și ochiul

am primit întrebare: și ochiul?... răspuns: și ochiul este în preajmă. el e oglinda sufletului. gândul este rațiune, reflexivitate, bătaie de cap, cu ochiul simți și dai înapoi, el e receptorul inimii, el pulsează, trăiește, uneori anacronic, aiuristic și fără noimă. gândul percepe ochiul ca fiind variabila trupului său. care poate plânge fără motiv sau râde așișjderea. pe lângă regulile gândului, ochiul le are și pe ale sale. ochiul se poate răzvrăti. el poate vedea... și altceva decât se vede cu ochiul minții.

nu știu cum e mai bine. cu gândul înnaripat sau cu ochiul care poate râde și plânge!

cuvântul din fața gândului

cuvântul poate schimba lucrurile și până la urmă poate urni munții, cuvântul poate mobiliza, însufleți, statornici, îndrepta, el poate și strica, învrăjbi, și chiar înrăi, cuvântul poate face lumină sau dimpotrivă întunerec, cuvântul poate întrista, necăji sau stârni ură aprigă, și chiar dușmănie bolnavă, în același timp cuvântul poate umple lumea de iubire, poate mângâia, alina, da fericire, îmbucura, el poate învrăjbi și poate împăca, el poate împrieteni, calma, optimiza, el poate aduce lumea aproape și să o facă caldă și prietenoasă, în același timp o poate face rece și dușmănoasă, și poate strica totul, poate aduce iadul pe pământ...

gândul însă, stă în spatele cuvântului, el se mișcă mai repede, mai liber, mai cursiv și mai înțelept, el are aripi și poate înaripa cuvântul, el pune sufletul. nu degeaba când vorbești rău ți se spune că vorbești fără să gândești... gândul dă direcția, el imprimă, sensibilizează, personalizează.

atunci când cuvântul nu are în spate un gând în-naripat, cuvântul este bont.

considerații de februarie

poza schițată în vremea de mai-nainte de ochiul meu se estompează, contururile se-nmoaie, peisajul tinde spre gri, încep să nu-mi mai amintesc prea bine, rămân doar cu opisul, cu numele momentului prins în index, descrierea acestuia s-a șters, sunt departe sau mai bine, îndepărtat...

azi nu sunt acasă

hei,

e atât de târziu și de dimineață încât nici bine nu sînt dumirit, mai e noapte sau e dincolo de ea, dimineață bolundă, somnul profund a trecut, eu sunt treaz, mă doare capul de-mi pleznește, și nu mi-e somn... no. atât.

devotchka sînt cei mai tari. am niște gânduri la ora asta bestiale. ce sărăcia mai poți zice?... azi mi-e somn. azi-ul ăsta vreau să-l dorm cu dușmănie. să stea ochii ăștia scrutători... închiși. să tacă o țâră. ce puii mei, io nu pot dormi k lumea???... ar trebui să mă strângă cineva în brațe și să mă respire ca și cum aș fi ultima răsuflare... și-apoi să-mi dau duhul, iacă-așa...

:)

gândul dezlânat

ca și cum la ora asta întrebarea însăși ar avea noimă, adică ce gând e ăsta... și io zic, ce noimă frate, lasă să fie, un gând dezlânat și banal, povestirea stărilor tale exterioare, nefirești și seci, sau nefirești de seci, femeile alea din jur, blonde și brune, vopsite, spălăcite, cu temerile lor ascunse, pe care eu, netrebnic, le sesisez...

n-am decât satisfacția momentului ăluia clipă ce fuge, văd-mi-se-pare-fuge-nimeni-nu-știe-taci-ce-ți pasă-taci-mai-bine-tac... ce draku de moment epokal e ăsta?... și femeia aia adineauri ne-femeie îmi zâmbește, iar buzele absente, ascunse apar către mine într-un semn de simpatie, să râd?... mă gândesc cine sunt, și cine mă cunoaște, ca și cum ar conta, nu contează, nu sunt în formele simple, mă cred mai important cu-o centimă, cât e centima, nu știu, habar n-am, gândul se-ntoarce spre mine gândindu-mă: care este numărul prim care divide perfect mulțimea întrebărilor nule?... eu nu pot ridica mâna, nu știu... gândul este dezlânat, nu are cursivitate, mă plictisesc în încercarea inutilă de a-l prinde, aș fugi cu tine undeva în afara timpului ăstuia efemer, există așa ceva?...

mai am cuvinte...

14 februarie

nu-mi vine să scriu nimic în mod explicit, nu am sentimentul unui moment deosebit, e luni, cea mai tâmpită zi, nimic deosebit deci, sunt miliarde de oameni pe care nu-i cunosc, și câțiva, ale căror dureri, bucurii, gânduri, mă ating, infinitezimal, ce cântărim până la urmă, starea mea în pofida stărilor celorlalți, cine or fi ei, viața mea, minusculă, cantitativ vorbind, alăturată vieții celorlalți, comparația nu rezistă, cine sunt eu, nimeni, mănânc semințe, ce banal, nu se potrivește în peisajul ăsta pictat de gândul meu mort, ce chestie... trebuie ca starea de beatitudine să-ți dea automat o poezie în rime zglobii, sau o melodie ritmată, sau un gând șmecher, sau un tablou potrivit? adică... înăuntru poți să simți că mori și afară să arăți că ți-e bine?... da, poți, ipocrizia este un cuvânt care definește ceva, până la urmă... oricum, zicem mereu că suntem buni, credem asta, cine are curajul să spună că are pată și nu este fără prihană... trebuie, probabil, să căutăm lucrurile simple, care aduc bucurie, alea ne vor ridica...

http://www.youtube.com/watch?v=4qv3w3_UmVE,

patru pe doi

chiar dacă aș putea să țes din cuvinte ceva, nu știu ce, o pânză, admițând că ele se pretează la asta, iar verbul ăsta nu sună ciudat, ori chiar dacă le-aș încovoi în arc și să le arunc aiurea, în cer, parcă totuși nu...

chiar dacă m-aș da cu capul de pereți (4) și amețit m-aș roti apoi îmbătat încercând să uit de mine, parcă totuși nu...

http://www.youtube.com/watch?v=Pfi1UQ_PKQI