Aproape liniște... (interpretatio)

Când nu ești aici mi-e camera goală, deloc nu mi-e somn, se înseninează cerul, străzile sunt pustii dacă tu nu vii, degeaba începe o nouă zi, nu te răzgândi, nu mă ocoli, nu mai fugi...

E liniște iar, dacă aș fugi tu poate nici nu ai ști, și poate nici nu ar conta, draga mea, femeia mea, iubita mea...

Melodia ta, a mea, cântată la ureche ști, nu, stai să-ți spun, stai femeie să îți șoptesc cât de tare aș putea să-ți spun aceleași vorbe dulci, din nou, șapte vorbe, zece magi în faptul serii, toate, numai pentru tine, dar tu din nou n-asculți, de fapt timpul nu ne mai lasă împreună, ceasul trecuse, poezia trecuse, două vorbe, ce păcat...

http://www.youtube.com/watch?v=9wngrv8v8gA

Sweet summer day

zilele trec, clipe rămân, soarele mă încălzește pe mine și iarba, nu pot privi în sus, simt că mă dizolv în căldură și verde, azi plouă, iar mâine am și uitat de ploaie, sunt, și nu, e vacanță și cald, peștele sare peste ape, plictisit, apa e caldă, iarba-i fierbinte, femeia mea așișjderea, cine pe cine prinde, e încă august, ce an, ce vară, ce ploaie, ce zi dulce de vară...

nu dă nimeni socoteală, ce socoată să dea, despre ce, viața nu cere, viața nu-ți dă, și plouă ușor, ce zi, ce ploaie, ce zi dulce de vară...

e duminică, în filme zi de familie, și-n povestea de azi el îți cere să rămâi, să stai, să-l ierți, plânge, se va schimba, o să vezi, tu ești reazemul suprem, o să fie altul, mai bun, mai cald, mai iubitor și negreșit tată, ești mama copilului său, iubita sa, doamne ce film, îți dau lacrimile, păcat că în realitate nu este așa, ne-au stricat americanii cu filmele lor politicaly correct...

chiar dacă nu va da nimeni până la urmă socoteală, ce zi dulce de vară, nu?... ce vară!

http://www.youtube.com/watch?v=K-jtdGHp48I

Ultimul cuvânt

telefonul sună, o dată, de două ori, de trei ori, nu vreau să răspund, răspund, da, ce faci, bine, tu, și io, de-asta m-ai sunat, nu, vroiam să văd cum ești, sunt bine, mă bucur, atât, vroiam să vorbesc cu tine, vorbește, te simt străin, nu sunt, ești departe, sunt aproape, nu simt așa, îmi pare rău, am un presentiment rău, de ce, nu știu de ce, te simt străin și departe, nu știu ce să-ți spun, liniștește-mă, cum, ști tu cum, nu știu, am uitat, nu vezi că nici cuvintele bietele nu se potrivesc...

...și în lanț vine cuvântul greu, ultim, ultimativ, care închide... de ce-or vrea femeile să aibă mereu ultimul cuvânt!!! asta o fi important? să zici ceva repede, ultimul și să ieși din scenă? noroc cu telefonia mobilă, că mai suni odată și încă o dată, țîrrr, țîrrr, și vocea răspunde, auzi, ști, poți să ai tu cuvântul de încheiere, ți-l las, da' să ști că după aia io am zis, du-te-n...

Un august pe sfârșite...

Câteva zile și se încheie și vara asta. Nici nu știu cum a trecut atât de repede... Cât de multe mi-am propus să fac, să văd și să citesc! Dar am să fac bilanțul mai încolo, căci astăzi e soare, e frumos și... e vineri. O zi faină!

(Oricum nu mi-au ajuns nici nisipul, nici vântul, nici marea!)

Uneori opriți-vă!

Mi s-a întâmplat ieri, într-un anumit moment, să percep deodată foarte clar timpul curgând îngrozitor de încet. Să mă uit în jur și să văd lucrurile. Să caut să înțeleg ființarea lor și nu doar să le sesizez existența.

Mi-am dat seama că alergăm mereu după ceva. Suntem mereu prinși într-un proiect. Al nostru, al celuilalt, al altuia. Trebuie să facem aia sau ailaltă. Să rezolvăm ceva. Să încheiem ceva pentru a putea începe altceva.

Și proiectele nu se mai termină. Și ne oprim prea rar în drumul nostru pentru a înțelege. Pentru a ne bucura de lucrurile simple. Iar uneori e prea târziu...

Într-un fel aș putea zice că ne grăbim să prindem moartea, că doar aia nu se mai sfârșește...

Cuvinte ne-potrivite

Cu cât vorbim mai puțin cu atât ne înțelegem mai bine... Să fie acesta oare, secretul înțelegerii depline? Când nu exista cuvânt și omul preistoric își comunica plăcerea tactil și prin sunete guturale, era mai bine?! Hu-ha-hu-ha-ua... Ahu-ahu-uha-uha... uau... ioi...

Cu cât vorbim mai mult cu atât ne înțelegem mai puțin. Stai! Stop. Adică cum?... Nu e un paradox?! Cuvintele sunt făcute să te așeze alături și cu cât sunt mai multe (să te alăture de celălalt...) și deci nu dară ca să te ne-potrivească... Nu? Sau nu!...

So! Cu cât vorbim mai puțin cu atât ne înțelegem mai mult?... De ce să nu fie până la urmă acceptabilă chestia asta! Te vreau alături pentru ca să te consum până în ultima silabă a ființei tale... Să te devorez... (în agenda mea ascunsă!) De fapt îi devorăm întotdeauna pe cei dragi nouă prin superatașamentul nostru...

Nu văd luminița de la capătul tunelului... Bre! Nu-i nici o luminiță, cuvintele vor fi mereu nepotrivite...

Interviu în Săptămâna Reghineană

Săptămâna trecută a apărut interviul ăsta în Săptămâna Reghineană nr.4 dar eu cum sunt asincron nu m-am putut concentra să scap de iulie:

"-Ce face Sorin Pui, când nu se află pe scaunul de consilier şi nu se află la firmă?
Are treabă cu el însuși.

-Cum arată o zi obisnuită din viata dvs? Gatiţi, vă plimbați cu masina, intraţi prin cafenele?
Fiecare zi este neobișnuită. Nu simt că refac mitul sisific repetând același scenariu zi după zi. Citesc, scriu, vizionez filme, întâlnesc oameni, ascult povești... călătoresc, mai des cu gândul, mai rar cu fapta.

- Ce nu aţi dezvălui niciodată despre dvs?
Viteza gândurilor mele și felul în care se construiesc ele. Și conținutul lor exploziv.

- Dacă ar fi să caracterizati fericirea, ce definiţie i-ati gasi!
Nu vreau să caracterizez fericirea. Iar a-i da definiție înseamnă a o prinde între niște hotare, între limite subiective. Am citit odată într-un manual că fericirea e acel ceva, pe care ști că l-ai avut după ce nu îl mai ai.

Nu este obligatoriu să ne facă fericiți aceleași lucruri. Fericirea mea nu este identică cu fericirea altuia. Și în general ar trebui să vorbim mai degrabă despre bucurie. E drept că aceasta se situează într-o clasă inferioară dar este mai ușor accesibilă. Fericirea se întâlnește la o extremitate (admițând că are extremități) cu liniștea sublimă, paradisiacă. Bucuria se află în cotidian, printre noi, e mai pământească.

- Dacă ar fi să vă întoarceţi în trecut, ce aţi schimba în viaţa dumneavoastră?
Dacă aș schimba ceva ar trebui să admit că l-aș pierde pe cel de acum și ar apare un alt eu, diferit. Nu mă plac în mod deosebit dar încerc să mă obișnuiesc cu mine.

Experiențele pe care le-am avut fiecare, pe cont propriu, ne-au făcut indivizii de astăzi și zicea cineva: de fapt, transformăm zi de zi ceea ce este doar posibil (înainte de a se întâmpla) în fapt, dăm realitate unei posibilități oarecare, o transmutăm într-un plan concret. Ni se încheie viața atunci când toată cantitatea de posibil pe care o aveam la dispoziție am transformat-o în realitate.

- Sunteţi o prezenţă foarte discretă, ferită de scandaluri. Cum reuşiţi să vă păziţi spatiul intim?
Zâmbind.

- Aţi călătorit foarte mult. Care sunt destinaţiile preferate? Si de ce?
Grecia. Am scris într-o carte de oaspeți în Pelion, acum vreo doi ani, că cele mai frumoase vacanțe le-am petrecut acolo și că declar Grecia, într-un mod afectiv, evident, ca a doua mea țară. Sunt îndrăgostit de Grecia și de marea ei. Grecii sunt prietenoși, nu au acel mercantilism păgubos care nouă ne duce de râpă turismul. Nu slogane și campanii de promovare ne trebuie nouă mai întâi, că vine turistul străin și vede el cum stă treaba, descoperă repede că n-avem nici infrastructură și nici servicii de calitate. Defectul nostru este că vrem să câștigăm repede, aici e țara unde timpul nu are răbdare, grecii spre deosebire, au tot timpul din lume, ei locuiesc încă împreună cu zeii.

Și America. Aia e o altă lume. Nu se poate explica. Trebuie să mergi să vezi. Am încercat să povestesc unor prieteni cum e și mi-am dat seama povestind că nu pare nimic senzațional, că banalizez doar cele văzute.

a

-Ce înseamnă literatura, poezia pentru dvs?
Un reazem spiritual. Noica zicea undeva: cultura este singura bucurie permanentă, aia la care te înfățișezi singur și pe care nu ți-o poate confisca nimeni.

a
- Daca literatura ar fi o femeie, cum ar arata?
Misterioasă, diafană, zâmbitoare, cu ochi strălucitori, o ființă care pășește fără s-auzi și fără să simți, pe care dacă închizi ochii o vezi mai clar decât dacă îi ți deschiși, liniștitoare sau mai degrabă, mângâietoare.

a
-De ce iubesc bărbaţii femeile?
A spus-o deja Mircea Cărtărescu mult mai frumos.

a
-Ce lucruri v-aţi dori şi nu le puteţi avea?
Curiozitatea de la zece ani, tumultul de la douăzeci, elanul politic de la treizeci și înțelepciunea pe care sper să o descopăr la șaizeci.
a

-Ce nu poate Sorin Pui, ierta?
Răutatea voluntară."