ultimul punct din cele trei în suspensie...

e convențional, ar fi putut fi patru sau cinci ori zece, cineva însă a stabilit că sunt trei, pui trei puncte și după aia stai un pic pe gânduri, urmează reflexia, poate... îți zici va mai fi, ori nu, are sens ori nu, cele trei puncte te trimit în zona pre-deciziei, în pre-gând și pre-faptă, sunt secundele de dinainte de, premergătoarele, pământul fertil din care va ieși decizia, gândul, fapta... și ultimul punct poate fi foarte important,el înscrie, încheie...

punctul doi din cele trei în suspensie

degetele trec peste taste indiferente, niciuna nu zâmbește, niciuna nu clipește, nu există click și carevasăzică nici declic, fiecare cu a lui, degetele levitează, tastele adastă, gândul e mort, conexiune întreruptă...

azi dimineață, înainte de șapte, soarele abia se ridica de după dealul din stânga mea, molcom, își lua avânt pentru prigoana care avea să o abată peste lume câteva ore mai târziu, eu priveam vârfurile din Retezat, Peleaga cel mai mare, mai în stânga, pe care am fost acum doi ani, și Retezatu, mai în dreapta, pe care am fost când aveam șaptesprezece ani...

și acolo unde stăteam eu era punctul de joncțiune al lumilor mele, civilizația în spate, munții în față, în stânga apa jos în hău și soarele deșteptat și încă blând și-n dreapta plin de greieri, nici o suflare de om...

și m-am gândit: pe drumul ăsta dată trecută aveam șaptesprezece ani...

unul din cele trei puncte în suspensie

nu am mai scris de ceva vreme... când s-au potrivit cuvintele n-a fost timp, când a fost timp nu am fost eu acasă, joia trecută când toate s-au potrivit un declic le-a închis pe toate, sau oboseala, vineri dimineața mi-a decedat laptopul, azi după masă a înviat, și oricum cuvintele parcă sunt mereu aceleași, parcă îl aud pe house, toți mint, nimeni nu se schimbă... rămânem aceiași, și-apoi dacă regula lui șapte a căzut, s-a instaurat anarhia, de fapt nu am mai scris din cauza unei cărți, a autorului ei mai precis, care în prefață m-a lovit, dezapreciind pe cei ce scriu jurnale, bloguri, că sunt o exacerbare a eului, expunerea indecentă a sinelui fără câștiguri memorabile pentru comunitate... și m-am rușinat. are dreptate. câștigul cuvintelor așezate aici nu există iar dacă sunt importante pentru mine, ar trebui să rămână numai pentru mine... ce am a face?!

http://youtu.be/Pfi1UQ_PKQI, ca mine...