Ști?

Că uneori se rupe clipa-ndouă, că alteori n-am grabă, glas dar vremea-i parcă fără de oprire, că privesc pe geam apusul cu uimire, cum își trântește roșeața peste oraș, că aștept, că tac, că râd, că număr secundele-fecundele...

Că mă simt înfrânt de timp când trebuie să plec, c-aș vrea să-nchei și eu odată o simfonie neterminată...

Ști-tu-ști?

Pe îndelete

Sunt lucruri pe care nu le poți face oricând, oricum. Sunt vorbe pe care de asemenea nu le poți rosti în orice moment. Trebuie să le aștepți vremea. Să le sosească sorocul. Să fie așa... pe îndelete. Adică fără grabă, în liniște, fără pripă. Ce fain ar fi! Să ne trăim și viața pe-ndelete. Oare moartea nu s-ar putea să vină așa? Pe-ndelete? Să nu mai existe morți năpraznice, fulgerătoare și dureroase?

Îndeletea asta pe care cel mai adesea o dorim și ea nu mai vine... Timpul potrivit, clipa propice pentru sinele nostru, pentru taină, odihnă, liniște. Pentru iubire. Pentru dragoste. Încetu' cu încetu'.

Să le fac pe toate așa, pe îndelete... Se poate?

Cele 500 de cuvinte

Zice-se că înțelegem câteva mii de cuvinte dar în vorbirea curentă utilizăm doar 500. Și că ăia mai învățați, profesorii, literații pot folosi uzual până la circa 1500 - 2000. Omul obișnuit rămâne cramponat în cele 500. Atâtea sunt și cuvintele elementare pe care ar trebui să le ști într-o altă limbă ca să te poți face înțeles. Nici nu-s multe! Dacă înveți 2 pe zi în mai puțin de-un an ai habar de portugheză de exemplu. Și ce muzicală e limba aia!

Data trecută m-am întrebat dacă avem vreo tară. (nu țară!!) În Dex scrie că tară înseamnă: cusur, defect, deficiență, imperfecțiune, insuficiență, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, viciu. Ce de înțelesuri! Le pricep pe toate dar câte oare intră în cele 500 de cuvinte!

Mi-a venit în minte chestia asta cu limbajul limitat, trăgând cu urechea la discuția unor tineri în care unul îi povestea celuilalt, ce film văzuse el cu o seară înainte. Iar descrierea abunda în epitete ca: mishto, cool, ka lumea, superfaină (de fapt super ăsta e deja un grad de comparație, unele femei din filmul acela erau descrise ca supermishto, supercool sau tari de tot sau supertari ori bunoace!!!). Am zâmbit amuzat. Un loc pitoresc devine azi: ceva de vis, super, foarte fain, raiul pe pământ... Utilizăm zi de zi aceleași clișee. Cele 500 de cuvinte se îmbogățesc cu altele noi, cu aceste clișee iar altele se elimină singure prin neutilizare.

Știu leacul pentru a ne însănătoși limba. Ar trebui să citim mai mult, și sigur mai multă poezie...

Ce-i cu noi?

Avem oare vreo tară inhibitorie? Dată de Carpați sau de Dunăre! Suntem un popor de inhibați?!

Nu știm nimic, nu știm să degustăm dar știm să ne-mbătăm, nu știm să mâncăm dar știm să facem burtă, nu știm să ne rugăm, știm în schimb să hulim și să folosim numele Domnului atunci când înjurăm, nu știm să ne distrăm dar putem râde ușor de alții, nu știm să-l căutăm pe Dumnezeu dar ne grăbim să-l invocăm atunci când dăm de necaz, nu știm să construim dar știm să stricăm ce au construit alții, nu știm să zidim bucurie dar știm să adunăm apele invidiei, suntem un popor de poeți și de artiști dar nu recunoaștem adevărata valoare decât atunci când nu mai e printre noi...

Nu știm nimic și nici măcar nu suntem capabili să recunoaștem asta...

Cuvinte de demult

"De când te cunosc am murit de câteva ori, m-am născut oare vreodată..."

Așa. Pur și simplu. Că le-am găsit. Ori re-găsit.

Și mi-am adus aminte...

Să simți adevărul pe buze!

Da. Să simți adevărul pe buze dar să nu poți să îl rostești! Fie pentru că înțelesul lui nu îl poți traduce în cuvinte, fie pentru că nu ști să faci asta... ce dramă! Să-i adulmeci parfumul revelator și să stai cu nările fremătând, e aici, e acol', nu e... Să se-mpiedice brutal în buze iar limba să nu-l poată zvârli-n afar'...

Săstais-aștepțisăcrești.

În bătaia vântului

Am fost întrebat: cum ești? Nu am răspuns. Nu-mi venea nici un răspuns potrivit. Ceea ce îmi apărea pe ecranul minții mele cu litere mari era chestia asta: în bătaia vântului.Mă simt, așa... în bătaia vântului.

Am găsit ceva scris demult:"eu nu am rădăcini/ pe mine vânturile-n față drept mă bat/ și ploile mă poartă prin noroaie/ în jur eu am numai străini/ nici frunze n-am sau s-or fi scuturat/ cândva, atunci, la cea din urmă ploaie... ". Notația de dedesubt zice: (uscat - bătrân?!) sfârșit de octombrie, 1992 București, 30.

Așa mă simt. Așa sunt. Azi.

Cuvântu' scris...

Funcționarul cel conștincios, aflat în slujba comunității, stă cu nasu'-n hârtii, le verifică, le măsoară, mă măsoară și pe mine din creștet până-n tălpi, întreabă: Numele? il zic... scrie, zice: Prenumele? il zic... îl scrie atent și pe ăla, zice: adresa? io zic, orașu, zice: strada? zic: piața cutare, ridică ochii absent către mine și apoi scrie, strada piața cutare... îmi vine să râd și să-i zic: bă bolovane, ori îi stradă ori îi piață ori bulevard, ce ești prost?! îmi vine în minte Caragiale și îmi înghit râsu', lasă bre! merem și noi câtinel pe rue place concorde!! ș-om vide! bine că nu locuiesc după mintea dumisale pe strada fundătura cutare... hăis!

Că ce-i scris îi scris! Na! Așe!

Totul contează!

Emoțiile mele sunt determinate de fiece mișcare a universului, de o pală de vânt, de-un zâmbet ispititor și șăgalnic de fecioară, de bucuria suficientă a mamei mele cărunte, de surâsul pierdut și devreme uitat al vreunei trecătoare care nici nu mă știe, de plânsul sughițat al copilului meu blond, visat dar nenăscut, de puful zglobiu de păpădie, de albastrul atotcuprinzător din dimineața aceasta de mai, de mizeria omniprezentă în ființele moarte și-n ființele vii, de foarte multe pe care nici nu le zic, de altele pe care nu-ndrăznesc să le gândesc, de mine, de tine, de ei, de toți, de nemernicia bovină a unora dintre semeni sau a unora dintre colegii de partid, ce e aia nene, mă-ntreabă un copil, nu știu ce să-i spun, lasă copile, îi zic, e o poveste fără înțeles, hai mai bine să-ți spun despre iele și cosânzene și prinții înveșmântați în alb pe care acestea le așteaptă cu spaimă și dor...

a

De toate acestea și de multe altele pe care încă nu le știu dar pe care le-aștept și le voi!

a

Vorbesc doar de mine, de eu, de ceea ce simt, de ceea ce sunt... dar voi? Eu cred că sunteți la fel ca și mine. Aceeași plămadă. Aceleași emoții, în mare.

Întrebare: imaginea obținută pe retina mea nu poate fi identică cu imaginea obținută pe retina ta? Ba da, zic politicienii, ba nu, zic io!

a

Totul contează...

Nu te grăbi!

Ști că secundele trec în nesfârșire? Sau mai bine că nesfârșirea este limitată doar de moartea mea? Adică de ultima clipire a ochiului meu, care trebuie să consimt că întrucât duce povara conștiinței mele zi de zi, ceas de ceas, este ochiul netulburat al lumii. El doar, vede ceea ce este și nimeni altul. Pentru mine bre! Adevărul meu se construiește în retina mea.

Cu toate acestea merită să trăiești. Cuminte și sălbatec. Deopotrivă. Căci timpul lumii se edifică după timpul meu. Eu sunt singurul întemeietor. Ochiul meu așa vede, conștiința mea așa îmi șoptește.

Nu-i bizar că de cele mai multe ori trăim în perspectivă! Că mâine va fi mai bine. Că azi așteptăm să treacă în perspectiva unui mâine mai bun. Că nu simțim azi-ul deoarece trebuie să vie mai-binele. Că avem așteptări și ne uităm în zare cu mâna streașină la ochi. Și dacă nu vine! Ne grăbim către o pensie după care nu mai urmează nimic altceva decât moartea.

Carpe diem!

Politica. Doamne, ce dezamăgire! (2)

Astăzi am avut parte de 2 evenimente epice. O ședință de consiliu local și o ședință de partid. (Beton!) În ambele cazuri sunt implicați oameni care (în principiu!!) vor binele celorlalți. Cel puțin așa afirmă, așa își propun și așa se crede (dacă crede cineva azi în România asta!) deoarece ei, decidenți acum, au fost aleși să decidă de către mulți (discutabil!) alții.

a

Adică dom'le, ăia au mandat să stabilească care e binele orașului și ăilalți al partidului. Da' dacă greșesc? Dacă nu văd bine BINELE??!! Da' dacă EI au alt interes, nu al comunității sau măcar al celorlalți (câțiva acolo) care i-au mandatat ci unul obscur, personal, de căpătuială...

a

Că mă întreb! Ce înțelegem dom'le din ce pricepem? Nu-i fascinant? În jurul nostru se vorbește într-o limbă inteligibilă, adică îți zici: pricep ce zice ăla, că doar vorbește românește da'... nu înțeleg, aud cuvântul rostit, îl pricep dar nu îi înțeleg semnificația, nu știu la ce se referă (și îi e jenă să întrebe să nu pară prost)... Ori ce te faci dacă îți parvine o informație filtrată deja prin sistemul de nepricepere al celuilalt ! Așa ajungi să vorbești de eșafodaj de cunoștințe și informație (există oare acest cuvânt!!)

a

Nu este ceea ce este ci ceea ce pricep eu că este (chiar dacă nu înțeleg!), căci se poate întâmpla să mă uit încremenit la adevăr dar să nu îi înțeleg tâlcul și nici existența. Să-l elimin întrucât eu nu înțeleg. Și să ajung la constatarea (beton iarăși!) că adevărurile există în măsura comprehensibilității lor !!! Adică dragii mei: dacă înțeleg e adevărat, dacă nu, nu! Ăsta-i rasism! Curat rasism!

a

Doamne, ce dezamăgire! După evenimentele astea epice mă simt singur pe pământ. Probabil ochiul meu este deformat altfel e jale mare!!!

Să ne fie rușine!

În seara asta a fost prima zi din cele 3 în care se întâmplă a treia ediție din Festivalul național de muzică folk "Prima Iubire" la Reghin. E adevărat, e joi, mâine oamenii vor merge de regulă la lucru, au probleme, treburi, copii, afaceri de încheiat, emisiuni la tv de văzut, tocșouri, seriale, filme, știri, povești, sunt obosiți, adormiți, li somn, li târșală etc etc etc. În sala de spectacol nu știu dacă au fost 100 de spectatori.

aa

100 din cca 400 locuri.

a

100 din care jumătate erau concurenții pentru concursul de muzică clasică (excepțional!), participanții la concursul de poezie "Prima Iubire" și la concursul de poezie religioasă "Credo" și câteva oficialități și sponsori. Restu' de cetățeni ai Reghinului lipseau. Întrucât era joi, întrucât mâine de regulă oamenii merg la lucru, întrucât au probleme, treburi, copii, afaceri, emisiuni la tv de văzut, tocșouri, seriale, filme, sunt obosiți, li somn, li târșală etc etc etc. Mii de scuze.

a

Reghinul are pe hârtie 36.142 de locuitori. La ultimul recensământ. În realitate nu sunt atâția. Că-s plecați afară. La muncă. Cu treburi. Dar 1% din cei pe hârtie ar fi trebuit să fie astăzi în sala aia de spectacol. Doar 1%. Și n-au fost...

a

Este interesant, pentru că dacă faci un sondaj printre reghineni, 99% se plâng că nu se organizează nimic cultural în oraș, că edilii și alți factori nu se gândesc la ei... Eroare! După seara de azi cred că nu îi interesează. Au probleme, treburi, afaceri... Îmi spunea cineva: e sala goală, unde-s profesorii? unde sunt elevii? unde sunt funcționarii publici?! oamenii ăia din instituții, din primărie, de la fisc, ăilalți?? Entelectualii!! Merită oare să te mai zbați să organizezi ceva?

a

Mai mult, fără ca să fiu rău, îmi vine în minte și altceva: suntem ardeleni dar dacă azi ar fi fost un spectacol de teatru maghiar la Reghin sala ar fi fost arhiplină. Deși statistic vorbind ei sunt 10.000. Noi restu' 26.000 ( pe hârtie!) nu am avut vreme. Avem probleme, avem treburi, afaceri, chestii... Acesta este dezavantajul majorității care se pierde pe sine. Știm să cântăm beți pe la chefuri că noi suntem români. Oricum chestia asta nu ne folosește la nimic. Identitatea culturală nu ne-o regăsim astfel.

a

Da' chiar, unde erau profesorii??!! Avem 6 școli și 3 licee și 1 facultate. Numai dacă îi socotim câți sunt în orașul ăsta amărât și nici în picioare n-ar mai fi fost loc. Ei, arhetipurile! Și n-am văzut 3 profesori la spectacolul acesta! Dacă ar fi să număr toate evenimentele culturale din Reghin dintr-un an, nu știu dacă sunt 10-15, și la 90% e la fel. Reghinenii au probleme, treburi, copii, afaceri, chestii... Rușine! Rușinică... Sunt atât de dezamăgit!

a

Să ne fie rușine! Mi-aș da demisia în iasară din calitatea de reghinean...

Nimic nu contează...

Am așteptat ani întregi vorba adâncă a unui moș, a unui prea-sfătos cunoscător de adevăr... Nu l-am întâlnit, nu l-am cunoscut, nici n-am auzit de el... Oare există și-n lumea asta în care trăiesc eu? Nu știu. În absența unui adevăr luminător nimic nu contează, să știți! C-est la vie! Ne poartă vântul și colo și-n partea ailaltă...

Sunt puf de păpădie și vise de culoare și zbor... Sunt galben de vânt și roșu aplecat, tremurător de mușcată, poate sunt plantă, poate sunt om, poate nu vreau decât să mor, poate v-am zis doar o rimă banală, poate sunt bădie și floare de soare, poate mi dor... poate mă scurg pe pământ, poate n-am loc, poate sunt pom, poate sunt verbul lui poate și atributul lui dor, poate.

Deci ce contează?

E A

E A plânge... nimic nu se mai potrivește cu nimic, și în cea mai bună căutare a inimii, noi credem că am găsit, că... redefinim, că aia... from better searching of the heart, asta este soarta să incepem de unde nici nu știm, asta-i soarta, nu știm nimic, oare în ce fel aș putea epuiza acest subiect, întrucât nu este altul mai presus...

E A... în partea opusă a patului, în cealaltă parte a lumii mele, dincolo de mâna mea, dincolo de atingerea fină a degetelor mele, mai departe de indexul meu, vai... Cuvântul mai departe de deget, vorba mai departe de sărut, privirea opacă, zâmbetul sfârșit, draga mea de ce-ul înțeles ca niște cătușe de flori, să râd, să plâng și să mă mint că toată lumea mă iubește...

E A... Dar după E A e B... Și B poate că stă în partea mea de pat și-n partea mea de lume, lângă mâna mea, sub atingerea fină a degetelor mele, aproape de indexul meu, uau... Cuvântul șoptit peste deget, vorba strecurată peste sărut, ochii mei calzi, aruncați în albastru nesfârșit și tu... departe aproapele, de ce-ul priceput ca întrebare care n-are nevoie de răspuns, și tu și eu, noi doar, nimeni alții, atât de minunată parte a sorții noastre, să râdem, să iubim, într-un azi nesfârșit... tu ști?... nu. This is the faith, de unde începem, from better searching of the heart... so, we start again and again...