adevărurile lumii

de ce nu se poate ca adevărurile mele să coincidă cu adevărurile tale! de ce nu se poate pâna la urmă să vorbim de un adevăr și nu de mai multe adevăruri?... simplu. eu nu sunt tu și tu nu ești eu. adevărul ființei mele este diferit de cel al ființei tale. felul în care vezi tu lumea nu este obligatoriu să coincidă cu felul în care o văd eu. libertatea ochiului meu nu se poate clădi pe nelibertatea ochiului tău. și atunci, dacă nu vedem la fel, și dacă nici unul dintre noi nu vede greșit, înseamnă că amândoi putem vedea bine și amândoi greși în egală măsură, și atunci există cel puțin două adevăruri. aproape. și multe altele, împrejurul nostru. acestea sunt ale noastre iar celelalte ale lumii.

e doar o chestie de aproape-departe. adică un punct de vedere... depinde unde stai și încotro te uiți.

întâlnirea greșită

sunt atât de singur, îl aștept pe piticul ăla malițios care mă poate păcăli că rezolvă viitorul, eu nu mai cred în nimic, nu știu de ce, poate că poezia timpului meu a secat și verbul nu mai are rimă, un amic întreba vineri seara, după ce discutase intim cu gioni plimbărețu, ce este ăla verb, chiar, mă gândeam, ce face verbu că io vreau doar să stau, piticu însă nu mai vine, ne-am dat greșit întâlnire...

pariul cu altcineva

sunt deja un urs batrân, nu mă mai odihnesc nici măcar atunci când hibernez, sunt obosit, sunt atât de obosit încât atunci când adorm ochii îmi rămân deschiși, nu mai cred în cuvinte și rostirea lor mi se pare că doar umple inutil spațiul, ori timpul, nu știu prea bine, în fond mă urăsc, asta simt mereu, și simt asta cu durere, aș vrea să fiu altfel, altcineva și în alt loc, m-am plictisit de mine, m-am plictisit de toate, poate sunt bolnav, sigur, m-am infectat cu ceva, am luat vreun virus, nimic nu mă mai mulțumește, nimic nu mă împlinește, cred că sunt expirat, de aia, timpul meu trebuie să fi trecut, altfel nu îmi pot explica grozăvia indiferenței care m-a cuprins, ori poate sunt de altundeva, nu port ceas la mână și atunci secundele mele, propriile mele secunde nu mă găsesc, nu sunt niciodată acasă, nu sunt nicăieri, și când fac apelul nu răspunde nimeni prezent, domnule doctor, acestea sunt simptomele, pune te rog un diagnostic onorabil...

altfel voi pierde toate pariurile din lumea asta, http://youtu.be/Ho-R7W9O20I, so... 

pariul cu mine

duminica asta cețoasă, liniște, tăcere, aparența dinăuntru de cald, certitudinea din afară de rece, un frig cețos, o ceață friguroasă, cuvintele multe, înșiruite pe ața blogului meu și care nu spun nimic, nu acum, ușa deschisă devreme și fereastra închisă prematur, mă gândesc la tot felul de chestii, sunt prins în colț, deschiderea către nu și închiderea lui da, un paradox nu-i așa, da este afirmație, e de bine, e pozitiv, nu este negație, e de rău, e negativ, și dacă nu astfel se întâmplă... dacă nu-ul meu este pozitiv iar da-ul este de rău, dacă atunci când zâmbesc de fapt sufletul mi se năruie, dacă ochiul meu capătă albeața ceții ăsteia pe care nici soarele și nici noaptea nu o mai pot ascunde, dacă ar trebui mai degrabă să îmi tai vârful limbii ca să nu mai pot nicicând rosti cuvinte, să mi le înghit și să le dau drumul doar pe tăblițe, noi nu ne vom schimba niciodată, vom rămâne mereu copiii părinților noștri și părinții copiilor noștri, dintre toate melodiile pe care le-am ascultat acum aceasta îmi pare și aproape și cea mai optimistă... http://youtu.be/6EEW-9NDM5k,

și poate că pariul cu mine nu l-am pierdut, încă...

pariul cu nimeni

uitandu-ma in urma, am descoperit 2 eroi principali ai textelor mele, si care apar cu predilectie pe scena blogului meu, cuvintele si gandurile... ca si cum problema mea ar fi legata de comunicare. dar nu e. azi sunt straluminat! problema mea e legata de mine. eu sunt de vina. evrika! maladia sufletului meu este data de insasi sufletul meu si de nelinistile lui, ceilalti n-au nici o treaba... carevasazica. (text iesit fraudulos dintr-un minuscul gand al pantecului mintii mele batut litera cu litera pe ecranul aifonului meu)

sase bete

fiecare zi este unicā, cu toate astea la inceputul acestei zile, am fost tentat sa notez treaba asta, ca azi suntem pe 6 bete... si am fost amuzat sa aflu ca dupa orele 11 si 11 unii i-au multumit lui chuck norris ca lumea nu s-a sfarsit! desi pentru el ora aia fatidica venea mai incolo...

litania din 7 cu doi de unșpe

prezentul care dispare în fiecare clipă ca să se nască în fiecare clipă, o scenă bizară în care joacă actori ce retrăiesc trecutele încercând să ghicească viitoarele, noi, urlându-ne spaimele, cine ne-a pus și care-i șpilu', sisifi ce căutăm mereu lucrurile simple în această complicată viață...
http://youtu.be/cTBvoCGk3jw
trebuie să fie un secret numaidecât la îndemână, un shortcut, care să ne scoată mai degrabă la liman, întotdeauna este, așa apar șmecherii, șorcatu' măsii... și să scăpăm de nenorocitu' ăsta de colț din care vedem un singur orizont, trăiască pluralul, ce faine-s orizonturile... eu sunt numărul prim, toate lucrurile le pot divide cu mine, eu sunt împărțitoru', aduc orizontu' în ochiul meu și-l împart în două, sunt unule care nu mai poate fi împărțit cu nimic, și rămân cu mine astfel mereu, până în capăt, neîmpărțit, până mă strâng puternic în mine și mă voi stafidi...
http://youtu.be/Kpw3rcY8eHo

haloin în 31

luciditatea care în forma ei cronică te mal-formează insinuîndu-se periculos până în ultima fibră a ființei tale, nu mai poți dormi, nu mai poți clipi, ochii îți rămân și noaptea deschiși, nici de înghițit nu mai poți, e prea mare dumicatul și senzația continuă este una de vomă... și-n haloinul ăsta cumplit, îți rânjește unu' perfid, șmecher și superior de aceea: bă inteligentule! ca-n cântecul ăla... da' mie-mi fuge gândul mai degrabă la torționaru' ăla din cel mai iubit dintre pământeni, ăla cu cosoru...

amărăciunea unei clipe...

toate cuvintele mor și nimic nu pare să reziste. aceasta este concluzia rece, lucidă și seacă care transpare dacă stai să cugeți. și atunci zici: ca să găsesc totuși lumină și căldură în jurul meu, să-ncerc să descopăr adevărul ajutat de un prieten incert, cel stră-luminat de sintagma aia latină, in vino veritas. și bahic, apoi, modifici concluzia: nu toate cuvintele mor și unele lucruri par să reziste. deja e mai cald, e drept nu foarte lucid și cugetul e ușor aburit, optimist și optimizat.

trăim zi de zi, clipă de clipă într-o survolare abruptă uneori, sacadată alteori, a mitului peșterii. oameni care ne-au fost dragi ieri azi ne par ticăloși, și oameni indiferenți azi mâine ne sunt apropiați. lucrul ăsta nu se oprește, inima noastră încă nu se oprește, doar trupul ăsta mizerabil încet ne slăbește. și pentru mulți dintre noi mai important este să simțim ură sau drag, să ne plasăm afectiv într-un anume fel față de un reper circumstanțial în loc să savurăm călătoria.

adevărul lumânării din peșteră față de adevărul soarelui din afara acesteia diferă doar prin intensitate. pentru unii acest fapt e o problemă de viață și de moarte, pentru alții de potențiometru.

așa, ca să dea impresia de continuitate...

literele alfabetului cică, de la a la z, cine poate să zică, dar în fiecare zi mai apare un nebun, care poate... în fond nu știu cu ce să încep, adică știu dar sunt multe cele cu care aș putea începe, întrebări am îmi zice unu, și ce îi raspund, tu ai întrebări, eu însă nu am răspunsuri, strigați la familia dacă sunteți cu mine... asta îmi vine în minte, doar...

nu contează ceea ce ești , contează doar ceea ce simți, doar în fiecare zi mai apare un nebun...

nu contează ceea ce simți, important este cine ești, doar în fiecare zi mai apare un nebun...

nu contează nimic, doar eu contez, oricum în fiecare zi mai apare un nebun, oricum eu însumi sunt ne-bun...

 http://youtu.be/Xs1FmxdXoUc

și gândul care continuă să...

asta era, puteam să fac și-așa și-altfel, nu avea importanță, și gândul că de fapt libertatea mea nu stă nici în punct și nici într-o virgulă îmi dădea dintr-odată puteri nebănuite, puteam să-ncep oricum, puteam să sfârșesc oricum, eram zeul cuvântului, să spun, să îți spun, uite de aici și până-ntr-acolo se-ncheie tărâmul meu, și-n felul acesta ești deplină a mea, și-n puterile mele, eu ridic ochii, senin, ochiul meu cel mare ș-albastru, și te pătrund cu el, și tu să te supui, credulă, deplin, ce mama sărăciei să faci altceva, și-n fond de ce mama sărăciei ai face altceva, începutul lumii sunt eu și sfârșitul ei așijderea eu, e ca și cum numai noi am mai fi pe pământ, iar degetele mele, și gura mea și ochiul meu cald nesfârșit de albastru ar fi coordonatele tale de sprijin, aș putea ca să tac așa cum la un moment dat îți spuneam ș-o mie de ani și tu să-nțelegi, și acesta este în fond secretul care m-animă, că știi fără să-ți spun ce simt iar dacă mă mint, și nu știi, oricum, gândul meu continuă să...

aritmetică

frumusețea faptului de a scrie este că poți vorbi și trăi prin toate personajele tale, reversul este dat însă de faptul că tristețea ta se multiplică cu fiecare personaj pe care îl naști...

cei 750 de ml

mi-a zis odată un bătrân: mă băiete! (de ce trebuie oare ca toți bătrânii care mi se adresează, să mă plaseze istoricește, undeva, net în urmă...), vezi sticla asta de tărie? lumea crede că-i alcool. proștii. pe etichetă scrie jack sau johnnie sau palincă. ceva. orișice. alcool. și unii fac cercuri de penitență mărturisindu-se de păcat, că-s alcoolici. dar acu 40 de ani când mi s-a născut fecioru înăuntru erau 750 de ml de bucurie, iar ieri când l-am îngropat, sticla aia nenorocită avea 750 de ml de tristețe amară...

pierzătorul de vreme

pierzătorul de vreme era un om ciudat. de ce-l chema așa naiba știe... cineva îi spusese așa odată, poate în derâdere și așa i-a mers numele. eu i-aș fi spus mai degrabă câștigătorul de vreme... nu vorbea mult și părea că stă pe gânduri tot timpul. nu avea o față inteligentă și nu te puteai uita la el direct, să-l privești în ochi adică, pentru că îți fugeau ochii și-amețeai. și asta nu pentru că era sașiu sau conciș, cum se zicea pe la noi, ci pentru că era un super-conciș. ochiul lui drept era plasat un pic mai jos și mai către tâmplă decât la ceilalți oameni. din naștere. cumplit era că asemeni unui cameleon, își rotea ochiul drept independent față de cel stâng, și când stăteai în fața lui, dacă te nimereai în vreo discuție rarisimă, aveai tendința să întorci capul, să vezi ce fixează celălalt ochi... oamenii spuneau că spre deosebire de un om normal, pierde timp până leagă imaginea ochiului drept de cea a ochiului stâng și să înțeleagă lumea astfel prin unirea imaginilor. și de aceea tace necuvenit de mult. și că pare că gândește dar că de fapt e un prost.

eu i-am surprins de două ori un zâmbet malițios. credea că nu îl vede nimeni. și de aceea îl bănuiesc că de fapt vede lumile ambilor ochi. că așa, desprins miraculos dintr-o pictură a lui picasso, el de fapt, câștigă timpul, uitându-se cu un ochi la făină și cu altul la slănină, dar apreciindu-le pe amândouă simultan, spre deosebire de mine, care mai întâi mă uit la slănină și apoi la făină, și pierd vremea... pierzătorul era în câștig de fapt, eu eram cel care pierde...

un minuscul socrate

nu știu ce mi se întâmplă... pardon, nu știu sigur ce mi se întâmplă. bizar. deși Noica credea că limba română are și poate avea multiple sensuri, nu ca germana și nici ca greaca veche, dar măcar pe un loc fruntaș, astăzi, acum, știindu-le pe toate astea, eu mă simt sărac și descoperit... nu îmi ajung cuvintele românești iar altele încă nu îmi sunt suficiente. și încă odată simt că ceea ce am zis/scris nu este transmisibil. tristețea mea nu se divide cu nimic.de ce ți se înclină geana? habar n-am. de ce ai rictusul acela strâmb și pe care încerci greșit să îl ascunzi de mine? habar n-am. de ce de fapt ridic întrebările acestea cretine? habar n-am. ce știu de fapt? sigur?!... nimic. sunt un minuscul socrate. reinterpretat. știu că știu și știu că sunt lucruri pe care nu le pot ști. aparent știu tot. în fond nu știu nimic. jocul de imagine pe asta se bazează. nu pe ceea ce sunt ci pe ceea ce cred ceilalți despre mine că sunt. cum draku să nu râzi!!! că de fapt nici nu mă interesează. wtf.

știu că nu știu. în rest... îi spui femeii tale gândul tău, ultim, fără rest, deplin, în dulce abandon... și ea tace lung. nu am înțeles. vreau să fie clar. și... te gândești/mă gândesc... eu nu sunt clar, eu nu sunt un clar, poate nici nu pot fi clar, poate sunt condamnat la neclaritate, degeaba petrec cuvinte, ale mele nu sunt bune, ale cui oare sunt... hei! lume. strig. mă duc să mă k în fundul curții cu Mărgineanu cu gândul spart că mai contează ceva...

cercul oval

nu mai știu de ce țin blogul ăsta! iar am senzația că mă învârt în cerc, că zic aceleași cuvinte, că fac aceleași gesturi, că privesc aceleași stele, că visez aceleași vise, că dau din nou în aceleași străchini, că nu se schimbă nimic, că eu nu mă voi schimba niciodată, că voi fi mereu același doar mai obosit... iar vorbesc în pustiu, iar văd lucrurile înainte de a fi, iar Ochiul meu înregistrează febril, parcă m-ar fi dat cineva pe replay.

uneori nu-mi pot înțelege nici eu cuvintele și le scriu cu disperarea amară că notându-le și-așa, dezlânate și fără noimă, îmi voi aminti prilejul lor. coborârea umerilor în umilința lui n-am ce face mă deprimă. ba ai, îmi vine să urlu...

...dar dacă mă voi trezi în același prezent însă eu voi schimba viitorul?

jeanne

oare cum se înțelege de fapt cuvântul iubire!? cum poate fi înțeles?! atunci când îți voi cunoaște sufletul îți voi picta ochii, zice modi, și nu cuvântul determină în final ci penelul, renoir ii confirmă că este nebun și de fapt asta este definitoriu, jeanne este reperul uman, modigliani dansează în alt plan, este reperul față de care el poate valsa, jeanne este pământul ferm, modigliani este tot ceea ce poate fi înțeles ca altceva, artistul, omul liber, într-un fel necugetatul, ne-bunul, cel din afara firii și în felul ăsta oarecum râvnitul, este așa cum puțini pot fi, ca zorba, un pic nebuni, dar astfel deasupra liniei... zeul meu modigliani, modiglianizează-mă iar... să trec și să rămân peste linie.yeap.

intrebarea numărul doi

lucrurile pe care le uităm despre noi combinate cu cele pe care vrem să le uităm... ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă iar ceea ce nu trebuie să rămână se uită; numai asupra faptului că mă îndoiesc nu mă pot îndoi conform regulii carteziene sau atâta am priceput eu... femeile nu pricep nimic de fapt. ele vor doar bomboana. poți povesti ore iar p-ormă să te-ntrebe senin, bine, îmi dai odată ciocolățica... spanac. zeu modigliani, repet: modiglianizează-mă!

petit pays

oriunde privesc acum, ochiul meu doar întrezărește... și-ntr-un fel mă simt precum un orb, am ochii deschiși dar nu văd, văd ceva care din câte îmi amintesc ar trebui să fie lumină și sunt prins în prezent, în spate-i nostalgie iar ceea ce e în față nu disting, speranță, dorință, vis...

orbul care sunt s-a săturat de sine și-i trist... m-am săturat și de cuvinte și de-nțelesurile lor subtile ori nu, aș tăcea o mie de ani...

 http://youtu.be/LbN8bk9ljQw

momentul care trecuse

gândul netrebnic, purtător de-ndoială, neliniște și nesiguranță, rictusul scurt și amar al rațiunii, amestecate cu luna pierdută în mare și marea-nvelită de lună, orașul la o milă în urmă și cerul roșiatic împuns de catarg, bărci răzlețe-n orizont ori luminițe pierdute de cineva, drumul alb croit de la provă-nainte, valul ușor murmurat dedesubt, veselia contagioasă a prietenilor din spate, jarul țigării indicând drumul adevărat,

un cântec șoptit și-un cântec strigat, și-o clipă eu singur contrabalansând veselia din urmă...

și zici stai să dau cuvânt liniștii acesteia ce-o simt acuma dintr-odată cuiva dar ghinion, țârrrr-ul n-apucă să se lege de da și asta-i...

constat întristat apoi mai târziu că momentul împărtășirii trecuse...

 http://youtu.be/kuOJ5tfLhRM

punctul meu de vedere

întrucât am scris un articol și pare că vremea lui trece îl agăț aici:
                 
"
ca-n povestea cu împăratul gol...

Am scris odată pe blog, despre mirarea care te poate cuprinde atunci când ți se pare că re-trăiești o scenă neverosimilă din povestea lui Andersen, în care un împărat, păcălit de un croitor șmecher (sau mai mulți!), umblă în cele din urmă prin fața supușilor săi despuiat complet, el bietul, convins că are cele mai strălucitoare haine, și nimeni nu are curajul să-i spună că e dezbrăcat, cu excepția unui puști rebel, pe care în finalul plimbării înălțimii sale, îl umflă râsul, și strigă în gura mare, hohotind, că edilul e în pielea goală!

În ședința de consiliu local a lunii mai 2011, am avut o interpelare în care i-am cerut, primarului municipiului Reghin, să ne prezinte în scris, costurile tipăririi și difuzării unor materiale electorale cu-n an înainte de alegeri, la adăpostul întunericului, cândva la mijlocul lunii mai. Mai exact, textual, interpelarea mea suna așa, dacă ceea ce apare pe primăriareghin.ro la procese-verbale ale ședințelor, reproduce fidel ceea ce am rostit eu: „ Am o singură interpelare şi aş vrea să primesc un răspuns în scris, dacă se poate la următoarea şedinţă.

Am mai spus-o în repetate rânduri, cred sincer că fiecare om are o opinie, are dreptul să aibă o opinie şi poate să-şi dea cu părerea în problemele de interes public. În schimb autorităţile publice dispun, stabilesc, informează, comunică, aduc la cunoştiinţa cetăţenilor. Să reproduci într-un material girat de primar cuvânt cu cuvânt părerea unui ziarist înseamnă să-l transformi în material electoral. Aşa ceva nu se face. Eu m-am exprimat inclusiv cu ocazia acelei şedinţe că sunt pentru investiţii în Reghin, sunt pentru credit, am avut dubii asupra oportunităţii şi asupra pregătirii materialului de şedinţă. Părerea mea este domnule primar, că manipulaţi opinia publică, opinia reghinenilor. Aş vrea să ştiu acele materiale difuzate la adăpostul întunericului acum trei săptămâni, cine le-a făcut, la ordinul cui şi cine le plăteşte. Cine plăteşte aceste materiale electorale şi pe cei care le-au distribuit. Mulţumesc.”

În precedentul număr al unui ziar local, la rubrica Politica, mă trezesc prins în același spațiu, cu primarul nostru care îmi răspunde indirect că: “Nu știu cum manipulez eu populația. Domnul consilier Sorin Pui, poate să solicite ceva în scris cuiva cu cine are relații de subordonare, nu mie, pentru că între primar și consiliu nu există o astfel de relație de subordonare.”

Și zice acolo că el nu se consideră cu nimic vinovat... Păi să explic atunci:

1. Conform dicționarului explicativ al limbii române a manipula înseamnă, pe lângă a manevra, a mânui și... a influența opinia publică prin mass media sau prin alte metode persuasive.

2. De fapt s-au împărțit 2 broșurele: pe lângă broșura cu verde numită Raport către Reghineni (și-n care sunt mai multe inexactități, da’ vorbim altădată) mai este una cu roșu, numită Reghin 2011 și pe care scrie, jos în dreapta, în diagonală, martie 2011, că poate mai apar, deh!

3. Aceste broșuri nu au: autori, tiraj, casetă redacțională și alte lucruri elementare atunci când vrei să informezi publicul – ca și cum ar fi niște fițuici anonime!!

4. În aia cu roșu se reproduce exact un articol dintr-un ziar de opinie mureșean, (fără însă a se menționa acest lucru!!) care insinuează că eu m-am opus investițiilor în Reghin, atunci când nu am votat noul credit, omițând faptul că eu am subliniat subțirimea, contrazicerile și neprofesionalismul materialului de ședință respectiv. Și faptul că totul era promovat în absența unei strategii!!!

5. Când zici numa’ de lucrurile bune e lămuritor, e clar că vrei să te placă lumea, și că, e electorală frate! Da’ dacă-i zici raport, trebuie să le pui și pe alea care n-or ieșit, să știm și de banii aruncați pe fereastră și, și de cele rele. NU? Pe lângă rozul puterii trebuie să apară și griul pe care îl remarcă doar opoziția.

6. Și pe banii cetățenilor nu poți plăti materiale, în care unii se destăinuie ce vor face în cabina de vot la anu’!!! Pentru că este inadmisibil.

De aia e manipulare domnule!

Și-apoi culmea râsului! Primaru’ se întreabă retoric, dacă n-are el dreptul să informeze populatia despre ce-a făcut cu banii!!! Păi tocmai aia cerusem și eu în interpelare. Cât au costat domnu’ primar broșurile electorale, câte numere ați făcut, cine le-a scris și cine le-a platit, și tiparu’ și pe aceia care le-au împărțit noaptea prin cutiile poștale.

Și încă ceva, ca să răspund la chestia cu ce pot eu să solicit și subordonarea : nu cunoașteți legea domnu’ primar!!!
În Legea administrației publice, 215 din 2001, republicată și actualizată, aia după care se ghidează și primarii în mod curent, scrie așa, la sectiunea a 2-a, Atribuțiile consiliului local, art.36, alin.(6), litera d) poate solicita informări si rapoarte de la primar, viceprimar si de la sefii organismelor prestatoare de servicii publice si de utilitate publică de interes local; (consiliul local adică...). Nu-i vorba de subordonare... dar așa, o informare mică, un raporțel, ceva! Oricum la ora la care scriu acestea, s-a desfășurat deja ședința de pe luna iunie a consiliului local (a municipiului Reghin) și evident că nu a apărut nici un răspuns, (e mult de calculat!?). Primarul răspunde (când vrea!) dar nu dă socoteală. Deh! Numai în fața marii adunări...
Dacă nu vă plac în postura de consilier local, răspundeți-mi ca unui, cetățean. Și eu sunt reghinean!

:)
sorinpui@gmail.com

P.S. - M-am tot gândit că ăsta-i pamflet.
P.S.2 - Și la edilu’ ăla gol a lui Andersen.

"

ultimul punct din cele trei în suspensie...

e convențional, ar fi putut fi patru sau cinci ori zece, cineva însă a stabilit că sunt trei, pui trei puncte și după aia stai un pic pe gânduri, urmează reflexia, poate... îți zici va mai fi, ori nu, are sens ori nu, cele trei puncte te trimit în zona pre-deciziei, în pre-gând și pre-faptă, sunt secundele de dinainte de, premergătoarele, pământul fertil din care va ieși decizia, gândul, fapta... și ultimul punct poate fi foarte important,el înscrie, încheie...

punctul doi din cele trei în suspensie

degetele trec peste taste indiferente, niciuna nu zâmbește, niciuna nu clipește, nu există click și carevasăzică nici declic, fiecare cu a lui, degetele levitează, tastele adastă, gândul e mort, conexiune întreruptă...

azi dimineață, înainte de șapte, soarele abia se ridica de după dealul din stânga mea, molcom, își lua avânt pentru prigoana care avea să o abată peste lume câteva ore mai târziu, eu priveam vârfurile din Retezat, Peleaga cel mai mare, mai în stânga, pe care am fost acum doi ani, și Retezatu, mai în dreapta, pe care am fost când aveam șaptesprezece ani...

și acolo unde stăteam eu era punctul de joncțiune al lumilor mele, civilizația în spate, munții în față, în stânga apa jos în hău și soarele deșteptat și încă blând și-n dreapta plin de greieri, nici o suflare de om...

și m-am gândit: pe drumul ăsta dată trecută aveam șaptesprezece ani...

unul din cele trei puncte în suspensie

nu am mai scris de ceva vreme... când s-au potrivit cuvintele n-a fost timp, când a fost timp nu am fost eu acasă, joia trecută când toate s-au potrivit un declic le-a închis pe toate, sau oboseala, vineri dimineața mi-a decedat laptopul, azi după masă a înviat, și oricum cuvintele parcă sunt mereu aceleași, parcă îl aud pe house, toți mint, nimeni nu se schimbă... rămânem aceiași, și-apoi dacă regula lui șapte a căzut, s-a instaurat anarhia, de fapt nu am mai scris din cauza unei cărți, a autorului ei mai precis, care în prefață m-a lovit, dezapreciind pe cei ce scriu jurnale, bloguri, că sunt o exacerbare a eului, expunerea indecentă a sinelui fără câștiguri memorabile pentru comunitate... și m-am rușinat. are dreptate. câștigul cuvintelor așezate aici nu există iar dacă sunt importante pentru mine, ar trebui să rămână numai pentru mine... ce am a face?!

http://youtu.be/Pfi1UQ_PKQI, ca mine...

retorica zilei de 4 mai

de fapt, lucrurile pot fi simple, dacă vrei să fie astfel, pentru că... se poate să fie zi, sau se poate să fie noapte... nu este de fapt definitoriu?...  poate să fie așa precum vrei să fie, zi ori noapte, alb ori negru, dulce ori acru, povestea să meargă mai departe ori nu... și să îmi găsesc pereche...

http://youtu.be/Sm8NCaI_ZkU,

bula pătratică

nu am mai scris. nu am mai scris nimic. nici nu prea am avut chef și nici măcar nu am scris ceva, puțin. am suferit în preajma gândului că nu am mai scris. poate e mult spus suferit. poate e exagerat spus și gând. și atunci poate nici preajma nu e bine plasată. nu am urmărit niciodată efectiv procesul ăla laborios, în care faci mișcări circulare continue cu mâna, învârtind în oală chestia aia galbenă, să văd cum se întâmplă când se întâmplă, să ți se taie maioneza... mie mi se tot taie deși senzația mea este că fac mișcările corecte.

ș-atunci mă risipesc... și bula (fără gând și preajmă!) ca să nu devină fâs o turtesc să pară pătratică.

nu-i păcăleală

mitul numărului 7 pe care l-am tot cultivat până acum pe blogul meu, s-a dizolvat. ieri. de acum, a fi cum a ieși.

 http://www.youtube.com/watch?v=uHt05RQnJyU

singurãtatea alergātorului fãrã gânduri

astazi am avut sedinta de consiliu local. am pus la cale treburile orasului. fata de problemele tãrii problemele noastre sunt minore. particularul fata de general. generalul bate particularul. mai multul bate mai putinul. interesul celor multi e deasupra interesului particular. ca e democratie frate! nu intotdeauna, dar exceptiile sunt putine. dar sa ignori angajamente asumate de România fata de Uniunea Europeana, angajamente pe care si tu, cetatean obscur al acestui continent si care ai primit mandat de consilier de la 640 de reghineni (cca.) sa ii reprezinti, si pe care le-ai votat cu mana dreapta, inseamna sa devii personaj caragialesc. sã râzi? sau sa plângi?

gândul fără gând (2)

în absența gândului probabil că suntem ca oblio în pădurea fără rost, nepurtați, necugetați, nesimțiți, dar liniștiți. liniștea statuii. cuvinte care nu se potrivesc în ceva, mărgele false înșirate pe ațe cu sclipici, rotițe ai căror zimți nu se îmbucă, lumea văduvită de sens, zile asemenea cu duiumul, fărănoima devenită normă.

contemplare fără reflexivitate. legumă...

gândul fără gând

convingerea că ajuns în marginea lumii există o notă, o placă cu înscrisuri sângerii, ceva, înștiințarea că e finitudinea, capătul... și dacă nu e!? dacă lumea se încheie pur și simplu, dacă poveștile și închipuirile și speranțele noastre nu au un punct final, dacă nu există o limită fizică pentru interogațiile demonilor noștrii, și totul e fără răspuns și lămuriri, lumea merge mai departe chiar și atunci când pentru unii dintre noi pare că ea se încheie abrupt și rău și tragic, dacă de fapt totul este inutil și gestul nostru se înscrie doar în curba generală a rugii către indefinit, dacă gândul care nu poate pătrunde dincolo de limită ne transferă tristețea că astfel mintea noastră se poate încheia în negru, brusc și fără noimă, și nimic nu are sens?!

da. chiar. și dacă astfel nimic nu are sens și totul este o potriveală dezlânată a unui păpușar cretin?

la marginea gândului...

lumea care se sfârșește, trebuie să se sfârșească undeva, trebuie să fie un capăt al ei, să aibă o limită, în fond cât o putem ține așa, cât putem juca în comedia asta, cineva îmi spunea, de fapt nu îmi ci bătea șaua să priceapă iapa, io eram iapa carevasăzică, întrebările astea retorice îs faine de decor, zice, dar nu duc nicăieri, lumea nu gândește, nu vrea, dă direcția domnule, fă, dă, hai, spune, taci, na... asta este pe-trecerea lumii, iar aripile mele se întind larg ca și cum vântul și cu mine am fi frați de cruce, que passa... retorica face parte din pe-trecerea lumii, nu toată lumea are aripi ci doar acela care crede că are...

oricum, ce fain să stai la marginea gândului, dincolo de care nimic nu mai poate fi, nici un gând și să asculți extravaganza...  http://www.youtube.com/watch?v=NBzw_mgbMlE,

gândul care se mușcă de coadă

gândul care nu poate fi prins, gândul care nu există, eul meu vag ori necuprins, indefinit sau relativ, eul meu cretin ori dimpotrivă cel care se gândește pe sine, amuzat și amuzant, viață care merită pur și simplu să fie, concomitent cu prostia lipsită de noimă, prostia oricum este lipsită de noimă, nu am mai scris pentru că mi-am pierdut începuturile, a-urile mele s-au risipit, nu poți să începi cu b sau cu z, nu dă bine, ghemul nu se înfășoară cum trebuie, de fapt ce vrei să transmiți, nu ști prea bine, gândul sau sentimentul care a prilejuit acel gând, habar n-am, ba... important este să simtă și cititorul gestului meu, durerea ori bucuria aia care m-au cotropit în momentul ăla, poți s-o transmiți, pe draku, canci, ergo: vorbim limbi străine, îmi vine să râd, nu ne putem înțelege unii cu alții pentru că nu vorbim aceeași limbă, pentru că ceea ce simt eu nu se potrivește cu ceea ce simți tu, pentru că pentru mine un anume cuvânt nu are același înțeles ca pentru tine, pentru că bunăoară eu cred că putem avea deseori parte de bucurii și rareori sau niciodată de fericire, că de fapt nici nu știm ce e aia deși putem recunoaște adesea, întrebați fiind, că da, nu suntem fericiți deși sunt împlinite toate condițiile exterioare nouă pentru a fi, că uneori spui cuvinte ultimative și definitive fără a înțelege prea bine semnificația lor, că arunci cuvinte grele cu intenția de a sfâșâia și de a zdrobi deși uneori rezultatul acestei catapulte vocale poate fi covârșitor și ireparabil și neînchipuit de dureros, că te liniștești astfel neliniștindu-i pe toți ceilalți dimprejurul tău...

credeam că e ușor, nu e, că-i libertate supremă, și uneori am senzația că sunt sclavul unei secunde de care nu mă pot bucura și pe care nu o pot prinde, am perspectiva, dorința, intenția, gândul acestei secunde totale dar nu și ființa ei, gândesc gândul de care nu mă pot bucura și alerg bezmetic să-mi mușc coada...

și ochiul

am primit întrebare: și ochiul?... răspuns: și ochiul este în preajmă. el e oglinda sufletului. gândul este rațiune, reflexivitate, bătaie de cap, cu ochiul simți și dai înapoi, el e receptorul inimii, el pulsează, trăiește, uneori anacronic, aiuristic și fără noimă. gândul percepe ochiul ca fiind variabila trupului său. care poate plânge fără motiv sau râde așișjderea. pe lângă regulile gândului, ochiul le are și pe ale sale. ochiul se poate răzvrăti. el poate vedea... și altceva decât se vede cu ochiul minții.

nu știu cum e mai bine. cu gândul înnaripat sau cu ochiul care poate râde și plânge!

cuvântul din fața gândului

cuvântul poate schimba lucrurile și până la urmă poate urni munții, cuvântul poate mobiliza, însufleți, statornici, îndrepta, el poate și strica, învrăjbi, și chiar înrăi, cuvântul poate face lumină sau dimpotrivă întunerec, cuvântul poate întrista, necăji sau stârni ură aprigă, și chiar dușmănie bolnavă, în același timp cuvântul poate umple lumea de iubire, poate mângâia, alina, da fericire, îmbucura, el poate învrăjbi și poate împăca, el poate împrieteni, calma, optimiza, el poate aduce lumea aproape și să o facă caldă și prietenoasă, în același timp o poate face rece și dușmănoasă, și poate strica totul, poate aduce iadul pe pământ...

gândul însă, stă în spatele cuvântului, el se mișcă mai repede, mai liber, mai cursiv și mai înțelept, el are aripi și poate înaripa cuvântul, el pune sufletul. nu degeaba când vorbești rău ți se spune că vorbești fără să gândești... gândul dă direcția, el imprimă, sensibilizează, personalizează.

atunci când cuvântul nu are în spate un gând în-naripat, cuvântul este bont.

considerații de februarie

poza schițată în vremea de mai-nainte de ochiul meu se estompează, contururile se-nmoaie, peisajul tinde spre gri, încep să nu-mi mai amintesc prea bine, rămân doar cu opisul, cu numele momentului prins în index, descrierea acestuia s-a șters, sunt departe sau mai bine, îndepărtat...

azi nu sunt acasă

hei,

e atât de târziu și de dimineață încât nici bine nu sînt dumirit, mai e noapte sau e dincolo de ea, dimineață bolundă, somnul profund a trecut, eu sunt treaz, mă doare capul de-mi pleznește, și nu mi-e somn... no. atât.

devotchka sînt cei mai tari. am niște gânduri la ora asta bestiale. ce sărăcia mai poți zice?... azi mi-e somn. azi-ul ăsta vreau să-l dorm cu dușmănie. să stea ochii ăștia scrutători... închiși. să tacă o țâră. ce puii mei, io nu pot dormi k lumea???... ar trebui să mă strângă cineva în brațe și să mă respire ca și cum aș fi ultima răsuflare... și-apoi să-mi dau duhul, iacă-așa...

:)

gândul dezlânat

ca și cum la ora asta întrebarea însăși ar avea noimă, adică ce gând e ăsta... și io zic, ce noimă frate, lasă să fie, un gând dezlânat și banal, povestirea stărilor tale exterioare, nefirești și seci, sau nefirești de seci, femeile alea din jur, blonde și brune, vopsite, spălăcite, cu temerile lor ascunse, pe care eu, netrebnic, le sesisez...

n-am decât satisfacția momentului ăluia clipă ce fuge, văd-mi-se-pare-fuge-nimeni-nu-știe-taci-ce-ți pasă-taci-mai-bine-tac... ce draku de moment epokal e ăsta?... și femeia aia adineauri ne-femeie îmi zâmbește, iar buzele absente, ascunse apar către mine într-un semn de simpatie, să râd?... mă gândesc cine sunt, și cine mă cunoaște, ca și cum ar conta, nu contează, nu sunt în formele simple, mă cred mai important cu-o centimă, cât e centima, nu știu, habar n-am, gândul se-ntoarce spre mine gândindu-mă: care este numărul prim care divide perfect mulțimea întrebărilor nule?... eu nu pot ridica mâna, nu știu... gândul este dezlânat, nu are cursivitate, mă plictisesc în încercarea inutilă de a-l prinde, aș fugi cu tine undeva în afara timpului ăstuia efemer, există așa ceva?...

mai am cuvinte...

14 februarie

nu-mi vine să scriu nimic în mod explicit, nu am sentimentul unui moment deosebit, e luni, cea mai tâmpită zi, nimic deosebit deci, sunt miliarde de oameni pe care nu-i cunosc, și câțiva, ale căror dureri, bucurii, gânduri, mă ating, infinitezimal, ce cântărim până la urmă, starea mea în pofida stărilor celorlalți, cine or fi ei, viața mea, minusculă, cantitativ vorbind, alăturată vieții celorlalți, comparația nu rezistă, cine sunt eu, nimeni, mănânc semințe, ce banal, nu se potrivește în peisajul ăsta pictat de gândul meu mort, ce chestie... trebuie ca starea de beatitudine să-ți dea automat o poezie în rime zglobii, sau o melodie ritmată, sau un gând șmecher, sau un tablou potrivit? adică... înăuntru poți să simți că mori și afară să arăți că ți-e bine?... da, poți, ipocrizia este un cuvânt care definește ceva, până la urmă... oricum, zicem mereu că suntem buni, credem asta, cine are curajul să spună că are pată și nu este fără prihană... trebuie, probabil, să căutăm lucrurile simple, care aduc bucurie, alea ne vor ridica...

http://www.youtube.com/watch?v=4qv3w3_UmVE,

patru pe doi

chiar dacă aș putea să țes din cuvinte ceva, nu știu ce, o pânză, admițând că ele se pretează la asta, iar verbul ăsta nu sună ciudat, ori chiar dacă le-aș încovoi în arc și să le arunc aiurea, în cer, parcă totuși nu...

chiar dacă m-aș da cu capul de pereți (4) și amețit m-aș roti apoi îmbătat încercând să uit de mine, parcă totuși nu...

http://www.youtube.com/watch?v=Pfi1UQ_PKQI

in memoriam

viata noastra se-ncheie atunci cand nimeni nu-și mai aminteste de noi, si sigur a zis cineva chestia asta inaintea mea, asa incat imi doresc sa ma tina memoria numai atât cât trebuie...

și încă odată: http://www.youtube.com/watch?v=6T7zKWDr4v0,

0 x 6

nu exista o regula dupa care sa te ghidezi, ca sa te exprimi, atunci cand iti moare cineva drag... de fapt, insiruirea cuvintelor de mai nainte este nepotrivita, si are iz de blasfemie... căci nicidecum nu poate fi o regula, si nicidecum nu se pot exprima judecati asupra modului de exprimare, asupra felului in care cel indurerat isi arata durerea ( desi exista creiere bolnave care pot analiza daca si cat a plans cineva, de pildă...), oricum, durerea mea este numai a mea, pentru ca in felul meu traiesc doar eu, si nu am suficiente cuvinte, sa exprim pierderea unui prieten drag...

0 x 5

cât voi continua așa, cu zerourile astea, că-mi replică cineva, nimic și cu nimic și cu nimic, de câte ori le iei împreună tot nimic dă, și de 3 ori și de 7 ori și de 1000 de ori tot aia e, zero...

și absența cuiva cum o iei? dar golul din suflet? golul e zero? și ceea ce simți ca absență a cuiva drag e nimic?!

uite de-aia, încă odată: http://www.youtube.com/watch?v=D8gTjJE9wcU,

0 x 4

camera absoarbe zgomotele laterale si le filtreaza, patru pereti care prind in substanta lor ceea ce se petrece in afara lor si traduc sunetele, dupa priceperea lor, dupa compozitie, dupa cea ce sunt, traduttore traditore, interpreteaza, ceea ce afara apare, aici inauntru pare, iata cum nu totdeauna particula a este negativa, de data asta ceea ce este afara este ceea ce este, ceea ce ar trebui sa fie, binele, soarele, iar inauntru este lumea umbrelor, binele interpretat, soarele filtrat, latratul cainelui voalat, lumea care doar pare ca este, patru pereti plus cel de la cap si cel de la picioare fac sase, de ce intotdeauna se spune: stau intre patru pereti, sunt inchis intre patru pereti? ceilalti doi inchid copârșăul doar?! sase pereti si dincol tacere...

in memoria telefonului imi apare inca scris, cumnatu, un numar de telefon, si niste date asociate... nu le pot sterge.

nimic inmultit cu ceva da intotdeauna nimic in aritmetica! da cand vorbim de suflet?  

0 x 3

trăiesc în lumina unui gând sau în umbra unei idei. ce fain sună! dar care sunt alea? oare rămân constante zi de zi? oare le știm, oare le putem afla, avem vreo șansă? îmi vine să recit glossa eminesciană, cu speranța ascunsă că toate cuvintele alea așezate acolo, sunt un soi de descântec care îmi va elibera mintea de toate miasmele, presiunile, de mine-le meu rău... de cuvintele ne-bune. ce e val ca valul trece/ nu spera și nu ai teamă...

auzi, sunt în termenul de garanție, n-am ieșit încă, cuvintele astea nu se potrivesc, mă jenează, vreau să le schimb, le vreau pe celelalte... http://www.youtube.com/watch?v=vxDFtFGUYag,

am ascultat în seara asta cu o plăcere secretă, un disc de vinil, pe care scria mărunt stereo, undeva, într-o parte, lângă cifra aia, 33, amintindu-mi ce tare zgâlțâiam chitara aia imaginară și cum imi scuturam pletele de asemenea imaginare...  http://www.youtube.com/watch?v=2iID4RbRorY,

rezultatul oricărei inmulțiri cu zero este zero. întotdeauna.

0 x 2

am pornit optimist cu gândul că voi nota câte ceva despre zilele acestea, apoi optimismul s-a risipit și cineva, sau ceva, dinlăuntrul meu, mi-a amintit de luna 0... când s-a încheiat bre?!... nu s-a încheiat. și atunci despre ce să scriu! despre dr.house? despre cumnatu? despre mine? despre 0? despre frig?

http://www.youtube.com/watch?v=D8gTjJE9wcU

altceva nu.

oare aceia care petrec 10 ani căutând un leac miraculos, Leacul, pot să spună în capătul drumului, după reușită, că au pierdut acei zece ani? în absența acelui efort susținut, tenace, mai aveau privilegiul concluziei vindecătoare?... aș fi ajuns la gândurile de acum fără zădărniciile, eșecurile, tristețile, greșelile și bucuriile de până acum?... am pierdut anii din urmă?

uneori am senzația că scriu mereu aceleași lucruri...

luna 0

zice-se că anul are 12 luni. oare cum e să te simți înainte de astea 12! în luna de dinainte? că încă nimic nu a început! că nimic nu are sens. că ești în luna 0. aia fără cuvinte. pui mâna pe pix și după două clipe îl arunci cât colo. nimic nu are sens, bre! ce draku' să scri, dacă sensul este mai 'nainte de scris, deformat! și oricum înțelesurile sunt altundeva, ascunse, pierdute, furate, naiba știe, mai bine uităm. în anul oricui poate apare la un moment dat, luna 0. eu sunt acolo. iștenem!

ce draku' e luna 0? prietenii tăi îți vorbesc, rotunjesc cuvinte, te privesc, au așteptări, fac gesturi către tine, îți trimit semeseuri, iar tu... puii mei, tu te simți absent... nu-i luni, nu-i ianuarie, nu-i întâi, tu ai rămas undeva în urmă, nu-i nici zona crepusculară dar nici departe nu-i de ea, tu ești în zona 0, ești nicăieri, niciunde, undeva între decembrie și ianuarie, în bucata aia mică de zero... iar colac peste pupăză, (vorbă din popor pe care nu am înțeles-o niciodată foarte clar) atunci când totuși, încerci să iei distanță, să faci gestul cuvenit de depărtare, să ai detentă, îți moare un prieten drag, de întâi, întâi, ÎN ÎNTÂI...

futu-i mama ei de lună zero, cât aș fi dat, dac-aș fi știut, să o lungesc, să fie infinită, iar ziua de ianuarie întâi să nu mai vină...