dialog de week-end

-ai luat muștar? / -pentru ce! / -pentru mici. / -care mici! / -n-ai luat mici! / -nu. / -da' ce-ai luat? / -cârnaț.

soul rebel

să faci ce simți că trebuie nu ceea ce gândești că trebuie, ceea ce te împlinește și nu ceea ce gândesc alții că îi apropie de satisfacție, să fi tu însuți mereu și nu cel care ar vrea ceilalți să fi, să nu uiți că-nlăuntrul tău nu poate fi nimeni mai-nainte de tine, și dacă tu nu ești împlinit nici ceilalți nu pot aștepta împlinire de la tine...

remember

nu i-am crezut pe cei câțiva, foarte puțini, oameni, în vârstă cei drept, care la un moment dat mi-au spus că și-au uitat propria zi de naștere și au trecut peste ea fără să o aniverseze... incredibil! cât de asemenea pot fi zilele sau de pline încât să uiți evenimentele capitale care ți-au marcat existența. ori poate treci pe lângă ele dar se-ntorc să te bântuie p-ormă...

cine știe!

o chestie

ce chestie! să ai în noapte, înainte de a adormi sumedenie de gânduri care se cuvin și se cer a fi cercetate, gânduri care îți dau ghes cu tulburare, iar dimineața când te trezești, pe lumină, să nu îți mai aduci aminte de mai nimica...

punctualitatea românească

săptămâna trecută am participat la inaugurarea unei fabrici în parcul industrial din târgu-mureș. lăudabil. curat, profesionist, familie de patru generații, mic spectacol, vizionarea procesului tehnologic, pahar de șampanie, un fursec, o grisină, o chiftea, videoclip de prezentare, ce mai, așa cum trebuie... aplauze. ceea ce mi-a atras însă atenția, amuzându-mă, a fost invitația pe care am primit-o. de fapt nu m-a amuzat când am primit-o, (de altfel ea fiind foarte bine realizată tehnic, cu exact informațiile care trebuie în două limbi, când o deschideai pe stânga în engleză iar pe dreapta în românește, aspectuoasă și tipărită pe material de calitate) ci atunci când, nerăbdător fiind, întrucât față de ora anunțată deja evenimentul era în mare, mare întârziere, am mai citit-o odată... acolo. o aveam la mine doar.

în engleză scria ceva de genul: vă invităm la inaugurarea... bla-bla-bla... care va avea loc at four o'clock p.m. iar în românește scria: vă invităm la inaugurarea... bla-bla-bla... care va avea loc începând cu orele 16.00. extraordinar, mi-am zis. și m-am liniștit, așteptând apoi resemnat să înceapă evenimentul. e o diferență aproape insesizabilă dar care la români duce către acel relativ și derizoriu de care suntem mai mereu înconjurați. așa mi se pare mie. englezul știe că meeting-ul e la 4, românul că începe odată cu orele 4.

nu există o ordine clară, lucrurile nu sunt precise, nu avem ceasuri exacte, sferturile de ceas nu sunt academice ci mitocănești. am avut întâlniri cu oameni politici la care eu veneam la 4. ei după un ceas, între timp rezolvau trebile țării, aveau scuză, și oricum... la noi treburile... abia ce au început.

cine știe, probabil la noi, și miezul nopții nu e la 12 noaptea ci se desfășoară începând cu orele 12 noaptea...

de-a valma

asta poate fi un fel, special, de-a fi... nu cumva anume ci de-a valma, așa amestecat, nedefinit, indefinit, de toate laolaltă (deși unii zic că multe împreună nu înseamnă mai nimic, că-i risipire...), adicătelea ceea ce am văzut și simțit în zilele din urmă, poate fi mult și puțin, și definitoriu și nu... pe de-o parte, am descoperit cu ciudă (încă odată!) cât de bine potrivește cuvintele Liiceanu, pur și simplu mă desfăt cu ultima lui carte, și cred că verbul este bine ales, și ce substantiv fain se-nrudește cu el: desfătare! uau... am fost în munți... și-am descoperit, încă odată, (de parcă mai trebuia!), cât de mocicoși (murdari, din ungurește), hoți și șmecheri putem fi, noi, românii... țara peturilor!

o să vin cu completări dar un lucru am promis că îl fac, și anume să dau un sfat: nu mergeți pe transfăgărășan! drumul e prost, nesigur, obositor, cumplit... și după 40 de km de mers când într-a doua, când într-a treia, cu variațiuni de-a întâia, înjuri pe toată lumea și-ți pare rău pentru banii aruncați pe spoturi publicitare de ce țară faină avem... oricum, România rămâne mereu surprinzătoare!

întâlnire cu un cunoscut

am plecat acum două săptămâni și-am dus soarele cu mine, c-a plouat ș-a fost frig, cât am lipsit, și vinerea trecută l-am adus înapoi, iar eu am suferit de cald și de lumină în toate aceste zile, așa cum îmi doream în iarna de nu se mai termina a anului ăsta... oricum, vineri, 16 iulie, m-am împiedicat de o carte, ultima a lui Gabriel Liiceanu, mai am zece începute pe noptieră dar asta va fi prima devorată. fac prinsoare! ( după ce-am scris titlul, am pierdut cuvintele pe care le-am gândit întâi; astea sunt cuvintele de-a doua...)

azi nu

am zece mii de cuvinte în gât, stau acolo și mă râcâie înghesuindu-se fiecare să iasă... tocmai de aceea tac foarte tare după ce înghit de mai multe ori, nu pot vorbi când e inflație de cuvinte...

și când numai piesa asta îmi sună-n cap...

rău de pământ

în fond nu am schimbat major fusul orar , în fapt mă simt ca și cum aș fi făcut-o... m-am întors și mă simt ciudat, ca și cum nu mă pot adapta încă la lumina de aici, e o altfel de lumină, mai agresivă, prea multă informație inutilă, abia când stai departe îți dai seama că ceea ce se află în aproapele tău, nu îți este neapărat aproape, trebuie să schimbi locuri ca să experimentezi acest sentiment, să privești soarele din poziții longitudinale diferite, să simți vântul cum te pleznește peste față și să afli că nu e orice fel de vânt ci bora, vântul misterios, care te ia prin surprindere, vântul de miazănoapte... și ești într-un fel, după ce te întorci de undeva, într-un spasm de identificare a intimului tău, unde ești tu, adevăratul, unde ești acasă?... departele devenise aproapele, și aproapele de mai-nainte, se-ndepărtase... iar când stai pe ape, acest aproape pe care încerci acum să-l recuperezi, se clatină... podeaua îți fuge de sub picioare, calci nesigur, ești beat, un îm-bătat de echilibrul marin căutându-și iluzoriul echilibru terestru, ți-e rău de pământ...

hvar

complicate sunt denumirile astea croate! mă uit de zece ori pe hartă și după 10 secunde am uitat ce am citit... aseară am ancorat în Propratna, cred, într-o peninsulă, care nu mai știu cum se numește, ceva cu plfz, la 4.30 am plecat de acolo, fără vânt... la ora asta suntem în hvar pe insula hvar, e marți, asta este o localitate de chefuri. recomand.

dubrovnik

azi dimineață la 5.30 am plecat din Vela Luka, insula Korkula către Dubrovnik, unde am ajuns după aproape 13 ore. vântul a fost slab, 4-5 noduri pe oră, am întins de câteva ori focul dar viteza nu a crescut substanțial. oricum orașul vechi este superb iar spaniolii, veseli după victoria la campionatul mondial l-au colorat și umplut de țipete de bucurie... aici am găsit internet free.

pe drum către apă

ziua americii, și mă îndrept către mare, Adriatica, pentru a răspunde celor care mă credeau în altă parte... sunt pe drum acum și dacă voi avea net, voi scrie...

2 chestii în 2

azi, 2 iulie, două chestii mai importante merită a fi menționate: Brazilia a fost eliminată de olandezi, cu 2:1 și au început zilele Reghinului, mici, bere, steguleț, cum ar zice, Gyuri Pascu...

întâi iulie devreme

bă pretene, îmi zice... un preten, blogu-i ca o floare, o uzi, crește, no uzi, s-ofilește, așa că traba aia a ta, cu șepte... număru tău preferat, ori unu, ori doi, ori trei, ori patru... spanac, ori scri, ori nu scri, hai mă, zic, blogu-i al meu, fac ce vreau cu el, e jurnalul meu, scriu când îmi vine, cât îmi vine... da mă, zice ăsta, pretenul, dar tu nu scri în 29 iunie 2010 pentru că conform legii tale cu șepte, ai deja postate șepte și după haia, trebe să mai scri șepte, dacă cumva scri una, alambicată treabă... și e o prostie, să ști... ok, dar e prostia mea, asumată... abia am așteptat să vină întâi iulie!... nu-i fain totuși, să mai aștepți câte ceva să vină nou, în viața ta... întâi iulie de pildă, 2010 devreme...