lipsa de sens a sfârșitului ăsta de zi, și de gând, și de pagină... oare trebuie să caut întotdeauna un reper, știu că nu trebuie să mă raportez întotdeauna la ceva, și de fapt nici nu sunt mereu ceva, uneori mă simt micul nimic, ca și cum ar putea fi grade diferite, și marele nimic ar fi deasupra micului nimic, aparent nu mă potrivesc cu ceea ce rostesc, aparent nici ființa mea nu se rostogolește peste eul meu, ochiul meu visează încontinuu albastru, sidney, australia, marea barieră de corali, coralii aia împletiți peste sfârcurile pieptului meu, sau a libertății mele, aș vrea să uit de traumele tale, și de plânsetul coapselor tale, aș vrea să uit de tot... nu mă pot regăsi nicăieri, e cumplit, eul meu a fost volatilizat în spuma valului spart mai degrabă de mal, sunt și nu, oedip mut, flămând, fără ochi... rotunjesc litere fără a le lega de ceva, ca și cum sunt fără să fiu, asta-i...

luni, 9 aprilie 2012

cnp

îmi simt fața de piatrā, ochii goi, sufletul întors înspre nimeni, sunt neant... eu însumi îmi sunt reper, un reper inutil însă, nu pot comunica cu neantul, eu-nimeni nu pot răspunde... ne naștem din prima clipă cu o câtime de ființă nealterabilă, ceva din zestrea noastră nativă nu suferă transformări, e ip-ul nostru peren, codul numeric definitoriu... spaima mea este că uneori pe lângă acest cenepe, nu se mai poate îngrămădi mare lucru, ori că, cu timpul, nu mai rămâne altceva decât constanta aceasta care ne poate face, în absența unei minimale șlefuiri culturale, să părem niște maimuțe... în seara aceasta m-am trezit brusc pe malul celălalt, schițând fără sens niște gesturi idioate...

duminică, 1 aprilie 2012

c eleven

aceleași rime, aceleași silabe, duminica... cântecul șoptit și blînd, albul lățit peste varul caselor, vântul certându-se cu copacii și acoperișurile, soarele martor, duminica... ticăitul egal, podeaua care se întinde suspect, frigiderul cu zgomote odioase, duminica... primul pas, primul gest, primul zâmbet, și ziua în care să îți amintești, duminica...

californication, five with eleven, duminica...
:)

http://youtu.be/TEIr3ABXSl0