background

ioan: aș  fi crezut că toate cuvintele sunt despre mine, că sunt eu întreg în ochii tăi, că dacă privesc spre oglindă îmi zăresc gesturile, că buzele tale repetă numele meu, că..., mă trezesc asudat, visele mele nu colindă normal, nu mă liniștesc, nici nu mă reprezintă, tot felul de demoni îmi dau târcoale, somnul meu este fără odihnă, și atât lumea mea trăită cât și cea dormită se învârte amețitor, nu știu unde și nici cine sunt, îmi vine să vomit, tu discuți cu tot felul de psihologi cretini, anoști și neîmpliniți încercând să mă înțelegi, să mă uiți, să mă ierți, ea discută, ei discută, cine e ea, cine sunt ei..., nu sunt nicăieri, niciunde, nimeni..., sunt într-un montaigne russe bizar, ciudat, interminabil, chipurile care se rotesc odată cu mine sunt îndefinibile, și nezâmbitoare, nu le cunosc, și nici măcar nu vreau asta..., sentimentele de regulă sunt simple și ușor de înțeles, cuvintele care trebuie să le facă cognoscibile sunt greoaie și se poticnesc, nu poți exprima explicit: vreau, simt, doresc..., verbele astea sunt imperfecte..., ce ciudățenie să găsești verbe la perfect simplu sau compus sau mai mult ca perfect, de parcă perfecțiunea ar putea fi simplă, compusă sau mai mult decât perfectă..., probabil că pentru toate tarele mele îmi poartă vina mama ori tata, de aia tac, zâmbesc, condamn ori strig, ei sunt de vină, bunicul mort pe front, ori celălalt răpus de boală, altcineva este mereu de vină, bunica mea căreia îi ziceam mamă pentru că mama mea era prea tânără să-i spun astfel, și abia acum îmi dau seama că nu aveam un echivalent pentru tată..., oare asta este cheia, mă descifrezi astfel, vina mea o poartă cei de dinaintea mea, gândul meu nici măcar nu este al meu iar sămânța însingurării a fost plantată în inima mea genetic de bunicii mei sau de tații lor, ori poate de părinții taților bunicilor mei..., și nici măcar nu asta contează, învârteala aceasta amețitoare din care nu pot să ies și care în același timp mă împlinește, paradoxal sunt eu în ambele ipostaze, trăiesc ambiguu deci, nedefinit, indescriptibil, așteptând să se încheie rotirea roții...

petru: puține cuvinte sunt despre tine, nu ești întreg nici măcar în ochii tăi..., te trezești asudat, nici visele nu te colindă normal, demoni îți dau târcoale, somnul tău este fără odihnă, lumile tale neîmplinite se învârt amețitor..., nu ești nicăieri, niciunde, ești nimeni..., sentimentele de regulă sunt simple și ușor de înțeles, cuvintele care trebuie să le facă cognoscibile sunt greoaie și se poticnesc, de ce nu te poți exprima simplu: vreau, simt, doresc..., cu verbele astea imperfecte..., probabil că pentru toate tarele tale vina ți-o poartă mama ori tata, ei sunt de vină, bunicul mort pe front, ori celălalt răpus de boală, altcineva este mereu de vină, bunica ta căreia îi ziceai mamă pentru că mama ta, știu, era prea tânără să-i spui astfel..., oare asta este cheia, te descifrezi astfel, vina ființei tale o poartă cei de dinaintea ta, gândul tău nici măcar nu este al tău iar sămânța însingurării ți-a fost plantată în inimă de bunicii tăi sau de tații lor, ori poate de părinții taților bunicilor tăi..., și nici măcar nu asta contează, aștepți degeaba să se încheie rotirea roții...

pavel: rotirea roții, sămânța însingurării, părinții taților bunicilor tăi, demonii și învârteala cea amețitoare, oprește-te...

devotchka: cum se-ncheie..., http://youtu.be/Pfi1UQ_PKQI,

telefonul fără fir

eu spun a, tu spui a, el spune a, ea spune a, ei spun a... tu te gândești oare de ce a spus a, el se gândește ce vroia să zică cu acest a, ea se gândește cred că a zis b dar am înțeles eu a, ei se gândesc a-ul ăla nu e chiar atât de a...

eu repet simplu, curat, și clar: a...

comunicarea dintre noi se blochează în emoția clipei. dacă simți poți trece mai departe în înțeles, dacă nu simți nu mai pricepi nimic.

mon dei tar ziu

ne-am înstrăinat atât de tare încât nici nu ne mai salutăm când ne vedem, ne privim sec, searbăd, cu ochi goi, încerc să uit cine ești, cine ai fost, mă uiți încetul cu încetul, cine sunt, ce am fost, ca să trec mai departe folosesc puține cuvinte, să nu am ce îmi aminti și nici tu să nu poți lega clipa de ceva, amintirea să rămână goală, mintea uscată, nici un flash, nici o poză, nimic, am venit demult de nicăieri și trebuie să mă reîntorc acolo... asta este sentința neuronului care vrea dezlegare, nici o sinapsă, nimic, mă sting cuminte în uitare, așa încet, aproape frumos, ca o lumânare, zice...

și nu mai am nimic în minte, nici melodie, nici armonie, nici nu găsesc cheia, nici simfonia, nici nu pot să cânt ori să ascult cântecul altora, încerc să trag cu buretele umed și mirosind a cretă peste tabla jilavă încercând să nu îmi scârțăie degetele...

http://youtu.be/_NiFA7prbuI,

comunicarea lui pește

ministrul de interne folosește la o conferință de presă alaltăieri, de fapt la ora asta, fostul ministru, cuvântul vădită în loc de văduvită și toata media sare în aer și acuză vicii de comunicare, extraordinar... de vină deci sunt literele u și v care absentează...

îmi amintesc lecția de română cu scrisoarea a treia în care ni se spunea de cuvinte folosite ca să transmită citititorului vibrația acțiunii, iminența pericolului, scrâșnetul destinului,... "vâjâind ca vijelia"...

am cuvinte care îmi sunt dragi, pe care le folosesc până la inflație, expresii care îmi amintesc, mă îndulcesc ori mă întristează, care îmi provoacă o anume stare... evident sunt și cuvinte, am descoperit devreme, pe care le-au aruncat alții peste mine, cu speranța de a trezi o emoție sau de a obține un ecou, și care mie nu mi-au provocat nici un declic, simpla lor rostire a rămas doar atât, o simplă rostire...

ce te faci când celălalt încearcă sa îți transfere mesajul vieții lui, să te facă părtaș la pe-trecerea lumii în sufletul lui și tu nu ești acasă...

doctore, simptomele sunt că mă doare capul și nu înțeleg nimic, simt că semnalul intră dar iese cu pureci, părerea mea e că am o problemă cu decodificatorii, dacă aș putea lua pentru chestia asta ceva...

și în definitiv, niciodată nu am înțeles clar cine e peștele ăsta la care se face de obicei referire...

cinci secunde nu

am fix cinci secunde ca sa îți explic că nu îmi ajung cinci secunde pentru a explica ceva, de cele mai multe ori cei de pe cealaltă parte a baricadei nu au discernământul necesar pentru a disjunge lucrurile fade față de cele calde, sau așa credem noi, cei care împărțim opinia, în bună și mai puțin bună; putem rezolva ceva în măsura în care vrem să rezolvăm ceva...

no, îmi zice prietenul meu ardelean pursânge: mă frate m-am săturat de șmecheriile tale, trebuie să te exprimi... despre ceea ce vrei, no stai, zic, îmi vine să strig, ori facem doar joc de glezne, ori genoflexiuni, da lucrurile sunt oricum de alt fel, nu le poți ghici, nu le pot ghici, și să zic că pot înseamnă să mint sfruntat, aștepți din partea mea un da pe care nu ți-l pot da, dar nici un nu clar nu pot exprima...

puterea nu este bună, ea pervertește subt toate formele ei. jos cenzura!

californication cinci

crapă pietrele-n ardeal de frig, și seara nu poți ieși în drum că-ți cad urechile, cod galben, cod portocaliu, ninsori, polei, stați acasă zice un meteo probabil, stau în casă, hank moody este sentimental, este amuzat, este vulnerabil, este agresiv, mai agresiv, este afemeiat, se californichează in continuare... mor de râs. dincolo de toate cele, de ceea ce pare și care pe unii îi păcălește, stă sufletul meu pare a zice moody, nu vi-l arăt oricum, n-am de ce, nu vă cunosc și chiar dacă aș da un semn probabilitatea descifrării lui e micuță... în fond, mă despoi frecvent în încercarea de a face vizibil ceea ce stă în semiobscuritate. și riscul este să iei vizibilul imediat ca profund și să pui etichetă, secolul vitezei poartă vina, hank moody n-are treabă, oricum cei care înțeleg de obicei nu ridică mâna și nici nu ies în agora.

ce înseamnă să ai un plan și să te strădui să te ții de el... am scris pe blogul ăsta în 2010 că am avut plan, în 2011 l-am abandonat.

oare dacă ai urechi mici frigul le răzbește mai repede??!!... așa nu mai ies din casă.