joi, 31 decembrie 2009
sâmbătă, 26 decembrie 2009
modigliani
ieri seară m-a sunat prietenul meu, artistul neînțeles, nebun, încolțit, înnebunit, cu glas când șoptit, când grav: sunt singur cu mine, beți amândoi, ne călcăm în picioare, povestim unul cu altul și nu ne mai înțelegem, camera asta îmi pare imensă, cutie... și bradul ăla împodobit parcă-i agățat de tavan, toate-s pe dos, luminițele sclipesc intermitent și vroiam să vorbesc cu cineva care știe să asculte, căci bătrânul revoltat din mine nu poate să tacă, ce zici, te bagi, să taci... un pic, cu mine, prietene... nu te țin mult...
...îți dai seama ce monstruos, imaginile pe care le avem despre viața noastră, noi bețivii ăștia cretini, eu și cu mine, nu se potrivesc, am așezat o oglindă pe fotoliul din fața mea, și prostul ăla pe care îl privesc în ea, îmi rânjește ca un cretin ce e, cică el nu-și mai amintește astfel, că întâmplarea nu a fost chiar așa, că albul era gri, și zâmbetul era plâns, că de fapt am reținut ceea ce aș fi vrut să fie nu ceea ce a fost de fapt, îți dai seama, întâmplările trăite împreună nu sunt la fel, nu vreau decât să mă trezesc, nu mai sunt sigur de ceea ce am trăit, nici de ceea ce simt, poate visez, ce zici, visez, nu...
...de fapt vroiam să-ți spun, și asta era disputa noastră, ceva despre amintirile care rămân și despre sentimentele care pleacă, despre cum poți spune ieri cuiva că e tot ce ți-e mai scump pe lume iar azi că e greșeala vieții tale, după ce îți poate părea rău, după dulceața glasului dintâi sau după ura scrâșnită din urmă, cum de se duce iubirea așa, spășită, încet, gheboasă, spre cimitirul sentimentelor târzii, cum... draku știe cum, zi, ști, pot să o încetinesc cumva, pot, ști...
...poate de-aia-mi plâng toate chipurile alea lungite, sunt ele însele o lacrimă, ele cad, zâmbetul lor cade, ca frunza aia a lui Rilke, rând pe rând, se scurg în ele însele, în mine, în nebunia mea, știi...
... da, știu modigliani, știu... crăciun fericit...
...îți dai seama ce monstruos, imaginile pe care le avem despre viața noastră, noi bețivii ăștia cretini, eu și cu mine, nu se potrivesc, am așezat o oglindă pe fotoliul din fața mea, și prostul ăla pe care îl privesc în ea, îmi rânjește ca un cretin ce e, cică el nu-și mai amintește astfel, că întâmplarea nu a fost chiar așa, că albul era gri, și zâmbetul era plâns, că de fapt am reținut ceea ce aș fi vrut să fie nu ceea ce a fost de fapt, îți dai seama, întâmplările trăite împreună nu sunt la fel, nu vreau decât să mă trezesc, nu mai sunt sigur de ceea ce am trăit, nici de ceea ce simt, poate visez, ce zici, visez, nu...
...de fapt vroiam să-ți spun, și asta era disputa noastră, ceva despre amintirile care rămân și despre sentimentele care pleacă, despre cum poți spune ieri cuiva că e tot ce ți-e mai scump pe lume iar azi că e greșeala vieții tale, după ce îți poate părea rău, după dulceața glasului dintâi sau după ura scrâșnită din urmă, cum de se duce iubirea așa, spășită, încet, gheboasă, spre cimitirul sentimentelor târzii, cum... draku știe cum, zi, ști, pot să o încetinesc cumva, pot, ști...
...poate de-aia-mi plâng toate chipurile alea lungite, sunt ele însele o lacrimă, ele cad, zâmbetul lor cade, ca frunza aia a lui Rilke, rând pe rând, se scurg în ele însele, în mine, în nebunia mea, știi...
... da, știu modigliani, știu... crăciun fericit...
joi, 17 decembrie 2009
ninge mirific...
cuvintele nu sunt ce par a fi, le folosim pe cele pe care le știm, pe cele care ne plac și ne sunt familiare, uneori nu înțelegem un anumit cuvânt și ne e rușine să recunoaștem lucrul ăsta, mai poate fi vorba de înțelegerea deplină atunci, ce înseamnă comunicare până la urmă, să înțeleg mesajul celuilalt, nu? și celălalt pe-al meu, mare brânză...
cel mai bun prieten al meu folosea în situații deosebite, ca superlativ în descrierea a ceea ce vedea în jurul său, și chiar în privința a ceea ce i se întâmpla, cuvântul mirific, apusul de soare era mirific, răsăritul așișjderea, discuțiile noastre prelungite la o cană de vin atinseseră la un moment dat stadiul ăsta deosebit, mirific, era o inflație de mirific în preajma lui, adjectiva frumusețea și bucuria mereu astfel și leg cuvântul ăsta de ființa lui iar dacă îl aud rostit de altcineva, negreșit mă gândesc la el, și mi dragă uneori delicatețea lui, și blândețea pe care i-o regăsesc mereu în ochi, și care mi se pare mirifică ...
oarecum este jenant că astăzi atributul cel mai puternic este: super, orice poate fi super, superbun, supertare, supermishto, iar supersuper e gradul suprem de comparație, blestematul ăsta de cuvânt poate fi adăugat la orice adjectiv...
prefer mirific! zăpada din iasară, așa cum cade ea din înalt, este mai degrabă mirifică decât super, iar blândețea ochilor prietenului meu în nici un caz nu o văd ca fiind supertare, pentru mine rămâne mirifică, na!
cel mai bun prieten al meu folosea în situații deosebite, ca superlativ în descrierea a ceea ce vedea în jurul său, și chiar în privința a ceea ce i se întâmpla, cuvântul mirific, apusul de soare era mirific, răsăritul așișjderea, discuțiile noastre prelungite la o cană de vin atinseseră la un moment dat stadiul ăsta deosebit, mirific, era o inflație de mirific în preajma lui, adjectiva frumusețea și bucuria mereu astfel și leg cuvântul ăsta de ființa lui iar dacă îl aud rostit de altcineva, negreșit mă gândesc la el, și mi dragă uneori delicatețea lui, și blândețea pe care i-o regăsesc mereu în ochi, și care mi se pare mirifică ...
oarecum este jenant că astăzi atributul cel mai puternic este: super, orice poate fi super, superbun, supertare, supermishto, iar supersuper e gradul suprem de comparație, blestematul ăsta de cuvânt poate fi adăugat la orice adjectiv...
prefer mirific! zăpada din iasară, așa cum cade ea din înalt, este mai degrabă mirifică decât super, iar blândețea ochilor prietenului meu în nici un caz nu o văd ca fiind supertare, pentru mine rămâne mirifică, na!
duminică, 13 decembrie 2009
decembrie, după prânz
duminică iar, faină iar, iarnă iar, dacă asta este iarnă, să nu-ţi vină să râzi de muţenia acestei ierni incapabile să rostească-n fulgi de zăpadă frigul...
din spatele ferestrei, dacă nu aş vedea copacii cheliţi de frunze, şi-nfriguraţi, mai că aş paria pe lumina asta blândă a soarelui că e din alt anotimp, george michael cântă lent, şi-ascult cu răbdare melodiile lui din celălalt deceniu...
aha, se ridică fumul din coşurile caselor altfel în decembrie, acum, asta era nefiresc în poza mea caldă de iarnă, mă pomenesc meditând la valoarea lui interogativă aşa cum se semeţeşte o vreme spre cer înainte de a dispărea...
postarea asta a mea are doar valoare de poză melancolică...
din spatele ferestrei, dacă nu aş vedea copacii cheliţi de frunze, şi-nfriguraţi, mai că aş paria pe lumina asta blândă a soarelui că e din alt anotimp, george michael cântă lent, şi-ascult cu răbdare melodiile lui din celălalt deceniu...
aha, se ridică fumul din coşurile caselor altfel în decembrie, acum, asta era nefiresc în poza mea caldă de iarnă, mă pomenesc meditând la valoarea lui interogativă aşa cum se semeţeşte o vreme spre cer înainte de a dispărea...
postarea asta a mea are doar valoare de poză melancolică...
marți, 8 decembrie 2009
so
today, tonight, i'm johnnie walker, the best man in town, the walker, kiss you, miss you, and other, no...
so, that is all, i don t have other words...
și n-am vorbit de legendele Greciei antice, nici nu știu dacă putem vorbi de toate câte sunt!
so, that is all, i don t have other words...
și n-am vorbit de legendele Greciei antice, nici nu știu dacă putem vorbi de toate câte sunt!
semne în decembrie
nu te cunosc, nu știu cine ești tu, te ascunzi mereu, fugi...
mă uit la întrebările astea care se ițesc cumva în luminițele alea jucăușe din ochi, jucăușe ca-n animele nipone, extraordinar, sunt un slab comunicator, vezi, mă simt scos la tablă, nu știu lecția, io vorbesc da' nu mă pricepe nime', măcar că vorbesc rar, ca-n bancul ăla, ce naiba de folosesc mereu cuvinte-ncâlcite, oi avea limba cu defect, că io le gândesc bine și le-amestecă ea nebuna de nu le mai deslușește lumea, că io așa cred totuși, că e plin de semne după mine...
și cine simte apropiere față de mine, mă va găsi cu siguranță, mai devreme sau mai târziu...
mă uit la întrebările astea care se ițesc cumva în luminițele alea jucăușe din ochi, jucăușe ca-n animele nipone, extraordinar, sunt un slab comunicator, vezi, mă simt scos la tablă, nu știu lecția, io vorbesc da' nu mă pricepe nime', măcar că vorbesc rar, ca-n bancul ăla, ce naiba de folosesc mereu cuvinte-ncâlcite, oi avea limba cu defect, că io le gândesc bine și le-amestecă ea nebuna de nu le mai deslușește lumea, că io așa cred totuși, că e plin de semne după mine...
și cine simte apropiere față de mine, mă va găsi cu siguranță, mai devreme sau mai târziu...
duminică, 6 decembrie 2009
californication trei cu zece
de șase zile îmi spun în fiecare zi, seară: scrie! eul meu cu mâini care pot scrie nu aude, sau ăla care știe asta nu vrea să o facă, nu știu de ce, naiba știe...
i-am zis scrie despre campania asta electorală murdară și despre greață, despre toamna care nu mai pleacă sau despre iarna care nu mai vine, scrie despre încălzirea globală mai bine, întreabă unde mama drakului sunt fulgii ăia albi care de obicei cad din ceruri peste sufletele noastre în-gri-nate, scrie măcar despre omul care era cel mai bun candidat la scrutinul ăsta și cum chestia asta îți sună cunoscut, bate monedă un pic pe cum de avem mereu conducătorii pe care îi merităm, no să fim oameni niciodată, scrie și tu despre cum n-avem șansă, dezvoltă chestia aia cu "nu-i nimic de capul nostru... ", bagă ceva la interval, fă un intermezzo cultural, poetic, poemele alea de care vorbea criticul tău, inventează ceva...
eul meu mut, cu mâini, nu mă bagă în seamă, e un căcănar...
taci cică, uită-te bre la californication trei cu zece, e despre prietenie și dragoste și ce mai vrei tu, și pentru că asupra stării tale de sănătate nu mă pot pronunța cu precizie, uită-te de 7 ori, preventiv, într-o terapeutică a unui diagnostic nesigur...
i-am zis scrie despre campania asta electorală murdară și despre greață, despre toamna care nu mai pleacă sau despre iarna care nu mai vine, scrie despre încălzirea globală mai bine, întreabă unde mama drakului sunt fulgii ăia albi care de obicei cad din ceruri peste sufletele noastre în-gri-nate, scrie măcar despre omul care era cel mai bun candidat la scrutinul ăsta și cum chestia asta îți sună cunoscut, bate monedă un pic pe cum de avem mereu conducătorii pe care îi merităm, no să fim oameni niciodată, scrie și tu despre cum n-avem șansă, dezvoltă chestia aia cu "nu-i nimic de capul nostru... ", bagă ceva la interval, fă un intermezzo cultural, poetic, poemele alea de care vorbea criticul tău, inventează ceva...
eul meu mut, cu mâini, nu mă bagă în seamă, e un căcănar...
taci cică, uită-te bre la californication trei cu zece, e despre prietenie și dragoste și ce mai vrei tu, și pentru că asupra stării tale de sănătate nu mă pot pronunța cu precizie, uită-te de 7 ori, preventiv, într-o terapeutică a unui diagnostic nesigur...
luni, 30 noiembrie 2009
ultima zi de noiembrie
ce repede trec ele clipele, și unde oare se duc ele rând pe rând, mă simt ca și cum m-aș cita, it doesn't matter, după virgulă întotdeauna urmează ceva, ce-oi fi făcut oare în celălalt an, dar acu doi... nu mai știu, uit, oarece...
mă simt de parcă viața mea se desfășoară între călătoriile pe care le fac, când stau visez la ceea ce voi face și unde voi merge, sper cât mai curând și visez la călătorii cât mai lungi, drumuri interminabile ca ale vechilor caravane de neguțători arabi, beduini, ce-or fi, acolo, nu contează, și când sunt pe drum aștept să ajung la odihnă, la un liman, undeva, nici nu știu ce îmi place mai mult, să lenevesc sau să călătoresc, oare de aia mi-oi fi notat pozele ultimelor drumuri într-un fișier banal numit sorin călător, poate... după virgulă întotdeauna urmează ceva, la nici două zile după ce sunt într-un acasă îmi imaginez deja următoarea călătorie și visez la ea atât de intens încât deja jumate de drum l-am făcut din gând, vai...
asta e, asta îmi vine, gânduri care trec cu repeziciune, și bob marley, one love, după douăzeci de ani, chefuri de-alea spontane, no woman, no cry, libertate te iubim ori învingem ori murim, e bine, astăzi este ziua celui mai bun prieten al meu, la mulți ani, prietene drag...
mă simt de parcă viața mea se desfășoară între călătoriile pe care le fac, când stau visez la ceea ce voi face și unde voi merge, sper cât mai curând și visez la călătorii cât mai lungi, drumuri interminabile ca ale vechilor caravane de neguțători arabi, beduini, ce-or fi, acolo, nu contează, și când sunt pe drum aștept să ajung la odihnă, la un liman, undeva, nici nu știu ce îmi place mai mult, să lenevesc sau să călătoresc, oare de aia mi-oi fi notat pozele ultimelor drumuri într-un fișier banal numit sorin călător, poate... după virgulă întotdeauna urmează ceva, la nici două zile după ce sunt într-un acasă îmi imaginez deja următoarea călătorie și visez la ea atât de intens încât deja jumate de drum l-am făcut din gând, vai...
asta e, asta îmi vine, gânduri care trec cu repeziciune, și bob marley, one love, după douăzeci de ani, chefuri de-alea spontane, no woman, no cry, libertate te iubim ori învingem ori murim, e bine, astăzi este ziua celui mai bun prieten al meu, la mulți ani, prietene drag...
întrebări de cititor
cum scrii o carte, ce e în mintea ta, cum începi, cum ști când ai încheiat, cum se așază cuvintele, care sunt bune și care nu, se poate învăța așa ceva, poți transmite ștința scrierii gândurilor, poți de fapt să explici celorlalți ceea ce tu ai gândit atât de repede încât dacă ai fi vrut să scrii s-ar fi înroșit tastele, poți, habar n-am, nu știu, depinde, ce îmi e clar este că fiecare înțelege ce poate, cât poate, cât îl duce mintea adică,
cartea mea am scris-o în șapte luni, primele capitole sunt aproape așa cum le-am scris în prima zi, scriu ce și cum îmi vine, cu bune și rele, apoi văd eu, unele cuvinte mai târziu nu îmi mai plac, le schimb, le șlefuiesc, uneori nu-mi vine nimic decât ideea centrală dar pe care nu o pot mobila, o scriu așa, nudă, când pot, dacă pot, mă voi ocupa de ea mai târziu, cândva, și dacă nu merge o șterg, văd io, totul e liber, de fapt eu inventez lumea și așez cuvintele cum vreau eu, uneori începutul e greu, alteori nu vine sfârșitul, oricum scriu ca să redau un gând, un sentiment, pe care eu l-am avut și sunt conștient că întotdeauna cuvintele mele sunt mai sărace și mai încete decât ceea ce îmi trece prin cap,
nu știu dacă asta se poate învăța și transmite, mi greu mie însumi să explic, nu pentru că nu știu ci pentru că îmi par cuvintele insuficiente, mi-am scris cartea în șapte luni și apoi trei luni am lăsat-o la dospit, am revăzut de zeci de ori șiragurile alea de cuvinte, or fi bune, faine, n-or fi, nu știu, oricum astăzi ele sunt în afara mea, independente, pe cont propriu,
ceea ce îmi este clar e că dacă vrei să scrii scrie, și dacă n-ai tragere merită să scri cel puțin pentru memoria ta, îți fixezi un anume moment așa cum a fost el, și poate peste o vreme vei retrăi emoția lui citindu-l și îl vei putea povesti mai bine decât ai facut-o prima dată, merită să scrii pentru că scrii pentru tine în primul rând, cuvintele tale adresate ție însuți, celuilalt tu, de mai târziu, cel care vei fi,
cartea mea am scris-o în șapte luni, primele capitole sunt aproape așa cum le-am scris în prima zi, scriu ce și cum îmi vine, cu bune și rele, apoi văd eu, unele cuvinte mai târziu nu îmi mai plac, le schimb, le șlefuiesc, uneori nu-mi vine nimic decât ideea centrală dar pe care nu o pot mobila, o scriu așa, nudă, când pot, dacă pot, mă voi ocupa de ea mai târziu, cândva, și dacă nu merge o șterg, văd io, totul e liber, de fapt eu inventez lumea și așez cuvintele cum vreau eu, uneori începutul e greu, alteori nu vine sfârșitul, oricum scriu ca să redau un gând, un sentiment, pe care eu l-am avut și sunt conștient că întotdeauna cuvintele mele sunt mai sărace și mai încete decât ceea ce îmi trece prin cap,
nu știu dacă asta se poate învăța și transmite, mi greu mie însumi să explic, nu pentru că nu știu ci pentru că îmi par cuvintele insuficiente, mi-am scris cartea în șapte luni și apoi trei luni am lăsat-o la dospit, am revăzut de zeci de ori șiragurile alea de cuvinte, or fi bune, faine, n-or fi, nu știu, oricum astăzi ele sunt în afara mea, independente, pe cont propriu,
ceea ce îmi este clar e că dacă vrei să scrii scrie, și dacă n-ai tragere merită să scri cel puțin pentru memoria ta, îți fixezi un anume moment așa cum a fost el, și poate peste o vreme vei retrăi emoția lui citindu-l și îl vei putea povesti mai bine decât ai facut-o prima dată, merită să scrii pentru că scrii pentru tine în primul rând, cuvintele tale adresate ție însuți, celuilalt tu, de mai târziu, cel care vei fi,
duminică, 29 noiembrie 2009
e bine!
duminică... și novembrie, o combinație paralizantă, noiembrie este pe ultimul loc între preferatele mele, la coadă împreună cu februarie, și totuși în 2009 a fost o lună superbă, atât de mult soare, și azi iarăși, și cald, și duminică... nici anotimpurile nu mai sunt ce erau odată, nici noi nu mai suntem cei care eram cândva, în școală nu-mi plăcea duminica decât până la prânz, a doua zi erau ore, trebuia să pregătesc temele, cărțile, caietele, nu mai aveam scăpare, acum e bine, soare, nu am teme de făcut, și mâine nu merg la școală, e o duminică faină, e bine...
nu simt nici măcar timpul care lasă urme pe fața mea, e bine deci...
nu simt nici măcar timpul care lasă urme pe fața mea, e bine deci...
sâmbătă, 28 noiembrie 2009
să ne hodinim o țâră
este superbă melodia asta de final de film, și chiar filmul în sine, cred, este o doină pe care merită să o păstrezi în bibliotecă, așa cu toate zgârieturile de peliculă are un farmec și-o dulceață deosebită, cu pintea care cade lin în zăpadă fără a-i curge sânge la propriu, că doar no peritu, doar un pic so hodinitu...
zâi,hâi,hâi... Doamne fain îi! că nu ne dorim să perim nicicând ci doar o țâră să ne hodinim...
http://www.youtube.com/watch?v=j_vcTHk2dxk
zâi,hâi,hâi... Doamne fain îi! că nu ne dorim să perim nicicând ci doar o țâră să ne hodinim...
http://www.youtube.com/watch?v=j_vcTHk2dxk
vineri, 27 noiembrie 2009
ce fain!
ce fain să poți povesti c-un om și să-ți pară timpul puțin, să vrei să fie nesfârșit, să simți că-ncepi o mie de subiecte și că nu gați niciunul și astfel toate-s deschise încă, faci paranteze la paranteze și te pierzi în noianul de cuvinte, să râzi, să te emoționezi, să uiți de tine, să uiți de vreme, și vremea să uite de tine parcă, ce fain...
cine să fie omul!... un prieten.
cine să fie omul!... un prieten.
din multerele mele...
azi, acum, nu mă pot concentra pe o singură chestie, mă gândesc la prea multe, am proiecte de fapt, cu titluri deja, la care lucrez, nu un singur proiect, evident că nu vreau să mă pierd astfel, sper că mai multul nu va sfârși în mai puțin, m-am tot gandit în ce măsură unele notări din blog-jurnalul meu sunt, sau pot fi interesante pentru alții din afara Ochiului meu, am sfârșit prin a accepta, din nou, că trăiești singur în cea mai mare parte a timpului, și că reflecțiile tale sunt importante pentru altcineva, în măsura în care se regăsește în ele, asta dacă nu cumva celălalt, cititorul, nu are vreo curiozitate strict biologică (sau entomologică! sic!)...
săracă inima me, iară-ncepe a mă dure, hai, hai inimă hai, la multerele mă dai...
sunt în ziua 9, dacă joia trecută a fost ziua 1, mâine este deci ziua zece, știu să socotesc care-va-să-zică...
săracă inima me, iară-ncepe a mă dure, hai, hai inimă hai, la multerele mă dai...
sunt în ziua 9, dacă joia trecută a fost ziua 1, mâine este deci ziua zece, știu să socotesc care-va-să-zică...
marți, 24 noiembrie 2009
mari români
nu am în minte de ceva vreme, de ieri seară adică, decât un ritm de hip-hop, cu refrenul ăla bestial, e o țară-n care, nimic nu e ceea ce pare, cântat de formația aia care îmi pare acum, nambăr uan, dăbest, ăi mai buni, http://www.youtube.com/watch?v=MNKInZjliLU, unde o fi adevărata valoare god, nu-mi vine să ascult decât melodii de gang, și apoi tupeu de borfaș, că votăm noi, fraierii, pe cine credem, și iese mereu ăla care trebe, și geaba te uiți în dreapta și-n stânga, că nici una nu mai e acolo unde se cade, de aia că nici ăia nu mai sunt normali, dușmanii mor când ne descurcăm mai bine, sunt atâția mâncători de kkt, of uau, http://www.youtube.com/watch?v=keaU9jofxJE, ia de-ascultă, na, și nu putem vota, cât pot ei fura, umilitor, și dacă unii pot fi păcăliți, ce se întâmplă cu ăia care nu pot fi, sunt atâția mâncători de kkt, că doar suntem în zona lui kkt.ro...
faptele nu vorbele te fac să fi mare...
faptele nu vorbele te fac să fi mare...
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
2
Ieri a fost ziua a doua. Care a trecut la fel de repede. Domnul Valentin Marica a prezentat poetic cartea mea de proză. Frumos. Și mi-a prorocit scrierea unei cărți de poeme. A doua lansare a avut loc de la Teatrul Scena din Târgu-Mureș după orele 17.00.
Directorul editorial al Editurii Trei, doamna Magdalena Mărculescu mi-a spus că la București nu vine atâta lume la o lansare de carte.
De acum cea mai frecventă întrebare va fi: pe când următoarea?... Iar eu nu mă grăbesc nicăieri. Va fi cam pe când va veni...
E o dimineață splendidă. Și zâmbesc. După episodul 8 sezonul 3 din Californication. Am râs cu lacrimi. Punct deocamdată.
Directorul editorial al Editurii Trei, doamna Magdalena Mărculescu mi-a spus că la București nu vine atâta lume la o lansare de carte.
De acum cea mai frecventă întrebare va fi: pe când următoarea?... Iar eu nu mă grăbesc nicăieri. Va fi cam pe când va veni...
E o dimineață splendidă. Și zâmbesc. După episodul 8 sezonul 3 din Californication. Am râs cu lacrimi. Punct deocamdată.
joi, 19 noiembrie 2009
Ziua întâi
Oare deschiderea spre lume ca si autor se produce odată cu lansarea unei cărți? Astăzi la orele 18.00 s-a întâmplat acest lucru. Oare în felul acesta am făcut un pas înainte spre a fi un om care se ocupă cu așezarea cuvintelor în bună rânduială? În ultimele zile, nu am putut dormi liniștit, gândindu-mă la ceea ce ar trebui să spun la lansarea primei mele cărți. A trecut... Mă simt mai împlinit. Nu știu cum a fost exact. A fost repede.
Ziua de azi este prima în biografia mea culturală. Am scris deci... o carte.
Ziua de azi este prima în biografia mea culturală. Am scris deci... o carte.
duminică, 15 noiembrie 2009
Invitație
La români prima zi a săptămânii este luni. O zi destul de nesuferită. Într-un fel... De fapt despre altceva vroiam să vorbesc și anume că săptămâna viitoare (asta era chestia cu luni prima zi din noua săptămână, căci astăzi încă suntem în finalul celeilalte, deci...) joi, 19 noiembrie 2009 are loc lansarea cărții mele "S-au deschis cerurile" la orele 18.00 la Business Cafe în Reghin iar vineri, 20 noiembrie 2009, orele 17.00 la Teatrul Scena (în Turnul Cetății) din Târgu-Mureș. Îi invit pe toți cititorii blogului meu. Cu drag.
Și aștept păreri. Bune-rele. Eu deja am emoții. Nu știu despre ce să vorbesc. Acolo. Mai întâi...
Și aștept păreri. Bune-rele. Eu deja am emoții. Nu știu despre ce să vorbesc. Acolo. Mai întâi...
Altcineva cine?
nimic nu merge cum ar trebui atunci când ești departe de aproapele tău. oare asta înseamnă că ești mai străin în depărtarea ta? scriu astea toate cu o anume melodie în cap, în degete și-n suflet, cine are a zice ce? și chiar unde sunt toate zâmbetele mele pe care trebuia să mi le pui ofrandă? să mă reazem în ele. glumesc... din nou nimic nu pare a fi ceea ce este. greșesc! totul este ceea ce mintea mea plăsmuiește că e...
aha. întrebarea din subsol este ce înseamnă să fi departe de aproapele tău. știam. cine e aproapele tău?! ... îngerul, într-o anume explicație, cine altcineva, doar îngerul nu are interes pământesc, doar el vrea să te salveze pur și simplu, din dăruire și iubire, doar el vrea să fi fericit pur și simplu, nimeni altcineva, altcineva cine?
aha. întrebarea din subsol este ce înseamnă să fi departe de aproapele tău. știam. cine e aproapele tău?! ... îngerul, într-o anume explicație, cine altcineva, doar îngerul nu are interes pământesc, doar el vrea să te salveze pur și simplu, din dăruire și iubire, doar el vrea să fi fericit pur și simplu, nimeni altcineva, altcineva cine?
miercuri, 11 noiembrie 2009
Prea alb
sunt aruncat la alt capăt de planetă, pe continentul rece al sufletului meu, eu însumi sau unul din mine, o parte din mine, eu pustiu, pierdut, înghețat, uitat pe banchiză, un urs polar singuratec, flămând, încremenit în alb, inert în culoare, fără sentiment, înstrăinat, degeaba întind mâna astăzi, nu mă ajung, nu-mi răspund, nu mă aud, sunt prea departe de mine, sunt prea alb, nu mă găsesc, citesc o carte cu paginile albe, cuvintele au fugit undeva, în departele meu, acol' pe banchiză ori altundeva, ce mai contează, nu-mai-con-tea-ză...
marți, 10 noiembrie 2009
Prea multe
ar fi trebuit să scriu în fiecare zi din ultimele zile, cu furie, cu spaimă și durere, scrâșnind din dinți, așa ar fi trebuit, să scriu pentru ziua în care am fost nemernic, pentru noaptea în care am fost un ticălos, pentru clipa în care am fost aproape anghelos, adică înger, un vestitor de bine, și pentru gândul în care am fost erou, și despre seara cu lumină și despre aia cu-ntunerec, ar fi trebuit să scriu și despre amintirea aceluia în care zac dușman și a celeilalte în care sunt "mon ami", și despre floarea nepusă pe mormânt ar fi trebuit să pomenesc atunci, și despre brazii ăia cu brațe largi ce tremură peste morminte, despre toate minutele înfipte ca niște sulițe în sufletul meu, ar fi trebuit să scriu prea multe...
m-am răzbunat de aceea și n-am mai scris nimic.
m-am răzbunat de aceea și n-am mai scris nimic.
vineri, 6 noiembrie 2009
Nimic din ce e adevărat, nu e adevărat...
Stai prostit, te uiți în toate părțile, nimic nu se potrivește cu ce ai tu în minte, parcă e basm, născocire, coșmar, vorbele merg, poveștile curg, o tâmpenie, ești pe linia lui "lumea zice că"... da' cine puii mei îi lumea! nobody... nimeni... adicătelea, vai de capu' nostru, suntem delatori, la asta ne pricepem, te uiți în ochii individului din fața ta, zice: sunt de partea ta, treizecidesecunde mai târziu te vinde pentru treizecidearginți, ce să-i faci, n-ai ce face, zâmbești, asta este rezultanta trădării individului de lângă tine, zâmbetul, să zâmbești... se uită iuda în ochii tăi și zice: te rog să mă crezi!... și tu ști că minte, vreau să emigrez în insula mea, oricum zâmbetul nu duce la riduri, el folosește mai puțini mușchi faciali, smile please deci, și-ți vine să răcnești la lume: nimic din ce e adevărat, nu e adevărat, hai să inventăm paradoxul, sorin dixit na...
Mi-e dor să adulmec mai bine linii curbe, senzuale, subtil alungite peste nările mele, da...
Mi-e dor să adulmec mai bine linii curbe, senzuale, subtil alungite peste nările mele, da...
vineri, 30 octombrie 2009
Într-un fel
Într-un fel comedia vieții nu se sfârșește niciodată... Suntem saltimbanci, facem giumbușlucuri haioase, râde lumea de noi, râdem unii de alții, râdem până și de noi înșine, avem sforari nevăzuți, cineva ne manipulează. Plângem, iubim, ne naștem, urâm, râdem, murim. Și toate pot fi mai mult decât o dată.
Cum pot trăi unii fără Dumnezeu?
E treizecioctombriedouămiinouă. Am un soi de melancolie... Care este plaja de vârstă în care întâlnești cu siguranță liniștea? De ce nu putem fi fericiți? De ce unii se simt în regulă nefericindu-i pe alții?
Într-un fel, cum ar fi zis bunica mea, n-avem nici o haznă!
Cum pot trăi unii fără Dumnezeu?
E treizecioctombriedouămiinouă. Am un soi de melancolie... Care este plaja de vârstă în care întâlnești cu siguranță liniștea? De ce nu putem fi fericiți? De ce unii se simt în regulă nefericindu-i pe alții?
Într-un fel, cum ar fi zis bunica mea, n-avem nici o haznă!
miercuri, 28 octombrie 2009
Cuvinte risipite...
...sfârșit de octombrie, cer gri dacă plouă, frunze îngălbenite, culori de toamnă, din nou, adevăruri ultime, numai minciuni, emisiuni tv obositoare, tocșouri care repetă seară de seară aceleași scenarii și idei, vipuri închipuite, sondaje după sondaje, politică până dincolo de greață, salvatori ai națiunii, fiecare, niciunul, premieri providențiali, criza sentimentelor, criza mentalităților, criza financiară, țara cu cea mai mare cantitate de peturi pe metru pătrat, cuvinte risipite...
...ședințe de guvern hilare, consilieri decrepiți, mituiți, mituibili, funcționari obosiți, inutil plătiți, cetățeni resemnați, politicieni plini de interese, oieri deveniți prezidențiabili, inculți care fac critică literară, turnători lideri de opinie, greva justiției, ploi fără soare, menestreli fără public, cupluri alienate, iubiri pierdute, divorțuri încete, spectacole fără public, afișe fără sens, clădiri cu tencuiala căzută, propagandă electorală zi de zi, slogane de doilei, căcaturi cu tona, românia mea...
...ce poți spera, nimic, ce e val ca valul trece, uită totul, droghează-te, mută-ți visul într-un film dolby surround, american, măcar ăla are happy end, nouăzecilasută din cazuri, bufnițele nu sunt ce par a fi, vai românia mea, ce de cuvinte risipite...
...final fericit. http://www.youtube.com/watch?v=n0qAzL7Pl80
...ședințe de guvern hilare, consilieri decrepiți, mituiți, mituibili, funcționari obosiți, inutil plătiți, cetățeni resemnați, politicieni plini de interese, oieri deveniți prezidențiabili, inculți care fac critică literară, turnători lideri de opinie, greva justiției, ploi fără soare, menestreli fără public, cupluri alienate, iubiri pierdute, divorțuri încete, spectacole fără public, afișe fără sens, clădiri cu tencuiala căzută, propagandă electorală zi de zi, slogane de doilei, căcaturi cu tona, românia mea...
...ce poți spera, nimic, ce e val ca valul trece, uită totul, droghează-te, mută-ți visul într-un film dolby surround, american, măcar ăla are happy end, nouăzecilasută din cazuri, bufnițele nu sunt ce par a fi, vai românia mea, ce de cuvinte risipite...
...final fericit. http://www.youtube.com/watch?v=n0qAzL7Pl80
joi, 22 octombrie 2009
În sfârșit!
Mi-a apărut cartea. Ieri am ținut primul exemplar în mână. Am acum și un număr ISBN legat de numele meu...
Nu știu ce să mai zic. Am fost și sunt foarte emoționat!
Nu știu ce să mai zic. Am fost și sunt foarte emoționat!
sâmbătă, 17 octombrie 2009
Cum se irosesc banii în România
Mecanismul de alocare al banilor în sistemul bugetar îi împinge silit pe ordonatorii de credite să cheltuiască banii de au nevoie de n-au. De peste 10 ani bugetele tuturor primăriilor, școlilor, județelor, ministerelor, agențiilor guvernamentale și altor organisme care depind de bani de la stat, cresc. Cresc fără întrerupere și nu pot decât să crească. De ce! Pentru că aceste bugete se construiesc întotdeauna pe venituri = cheltuieli. Adică cât câștigă trebuie să și cheltuiască și de regulă nici un conducător de instituție nu rămâne cu rest. De ce! Pentru că în bugetul viitor ar primi mai puțin dacă nu este capabil sau nu a avut nevoie de întreaga sumă de lei alocată.
Mai exact. Să luăm un exemplu. Agenția guvernamentală X, care în principiu taie frunză la câini și produce tone de hârtie (acesta fiind de obicei singurul rezultat palpabil; și pe care de regulă nu-l citește nimeni!!), își construiește un buget de cheltuieli necesare, constituite în principiu din salarii, sporuri, premii și alte chestii legate de salarizare, urmate fiind de cheltuieli materiale, utilități, investiții (în sediile proprii, dacă le are, în mașini, tehnică de calcul etc.), bunuri, programe, proiecte etc. etc. Guvernul le alocă în primul an suma solicitată. Deoarece întotdeauna în fruntea acelei agenții este unul agreat de putere. Adică de guvern. În anul 2 suma solicitată de acea agenție crește cel puțin cu coeficientul de inflație. Adică își bugetează aceeași sumă + indicele de inflație, cel puțin. Dacă au reazem politic sau tupeu, bugetul solicitat este mai mare.
În fiecare an aceea agenție se chinuie să cheltuiască întregul buget alocat. Altfel în anul următor vor primi mai puțini bani, considerându-se că nu au avut neapărată nevoie de toți bani alocați.
Doar de câțiva ani, inflația a scăzut sub 2 cifre. Ceea ce înseamnă că dacă pornim din 1998, un buget de pildă de 100 lei depășește sau se apropie, astăzi, de 100% (pe puțin!). Adică au un buget cel puțin dublu.
Rezultatul este că în absența vigilenței ordonatorilor de credite principali (și am să vă explic imediat ce înseamnă asta) se ajunge la fenomene sesizate deja de media, ca ministere, agenții, servicii deconcentrate și altele, să aibă atâția bani încât să nu poată să-i cheltuie. Ca urmare, își vor schimba mașinile, mocheta, perdelele, calculatoarele și orice alte bunuri, în fiecare an. Șeful va putea să dea stimulente, bonusuri, premii în mod discreționar. Se vor putea da bani electoral, funcție de partidul care conduce guvernul. Își vor renova sediile des. Repet, pentru că trebuie cu toții să cheltuie până la ultimul leu. Orice leu rămas se pierde. Adică intră în fondul de rulment al celui care ți-a dat banii. Primărie, consiliu județean, guvern. Și care îl va folosi în anul care vine, conform legii, doar pentru investiții.
Ca urmare toți cei care primesc bani bugetari se vor chinui să cheltuie până la ultimul leu, ca nu cumva în anul următor să le dea, cei în drept, mai puțini bani, considerând că le este suficientă o sumă redusă față de anul precedent. Așa s-a ajuns ca după mai bine de 10 ani să avem bugete crescute cu pompa, pe care directorii instituțiilor, în drept nu le mai pot cheltui, dar de teamă să nu li se micșoreze bugetele anului următor se chinuie să le cheltuiască în fapt, cu orice preț. Și atunci se cumpără perdele de mii de euro, mauși de sute de euro, mașini, anvelope, se fac traininguri în hoteluri de lux, deplasări pe bani mulți, campanii publicitare și așa mai departe. Exemplificările pot continua la nesfârșit.
Și n-avem nici o rezolvare la chestia asta!
Că nu sunt bani pentru investiții majore, că ceilalți cetățeni cu excepția unora dinte bugetari strâng cureaua, e mai puțin important. Lozinca generală este : nouă să ne fie bine! După noi potopul! Ce! Noi bugetarii, nu muncim!?
Și îți vine să răcnești din rărunchi: kkt! Pentru că avem o mentalitate de kkt și nu vom putea scăpa nici după încă 20 de ani brucanieni de ea.
Mai exact. Să luăm un exemplu. Agenția guvernamentală X, care în principiu taie frunză la câini și produce tone de hârtie (acesta fiind de obicei singurul rezultat palpabil; și pe care de regulă nu-l citește nimeni!!), își construiește un buget de cheltuieli necesare, constituite în principiu din salarii, sporuri, premii și alte chestii legate de salarizare, urmate fiind de cheltuieli materiale, utilități, investiții (în sediile proprii, dacă le are, în mașini, tehnică de calcul etc.), bunuri, programe, proiecte etc. etc. Guvernul le alocă în primul an suma solicitată. Deoarece întotdeauna în fruntea acelei agenții este unul agreat de putere. Adică de guvern. În anul 2 suma solicitată de acea agenție crește cel puțin cu coeficientul de inflație. Adică își bugetează aceeași sumă + indicele de inflație, cel puțin. Dacă au reazem politic sau tupeu, bugetul solicitat este mai mare.
În fiecare an aceea agenție se chinuie să cheltuiască întregul buget alocat. Altfel în anul următor vor primi mai puțini bani, considerându-se că nu au avut neapărată nevoie de toți bani alocați.
Doar de câțiva ani, inflația a scăzut sub 2 cifre. Ceea ce înseamnă că dacă pornim din 1998, un buget de pildă de 100 lei depășește sau se apropie, astăzi, de 100% (pe puțin!). Adică au un buget cel puțin dublu.
Rezultatul este că în absența vigilenței ordonatorilor de credite principali (și am să vă explic imediat ce înseamnă asta) se ajunge la fenomene sesizate deja de media, ca ministere, agenții, servicii deconcentrate și altele, să aibă atâția bani încât să nu poată să-i cheltuie. Ca urmare, își vor schimba mașinile, mocheta, perdelele, calculatoarele și orice alte bunuri, în fiecare an. Șeful va putea să dea stimulente, bonusuri, premii în mod discreționar. Se vor putea da bani electoral, funcție de partidul care conduce guvernul. Își vor renova sediile des. Repet, pentru că trebuie cu toții să cheltuie până la ultimul leu. Orice leu rămas se pierde. Adică intră în fondul de rulment al celui care ți-a dat banii. Primărie, consiliu județean, guvern. Și care îl va folosi în anul care vine, conform legii, doar pentru investiții.
Ca urmare toți cei care primesc bani bugetari se vor chinui să cheltuie până la ultimul leu, ca nu cumva în anul următor să le dea, cei în drept, mai puțini bani, considerând că le este suficientă o sumă redusă față de anul precedent. Așa s-a ajuns ca după mai bine de 10 ani să avem bugete crescute cu pompa, pe care directorii instituțiilor, în drept nu le mai pot cheltui, dar de teamă să nu li se micșoreze bugetele anului următor se chinuie să le cheltuiască în fapt, cu orice preț. Și atunci se cumpără perdele de mii de euro, mauși de sute de euro, mașini, anvelope, se fac traininguri în hoteluri de lux, deplasări pe bani mulți, campanii publicitare și așa mai departe. Exemplificările pot continua la nesfârșit.
Și n-avem nici o rezolvare la chestia asta!
Că nu sunt bani pentru investiții majore, că ceilalți cetățeni cu excepția unora dinte bugetari strâng cureaua, e mai puțin important. Lozinca generală este : nouă să ne fie bine! După noi potopul! Ce! Noi bugetarii, nu muncim!?
Și îți vine să răcnești din rărunchi: kkt! Pentru că avem o mentalitate de kkt și nu vom putea scăpa nici după încă 20 de ani brucanieni de ea.
Cade copacul!
Dimineață devreme și soare cu dinți, șaptesprezece octombrie, nimic deosebit, sâmbătă, într-un fel, mai bătrân, mai obosit, poate mai plin de speranță, poate nimic din toate astea, ce sâmbătă faină, eu, nimeni, tu, nimeni, ei, deloc, absenți... atât de absenți, grandios de absenți, nimeni împrejur, în suflet plin, tu, ei, toți... vai cum trece timpul, Doamne, de ce trece așa de repede timpul, zici că totul merge bine, și de ce n-ar merge...
Vine iarna, bă! Cade copacul, dă-te bă că cade!
http://www.youtube.com/watch?v=a-Jlp0z4xOQ
Vine iarna, bă! Cade copacul, dă-te bă că cade!
http://www.youtube.com/watch?v=a-Jlp0z4xOQ
vineri, 16 octombrie 2009
Iar frig!
Îmi frec palmele una de alta ca să mi le încălzesc, suflu de două ori în ele, bat și din picioare, îmi strâng capul între umeri... Iarăși a venit frigul! Iar brumă, iar mizerie, iar paltoane și căciuli pe urechi! Iarăși soarele ne privește distant...
Doamne, ce fain ar fi să putem hiberna și noi, sătui și toropiți undeva, într-o vizuină, de căldură. Ce m-aș mai muta într-un loc cu două anotimpuri...
Lasă! Mai suflu odată în pumni și la treabă! E ultima zi de muncă din săptămână, prima de week-end, cea mai faină zi!
Doamne, ce fain ar fi să putem hiberna și noi, sătui și toropiți undeva, într-o vizuină, de căldură. Ce m-aș mai muta într-un loc cu două anotimpuri...
Lasă! Mai suflu odată în pumni și la treabă! E ultima zi de muncă din săptămână, prima de week-end, cea mai faină zi!
sâmbătă, 10 octombrie 2009
1 an
Astăzi împlinesc un an de blog! Blogul meu are un an, adicătelea. Fain!
Puteam să scriu mai mult. Puteam să fiu mai prezent. Poate în anul doi. Nu întotdeauna când am ceva de spus sunt cu degetul pe tastă...
http://www.youtube.com/watch?v=7EKttSTlrQo
Puteam să scriu mai mult. Puteam să fiu mai prezent. Poate în anul doi. Nu întotdeauna când am ceva de spus sunt cu degetul pe tastă...
http://www.youtube.com/watch?v=7EKttSTlrQo
miercuri, 30 septembrie 2009
Cârnați, nu cărți!
Când eram copil, intram cu sfială în librărie. Aveam una singură în centrul orașului. Librăria Lumina. Pe jos erau podele care scârțâiau în unele locuri. Avea un miros specific de petroxin. Dacă zăboveam prea mult asupra unei cărți, mă trezeam cu un nene de acolo, librar sau vânzător de cărți, ce-o fi fost, în halat maro, care mă-ntreba aspru, dacă cumpăr. În general sfârșeam prin a pleca, întrucât mă urmărea vulturește cu privirea dacă nu era lume, ca nu cumva să murdăresc cărțile. Și vai, ce-mi plăcea să le răsfoiesc și să le simt aroma de tipar proaspăt.
Există o descriere a acestei librării într-un roman al lui Radu Țuculescu. (dacă nu mă-nșel!)
Mai exista o librărie în oraș axată însă mai mult pe rechizite și jucării. Și unde oricum cărțile erau înșirate pe rafturi în spatele unor tejghele sau, câteva sub vitrina acestor tejghele. Și unde dacă cereai o carte să o studiezi, o tanti vânzătoare stătea lângă tine ca și cum tu probai papuci și vroia să vadă dacă îți vin.
Librăria Lumina era amplasată în cea mai frumoasă clădire din Reghin. În urmă cu câțiva ani s-anchis. Clădirea nu a mai fost renovată în întregime de mult. Nu sunt bani. Iar la parter, unde sunt spații comerciale, fiecare comerciant și-a văruit exteriorul după cum l-a tăiat capul.
Astăzi cea mai frumoasă clădire din oraș arată ca un papagal. Iar culmea ironiei este că în vechiul spațiu al librăriei se vinde carne. Tobă, mușchiuleț, salam, cârnați.
Există o descriere a acestei librării într-un roman al lui Radu Țuculescu. (dacă nu mă-nșel!)
Mai exista o librărie în oraș axată însă mai mult pe rechizite și jucării. Și unde oricum cărțile erau înșirate pe rafturi în spatele unor tejghele sau, câteva sub vitrina acestor tejghele. Și unde dacă cereai o carte să o studiezi, o tanti vânzătoare stătea lângă tine ca și cum tu probai papuci și vroia să vadă dacă îți vin.
Librăria Lumina era amplasată în cea mai frumoasă clădire din Reghin. În urmă cu câțiva ani s-anchis. Clădirea nu a mai fost renovată în întregime de mult. Nu sunt bani. Iar la parter, unde sunt spații comerciale, fiecare comerciant și-a văruit exteriorul după cum l-a tăiat capul.
Astăzi cea mai frumoasă clădire din oraș arată ca un papagal. Iar culmea ironiei este că în vechiul spațiu al librăriei se vinde carne. Tobă, mușchiuleț, salam, cârnați.
7
Unele ticuri ni le recunoaștem, altele nu. Unele se apropie de patologic, altele sunt inofensive, amuzante, trecătoare, sezoniere. O modă. E în trend să port roz. E optimist. Dă bine. Sau portocaliu. E politic. E cu ăia de la putere... (Deși nu cred în confiscarea culorilor de către politic; și nici nu sunt de acord cu ea... Ce! Nu mai pot purta cravata verde căci ar însemna că am simpatii udemeriste! Roșu, pesediste! Galben, peneliste! Doar alb și negru? Sau alte culori fără proprietar! las-o încolo!...).
Pot să am ticuri verbale. Gestuale. Mentale. Obsesii. Să mă repet la fiecare frază, să uzez frecvent stereotipii, să-ncep toate propozițiile cu ă prelungit, să-mi uit repetițiile. Pot. Dar este de asemenea posibil, să fiu conștient de aceste disfuncționalități și să râd împreună cu ceilalți de propriile-mi sincope de gândire. E un semn de luciditate până la urmă. Sau opusul senilității. O vreme...
E hilar să-l pun pe "deci" în capul fiecărei propoziții, dar e semn de-nsănătoșire dacă recunosc asta.
Eu încă sunt subjugat de numărul șapte și de multiplii săi. Obsesia mea. Recunosc.
(Deci am șanse să mă vindec!)
Pot să am ticuri verbale. Gestuale. Mentale. Obsesii. Să mă repet la fiecare frază, să uzez frecvent stereotipii, să-ncep toate propozițiile cu ă prelungit, să-mi uit repetițiile. Pot. Dar este de asemenea posibil, să fiu conștient de aceste disfuncționalități și să râd împreună cu ceilalți de propriile-mi sincope de gândire. E un semn de luciditate până la urmă. Sau opusul senilității. O vreme...
E hilar să-l pun pe "deci" în capul fiecărei propoziții, dar e semn de-nsănătoșire dacă recunosc asta.
Eu încă sunt subjugat de numărul șapte și de multiplii săi. Obsesia mea. Recunosc.
(Deci am șanse să mă vindec!)
miercuri, 23 septembrie 2009
A venit toamna...
Întâmplarea absolut "circumstanțială" a făcut să schimb postul de radio în timp ce călătoream sub soare și să dau de Alifantis cu a lui emoție de toamnă... în stânga drumului meu pădurile-mi păreau nesfârșite, fără cărări și fără de frunze căzute, pe dealuri stăteau parcă rând, încolonați, copacii... ca și cum așteptau să-i cheme cineva la raport, unul câte unul... soarele tot încerca să-mi intre în față...
Și-am zis, ști, mi-a amintit Alifantis de toamnă... Și vocea caldă din afara mea, râzând prietenos, complice, a zis, vai, cum ne amintește ticălosu' de alifantis în fiecare an că e toamnă...
Chiar, vai...
http://www.youtube.com/watch?v=SbT-9_mdx8c
Și-am zis, ști, mi-a amintit Alifantis de toamnă... Și vocea caldă din afara mea, râzând prietenos, complice, a zis, vai, cum ne amintește ticălosu' de alifantis în fiecare an că e toamnă...
Chiar, vai...
http://www.youtube.com/watch?v=SbT-9_mdx8c
luni, 21 septembrie 2009
Michael Jackson Dance Tribute - București
N-am putut până acum să scriu despre asta. Însă trebuie să recunosc că vestea morții lui Michael Jackson m-a consternat. Mi-am dat seama că, într-un fel neobișnuit, credeam că asta nu se va întâmpla niciodată. Nu știu de ce! Credeam că zeul muzicii pop, ale cărui melodii mi-au umplut tinerețea, nu va muri niciodată. Că cineva a făcut o glumă rea. Că mass-media aleargă iar după scandal. Culmea este că prieteni cu care vorbeam credeau același lucru. Că Michael nu putea să piară...
Un articol de pe evz.online publicat în 20 septembrie 2009 mi-a arătat că încă sunt idei și oameni care pot deveni călăuze, care pot declanșa emoție și solidaritate. Fără regii politice. Fără păpușari demagogi. Ci doar așa, în memoria unui mare cântăreț. De ziua lui.
http://www.youtube.com/watch?v=C5Nl09rh2HQ
Și la viteza cu care s-a răspândit știrea evenimentului și filmulețul pe youtube, acest flash mob a făcut mai mult pentru România decât campaniile de publicitate ale ministerului turismului. Și a arătat încă odată că acest minister este inutil.
So beat it!
Un articol de pe evz.online publicat în 20 septembrie 2009 mi-a arătat că încă sunt idei și oameni care pot deveni călăuze, care pot declanșa emoție și solidaritate. Fără regii politice. Fără păpușari demagogi. Ci doar așa, în memoria unui mare cântăreț. De ziua lui.
http://www.youtube.com/watch?v=C5Nl09rh2HQ
Și la viteza cu care s-a răspândit știrea evenimentului și filmulețul pe youtube, acest flash mob a făcut mai mult pentru România decât campaniile de publicitate ale ministerului turismului. Și a arătat încă odată că acest minister este inutil.
So beat it!
joi, 17 septembrie 2009
De ce plac manelele!
Nu suntem la fel, și nicidecum identici, avem fiecare sentimente, simțăminte, gânduri, vise, motive și idealuri diferite, nu ne potrivim prin urmare decât arareori, pe alocuri, niciodată pe de-antregul, nici nu avem cum... ne trebuie prea multe cuvinte să ne explicăm, să ne facem înțeleși iar unele din acestea nu sunt inteligibile, e ca și cum aș spune că pe lângă faptul că de cele mai multe ori nu înțeleg ce spui, tu, străine, uneori starea mea de spirit, fluturii mei din stomac, gândaci, râme, ce-or fi, mă-mpiedică să mă conectez la efluviile tale sentimentale...
N-ai ce zice altceva, eu sunt altul, eu sunt altfel, eu nu sunt așa, eu nu știu ce sunt... banalități, prostii, căcaturi... dacă vorbim prea mult și prea complicat, suntem fie sofisticați, fie neînțeleși, dacă vorbim prea puțin sau deloc, suntem ciudați și străini, nicicum nu-i bine, sfârșim de cele mai multe ori prin a fi percepuți ca prea subtili și elitiști ori prostalăi de-a dreptul...
Cuvintele uneori ne asediază, treburile dau năvală peste noi, n-avem vreme, avem copii, soți, amanți, mașini de-ntreținut, credite, rate, medicamente de cumpărat, părinți bolnavi, morminte, amintiri, chestii, altele multe, diverse... cum să nu-ți placă frazele simple!!! fredonabile? cantabile? cum!
"am încredere în tine/că nu pleci de lângă mine/ (de 4 ori)
aș vrea acum să întreb și eu părinții tăi/ aș vrea să știu dacă vreodată s-au iubit și ei/ și dacă s-au iubit și ei cum noi doi ne iubim/atunci mă-ntreb de ce vor să ne despărțim/ dar de ce banii îmi fac soarta/ vor despărți o inimă de alta/ ești iubirea mea/aș vrea acum să-ntreb și eu părinții tăi/ aș vrea să știu dacă vreodată s-au iubit și ei/și dacă s-au iubit și ei cum noi doi ne iubim/atunci mă-ntreb de ce vor să ne despărțim/"... bla-bla-bla/ bla-bla-bla...
http://www.youtube.com/watch?v=HApIIZiKf7c
Totul este explicit, nimic nu e complicat, linia melodică este simplă, poți fredona, de ce să nu-ți placă, nu trebuie să gândești foarte mult, sună fain, vrăjală, ce nu-i bine!!!
Asta-i! Nu trebuie să discerni la greu. Totul este ușurel. Punct ochit, punct lovit. Pot să-mi dea și lacrimile. Maneaua e pe direct. Scurt. Nu pierdem timpul. Asta-i treaba. Lasă poezia. Maneaua-i mai tare.
Un-doi că timpu-i scurt. De-aia plac manelele...
N-ai ce zice altceva, eu sunt altul, eu sunt altfel, eu nu sunt așa, eu nu știu ce sunt... banalități, prostii, căcaturi... dacă vorbim prea mult și prea complicat, suntem fie sofisticați, fie neînțeleși, dacă vorbim prea puțin sau deloc, suntem ciudați și străini, nicicum nu-i bine, sfârșim de cele mai multe ori prin a fi percepuți ca prea subtili și elitiști ori prostalăi de-a dreptul...
Cuvintele uneori ne asediază, treburile dau năvală peste noi, n-avem vreme, avem copii, soți, amanți, mașini de-ntreținut, credite, rate, medicamente de cumpărat, părinți bolnavi, morminte, amintiri, chestii, altele multe, diverse... cum să nu-ți placă frazele simple!!! fredonabile? cantabile? cum!
"am încredere în tine/că nu pleci de lângă mine/ (de 4 ori)
aș vrea acum să întreb și eu părinții tăi/ aș vrea să știu dacă vreodată s-au iubit și ei/ și dacă s-au iubit și ei cum noi doi ne iubim/atunci mă-ntreb de ce vor să ne despărțim/ dar de ce banii îmi fac soarta/ vor despărți o inimă de alta/ ești iubirea mea/aș vrea acum să-ntreb și eu părinții tăi/ aș vrea să știu dacă vreodată s-au iubit și ei/și dacă s-au iubit și ei cum noi doi ne iubim/atunci mă-ntreb de ce vor să ne despărțim/"... bla-bla-bla/ bla-bla-bla...
http://www.youtube.com/watch?v=HApIIZiKf7c
Totul este explicit, nimic nu e complicat, linia melodică este simplă, poți fredona, de ce să nu-ți placă, nu trebuie să gândești foarte mult, sună fain, vrăjală, ce nu-i bine!!!
Asta-i! Nu trebuie să discerni la greu. Totul este ușurel. Punct ochit, punct lovit. Pot să-mi dea și lacrimile. Maneaua e pe direct. Scurt. Nu pierdem timpul. Asta-i treaba. Lasă poezia. Maneaua-i mai tare.
Un-doi că timpu-i scurt. De-aia plac manelele...
luni, 14 septembrie 2009
Intrebare
Nu cumva ne este croit dinainte drumul vieții, și ceea ce se întâmplă, nu face decât să urmeze traseul prestabilit de un păpușar nevăzut?! Se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple...
joi, 10 septembrie 2009
Toate-s nouă și toate vechi
Până la urmă, așa cum am arătat la început, scriu în primul rând pentru mine. Blogul, conform definiției, este un jurnal personal deschis publicului larg. Sunt conștient că poți să nu mă placi, cititorule. Prima pedeapsă ar fi să nu mă citești ! Du-te-n altă parte, nu mă supăr, nu am de ce... Nu ne putem potrivi cu toții, nu putem fi toți la fel... Însă dacă nu poți zice ce nu-ți place și de ce, taci. Vezi-ți de drum! Pot răspunde unei întrebări, pot accepta critica, pot purta o discuție dar în nici un caz nu pot răspunde unor cuvinte injurioase gratuite. Nu am ce...
Ascult de 2 ore aceeași melodie în interpretări diferite. O lacrimă furișată. Nu mă pot decide care este mai frumoasă. Toate sunt deosebite. Toate-s vechi și toate-s noi. Cuvinte repovestite iar și iar... inflexiuni noi, timbru diferit, cuvinte potrivite. Parcă Mario Lanza și Andreea Bocelli sunt mai buni... astăzi, acum.
http://www.youtube.com/watch?v=coRNfRQ0GC0
Ascult de 2 ore aceeași melodie în interpretări diferite. O lacrimă furișată. Nu mă pot decide care este mai frumoasă. Toate sunt deosebite. Toate-s vechi și toate-s noi. Cuvinte repovestite iar și iar... inflexiuni noi, timbru diferit, cuvinte potrivite. Parcă Mario Lanza și Andreea Bocelli sunt mai buni... astăzi, acum.
http://www.youtube.com/watch?v=coRNfRQ0GC0
duminică, 30 august 2009
Aproape liniște... (interpretatio)
Când nu ești aici mi-e camera goală, deloc nu mi-e somn, se înseninează cerul, străzile sunt pustii dacă tu nu vii, degeaba începe o nouă zi, nu te răzgândi, nu mă ocoli, nu mai fugi...
E liniște iar, dacă aș fugi tu poate nici nu ai ști, și poate nici nu ar conta, draga mea, femeia mea, iubita mea...
Melodia ta, a mea, cântată la ureche ști, nu, stai să-ți spun, stai femeie să îți șoptesc cât de tare aș putea să-ți spun aceleași vorbe dulci, din nou, șapte vorbe, zece magi în faptul serii, toate, numai pentru tine, dar tu din nou n-asculți, de fapt timpul nu ne mai lasă împreună, ceasul trecuse, poezia trecuse, două vorbe, ce păcat...
http://www.youtube.com/watch?v=9wngrv8v8gA
E liniște iar, dacă aș fugi tu poate nici nu ai ști, și poate nici nu ar conta, draga mea, femeia mea, iubita mea...
Melodia ta, a mea, cântată la ureche ști, nu, stai să-ți spun, stai femeie să îți șoptesc cât de tare aș putea să-ți spun aceleași vorbe dulci, din nou, șapte vorbe, zece magi în faptul serii, toate, numai pentru tine, dar tu din nou n-asculți, de fapt timpul nu ne mai lasă împreună, ceasul trecuse, poezia trecuse, două vorbe, ce păcat...
http://www.youtube.com/watch?v=9wngrv8v8gA
Sweet summer day
zilele trec, clipe rămân, soarele mă încălzește pe mine și iarba, nu pot privi în sus, simt că mă dizolv în căldură și verde, azi plouă, iar mâine am și uitat de ploaie, sunt, și nu, e vacanță și cald, peștele sare peste ape, plictisit, apa e caldă, iarba-i fierbinte, femeia mea așișjderea, cine pe cine prinde, e încă august, ce an, ce vară, ce ploaie, ce zi dulce de vară...
nu dă nimeni socoteală, ce socoată să dea, despre ce, viața nu cere, viața nu-ți dă, și plouă ușor, ce zi, ce ploaie, ce zi dulce de vară...
e duminică, în filme zi de familie, și-n povestea de azi el îți cere să rămâi, să stai, să-l ierți, plânge, se va schimba, o să vezi, tu ești reazemul suprem, o să fie altul, mai bun, mai cald, mai iubitor și negreșit tată, ești mama copilului său, iubita sa, doamne ce film, îți dau lacrimile, păcat că în realitate nu este așa, ne-au stricat americanii cu filmele lor politicaly correct...
chiar dacă nu va da nimeni până la urmă socoteală, ce zi dulce de vară, nu?... ce vară!
http://www.youtube.com/watch?v=K-jtdGHp48I
nu dă nimeni socoteală, ce socoată să dea, despre ce, viața nu cere, viața nu-ți dă, și plouă ușor, ce zi, ce ploaie, ce zi dulce de vară...
e duminică, în filme zi de familie, și-n povestea de azi el îți cere să rămâi, să stai, să-l ierți, plânge, se va schimba, o să vezi, tu ești reazemul suprem, o să fie altul, mai bun, mai cald, mai iubitor și negreșit tată, ești mama copilului său, iubita sa, doamne ce film, îți dau lacrimile, păcat că în realitate nu este așa, ne-au stricat americanii cu filmele lor politicaly correct...
chiar dacă nu va da nimeni până la urmă socoteală, ce zi dulce de vară, nu?... ce vară!
http://www.youtube.com/watch?v=K-jtdGHp48I
sâmbătă, 29 august 2009
Ultimul cuvânt
telefonul sună, o dată, de două ori, de trei ori, nu vreau să răspund, răspund, da, ce faci, bine, tu, și io, de-asta m-ai sunat, nu, vroiam să văd cum ești, sunt bine, mă bucur, atât, vroiam să vorbesc cu tine, vorbește, te simt străin, nu sunt, ești departe, sunt aproape, nu simt așa, îmi pare rău, am un presentiment rău, de ce, nu știu de ce, te simt străin și departe, nu știu ce să-ți spun, liniștește-mă, cum, ști tu cum, nu știu, am uitat, nu vezi că nici cuvintele bietele nu se potrivesc...
...și în lanț vine cuvântul greu, ultim, ultimativ, care închide... de ce-or vrea femeile să aibă mereu ultimul cuvânt!!! asta o fi important? să zici ceva repede, ultimul și să ieși din scenă? noroc cu telefonia mobilă, că mai suni odată și încă o dată, țîrrr, țîrrr, și vocea răspunde, auzi, ști, poți să ai tu cuvântul de încheiere, ți-l las, da' să ști că după aia io am zis, du-te-n...
...și în lanț vine cuvântul greu, ultim, ultimativ, care închide... de ce-or vrea femeile să aibă mereu ultimul cuvânt!!! asta o fi important? să zici ceva repede, ultimul și să ieși din scenă? noroc cu telefonia mobilă, că mai suni odată și încă o dată, țîrrr, țîrrr, și vocea răspunde, auzi, ști, poți să ai tu cuvântul de încheiere, ți-l las, da' să ști că după aia io am zis, du-te-n...
vineri, 28 august 2009
Un august pe sfârșite...
Câteva zile și se încheie și vara asta. Nici nu știu cum a trecut atât de repede... Cât de multe mi-am propus să fac, să văd și să citesc! Dar am să fac bilanțul mai încolo, căci astăzi e soare, e frumos și... e vineri. O zi faină!(Oricum nu mi-au ajuns nici nisipul, nici vântul, nici marea!)
miercuri, 26 august 2009
Uneori opriți-vă!
Mi s-a întâmplat ieri, într-un anumit moment, să percep deodată foarte clar timpul curgând îngrozitor de încet. Să mă uit în jur și să văd lucrurile. Să caut să înțeleg ființarea lor și nu doar să le sesizez existența.
Mi-am dat seama că alergăm mereu după ceva. Suntem mereu prinși într-un proiect. Al nostru, al celuilalt, al altuia. Trebuie să facem aia sau ailaltă. Să rezolvăm ceva. Să încheiem ceva pentru a putea începe altceva.
Și proiectele nu se mai termină. Și ne oprim prea rar în drumul nostru pentru a înțelege. Pentru a ne bucura de lucrurile simple. Iar uneori e prea târziu...
Într-un fel aș putea zice că ne grăbim să prindem moartea, că doar aia nu se mai sfârșește...
Mi-am dat seama că alergăm mereu după ceva. Suntem mereu prinși într-un proiect. Al nostru, al celuilalt, al altuia. Trebuie să facem aia sau ailaltă. Să rezolvăm ceva. Să încheiem ceva pentru a putea începe altceva.
Și proiectele nu se mai termină. Și ne oprim prea rar în drumul nostru pentru a înțelege. Pentru a ne bucura de lucrurile simple. Iar uneori e prea târziu...
Într-un fel aș putea zice că ne grăbim să prindem moartea, că doar aia nu se mai sfârșește...
vineri, 21 august 2009
Cuvinte ne-potrivite
Cu cât vorbim mai puțin cu atât ne înțelegem mai bine... Să fie acesta oare, secretul înțelegerii depline? Când nu exista cuvânt și omul preistoric își comunica plăcerea tactil și prin sunete guturale, era mai bine?! Hu-ha-hu-ha-ua... Ahu-ahu-uha-uha... uau... ioi...
Cu cât vorbim mai mult cu atât ne înțelegem mai puțin. Stai! Stop. Adică cum?... Nu e un paradox?! Cuvintele sunt făcute să te așeze alături și cu cât sunt mai multe (să te alăture de celălalt...) și deci nu dară ca să te ne-potrivească... Nu? Sau nu!...
So! Cu cât vorbim mai puțin cu atât ne înțelegem mai mult?... De ce să nu fie până la urmă acceptabilă chestia asta! Te vreau alături pentru ca să te consum până în ultima silabă a ființei tale... Să te devorez... (în agenda mea ascunsă!) De fapt îi devorăm întotdeauna pe cei dragi nouă prin superatașamentul nostru...
Nu văd luminița de la capătul tunelului... Bre! Nu-i nici o luminiță, cuvintele vor fi mereu nepotrivite...
Cu cât vorbim mai mult cu atât ne înțelegem mai puțin. Stai! Stop. Adică cum?... Nu e un paradox?! Cuvintele sunt făcute să te așeze alături și cu cât sunt mai multe (să te alăture de celălalt...) și deci nu dară ca să te ne-potrivească... Nu? Sau nu!...
So! Cu cât vorbim mai puțin cu atât ne înțelegem mai mult?... De ce să nu fie până la urmă acceptabilă chestia asta! Te vreau alături pentru ca să te consum până în ultima silabă a ființei tale... Să te devorez... (în agenda mea ascunsă!) De fapt îi devorăm întotdeauna pe cei dragi nouă prin superatașamentul nostru...
Nu văd luminița de la capătul tunelului... Bre! Nu-i nici o luminiță, cuvintele vor fi mereu nepotrivite...
joi, 20 august 2009
Interviu în Săptămâna Reghineană
Săptămâna trecută a apărut interviul ăsta în Săptămâna Reghineană nr.4 dar eu cum sunt asincron nu m-am putut concentra să scap de iulie:
"-Ce face Sorin Pui, când nu se află pe scaunul de consilier şi nu se află la firmă?
Are treabă cu el însuși.
Are treabă cu el însuși.
-Cum arată o zi obisnuită din viata dvs? Gatiţi, vă plimbați cu masina, intraţi prin cafenele?
Fiecare zi este neobișnuită. Nu simt că refac mitul sisific repetând același scenariu zi după zi. Citesc, scriu, vizionez filme, întâlnesc oameni, ascult povești... călătoresc, mai des cu gândul, mai rar cu fapta.
Fiecare zi este neobișnuită. Nu simt că refac mitul sisific repetând același scenariu zi după zi. Citesc, scriu, vizionez filme, întâlnesc oameni, ascult povești... călătoresc, mai des cu gândul, mai rar cu fapta.
- Ce nu aţi dezvălui niciodată despre dvs?
Viteza gândurilor mele și felul în care se construiesc ele. Și conținutul lor exploziv.
Viteza gândurilor mele și felul în care se construiesc ele. Și conținutul lor exploziv.
- Dacă ar fi să caracterizati fericirea, ce definiţie i-ati gasi!
Nu vreau să caracterizez fericirea. Iar a-i da definiție înseamnă a o prinde între niște hotare, între limite subiective. Am citit odată într-un manual că fericirea e acel ceva, pe care ști că l-ai avut după ce nu îl mai ai.
Nu vreau să caracterizez fericirea. Iar a-i da definiție înseamnă a o prinde între niște hotare, între limite subiective. Am citit odată într-un manual că fericirea e acel ceva, pe care ști că l-ai avut după ce nu îl mai ai.
Nu este obligatoriu să ne facă fericiți aceleași lucruri. Fericirea mea nu este identică cu fericirea altuia. Și în general ar trebui să vorbim mai degrabă despre bucurie. E drept că aceasta se situează într-o clasă inferioară dar este mai ușor accesibilă. Fericirea se întâlnește la o extremitate (admițând că are extremități) cu liniștea sublimă, paradisiacă. Bucuria se află în cotidian, printre noi, e mai pământească.
- Dacă ar fi să vă întoarceţi în trecut, ce aţi schimba în viaţa dumneavoastră?
Dacă aș schimba ceva ar trebui să admit că l-aș pierde pe cel de acum și ar apare un alt eu, diferit. Nu mă plac în mod deosebit dar încerc să mă obișnuiesc cu mine.
Dacă aș schimba ceva ar trebui să admit că l-aș pierde pe cel de acum și ar apare un alt eu, diferit. Nu mă plac în mod deosebit dar încerc să mă obișnuiesc cu mine.
Experiențele pe care le-am avut fiecare, pe cont propriu, ne-au făcut indivizii de astăzi și zicea cineva: de fapt, transformăm zi de zi ceea ce este doar posibil (înainte de a se întâmpla) în fapt, dăm realitate unei posibilități oarecare, o transmutăm într-un plan concret. Ni se încheie viața atunci când toată cantitatea de posibil pe care o aveam la dispoziție am transformat-o în realitate.
- Sunteţi o prezenţă foarte discretă, ferită de scandaluri. Cum reuşiţi să vă păziţi spatiul intim?
Zâmbind.
Zâmbind.
- Aţi călătorit foarte mult. Care sunt destinaţiile preferate? Si de ce?
Grecia. Am scris într-o carte de oaspeți în Pelion, acum vreo doi ani, că cele mai frumoase vacanțe le-am petrecut acolo și că declar Grecia, într-un mod afectiv, evident, ca a doua mea țară. Sunt îndrăgostit de Grecia și de marea ei. Grecii sunt prietenoși, nu au acel mercantilism păgubos care nouă ne duce de râpă turismul. Nu slogane și campanii de promovare ne trebuie nouă mai întâi, că vine turistul străin și vede el cum stă treaba, descoperă repede că n-avem nici infrastructură și nici servicii de calitate. Defectul nostru este că vrem să câștigăm repede, aici e țara unde timpul nu are răbdare, grecii spre deosebire, au tot timpul din lume, ei locuiesc încă împreună cu zeii.
Grecia. Am scris într-o carte de oaspeți în Pelion, acum vreo doi ani, că cele mai frumoase vacanțe le-am petrecut acolo și că declar Grecia, într-un mod afectiv, evident, ca a doua mea țară. Sunt îndrăgostit de Grecia și de marea ei. Grecii sunt prietenoși, nu au acel mercantilism păgubos care nouă ne duce de râpă turismul. Nu slogane și campanii de promovare ne trebuie nouă mai întâi, că vine turistul străin și vede el cum stă treaba, descoperă repede că n-avem nici infrastructură și nici servicii de calitate. Defectul nostru este că vrem să câștigăm repede, aici e țara unde timpul nu are răbdare, grecii spre deosebire, au tot timpul din lume, ei locuiesc încă împreună cu zeii.
Și America. Aia e o altă lume. Nu se poate explica. Trebuie să mergi să vezi. Am încercat să povestesc unor prieteni cum e și mi-am dat seama povestind că nu pare nimic senzațional, că banalizez doar cele văzute.
a
-Ce înseamnă literatura, poezia pentru dvs?
Un reazem spiritual. Noica zicea undeva: cultura este singura bucurie permanentă, aia la care te înfățișezi singur și pe care nu ți-o poate confisca nimeni.
Un reazem spiritual. Noica zicea undeva: cultura este singura bucurie permanentă, aia la care te înfățișezi singur și pe care nu ți-o poate confisca nimeni.
a
- Daca literatura ar fi o femeie, cum ar arata?
Misterioasă, diafană, zâmbitoare, cu ochi strălucitori, o ființă care pășește fără s-auzi și fără să simți, pe care dacă închizi ochii o vezi mai clar decât dacă îi ți deschiși, liniștitoare sau mai degrabă, mângâietoare.
- Daca literatura ar fi o femeie, cum ar arata?
Misterioasă, diafană, zâmbitoare, cu ochi strălucitori, o ființă care pășește fără s-auzi și fără să simți, pe care dacă închizi ochii o vezi mai clar decât dacă îi ți deschiși, liniștitoare sau mai degrabă, mângâietoare.
a
-De ce iubesc bărbaţii femeile?
A spus-o deja Mircea Cărtărescu mult mai frumos.
-De ce iubesc bărbaţii femeile?
A spus-o deja Mircea Cărtărescu mult mai frumos.
a
-Ce lucruri v-aţi dori şi nu le puteţi avea?
Curiozitatea de la zece ani, tumultul de la douăzeci, elanul politic de la treizeci și înțelepciunea pe care sper să o descopăr la șaizeci.
a
-Ce lucruri v-aţi dori şi nu le puteţi avea?
Curiozitatea de la zece ani, tumultul de la douăzeci, elanul politic de la treizeci și înțelepciunea pe care sper să o descopăr la șaizeci.
a
-Ce nu poate Sorin Pui, ierta?
Răutatea voluntară."
Răutatea voluntară."
vineri, 31 iulie 2009
Sainte-Maxime (retro de iulie 2)
Ce bucuroși strigam când eram copii, în preziua zilei de 15 iunie: a venit vacanța, cu trenul din Franța... cu diferite variante de continuare mai mult sau mai puțin agresive...Mă întrebau prietenii mai zilele trecute: ce faci, unde mergi în vacanță?... în Franța, merg să văd de unde vine trenu'... ce tren!... ăla cu vacanța...
a
Iar mie cea mai tare imagine din vacanța asta mi se pare asta alăturată:
joi, 30 iulie 2009
Corbul (2)
Corbul se așeză în preajma mea... Eu mă uitai tăcut la el și-i spusei:
Mă corbule, nu îmi ești drag... nu te cunosc, nu te plac, nu te vreau... tu, ești prea negru, să ști...
Bă! zise corbul, tu ești insignifiant până la urmă, ști? îți dai seama? uneori melodia ta se întâlnește cu a mea dar în capătul notelor, ști, nu ne potrivim dar ne prelungim, mergem unul în continuarea celuilalt de aceea poate tăcerea este cea care ne potrivește cel mai bine, ne întâlnim în absența cuvintelor și nu în prezența lor, te iubesc nebunule fără a te cunoaște și de a ști cine ești așa cum și tu mă iubești fără a ști cine sunt, sperând că am răspunsul sufletului tău, ne construim pe himere, suntem mereu alții, noi neprezenții, cei ce gândim fericirea în absența ființei noastre, suntem...
Nebunule! Noi suntem nimeni. Ști tu asta?!
Corbule, vezi-ți de zborul tău. Piei de-aici!
Mă corbule, nu îmi ești drag... nu te cunosc, nu te plac, nu te vreau... tu, ești prea negru, să ști...
Bă! zise corbul, tu ești insignifiant până la urmă, ști? îți dai seama? uneori melodia ta se întâlnește cu a mea dar în capătul notelor, ști, nu ne potrivim dar ne prelungim, mergem unul în continuarea celuilalt de aceea poate tăcerea este cea care ne potrivește cel mai bine, ne întâlnim în absența cuvintelor și nu în prezența lor, te iubesc nebunule fără a te cunoaște și de a ști cine ești așa cum și tu mă iubești fără a ști cine sunt, sperând că am răspunsul sufletului tău, ne construim pe himere, suntem mereu alții, noi neprezenții, cei ce gândim fericirea în absența ființei noastre, suntem...
Nebunule! Noi suntem nimeni. Ști tu asta?!
Corbule, vezi-ți de zborul tău. Piei de-aici!
miercuri, 29 iulie 2009
Retro 1 (de iulie)
Într-un fel e ciudat... scriu cele pe care le scriu, în urma întâmplărilor, ele au fost întâmplate iară eu, biet cronicar, vin să vi le înfățișez vouă, adicătelea nu am mai scris de atât de multă vreme, întrucât am fost plecat departe și pe de altă parte pentru că nu am știut despre ce am a vă scrie! că nu toate s-au și potrivit! așa cum ar trebui... bunoară, deși numai carte de vacanță nu este, întâmplarea a făcut să mă rătăcesc în cartea lui Alex Ștefănescu, (plecat fiind), Cum te poți rata ca scriitor! nu este o carte de vacanță clar! deși te binedispune dacă nu ești printre cei vizați, în unele momente îmi venea să râd, în altele să plâng, vai de mine! concluzia mea primă: pentru cine scriu? nimeni nu înțelege... uită! lasă! las-o...
Mai exact: deși nu se potrivește cu vacanța anului acesta, s-a nimerit să citesc această carte, care te face să râzi în hohote sau cu lacrimi, cu tristețe sau surprindere și să te întrebi finalmente, dacă ești în rezonanță cu prezentul sau trebuie să mai aștepți un pic!
Mai exact: deși nu se potrivește cu vacanța anului acesta, s-a nimerit să citesc această carte, care te face să râzi în hohote sau cu lacrimi, cu tristețe sau surprindere și să te întrebi finalmente, dacă ești în rezonanță cu prezentul sau trebuie să mai aștepți un pic!
marți, 21 iulie 2009
Aaa, nu ești...
Aaa, nu ești din București!! Aaa, ești din provincie!!... Ce să înțelegi de aici! Că dacă nu ești din buricul țării, ești de nicăieri?
a
Nu-mi place suficiența celor din capitală, (a unora dintre ei de fapt), determinată numai de aspectul poziționării geografice. Ei se află în centru! Noi ăștilalți suntem pe margine. Des-centrați. Ei sunt în mijlocul lumii! Noi la periferia ei. Ei gustă evenimentele în direct. Noi la televizor. Ei respiră același aer cu vedetele și parlamentarii. Noi le cerem câte-un autograf din când în când. Ei au acces la... Noi nu. Și ce?
a
Trist este că am observat că se ia repede. Deși majoritatea locuitorilor Bucureștiului sunt naturalizați acolo (adică sunt "vinituri" ! :-) ), bucureștenizarea e o boală cu evoluție rapidă! Se ia un-doi, chiar dacă nu-ți faci buletin! Și-ncepi să-i vezi apoi măreți prin țară-n mașini cu număr B. Deși pierd ore-n trafic făcând spume bară la bară, când se află-n "provincie" întotdeauna se grăbesc. Ce-o fi cu ei!
a
Deși eu stau într-un oraș în care în 5 minute ajung cu mașina în buricu târgului iar în 7 minute pe jos totuși sunt privit de sus de cei care pierd în trafic de la o oră la o oră jumate dimineața ca să ajungă la servici. 3 ore din viață zilnic. În zile lucrătoare asta face x 20 de zile = 60 de ore pe lună. Adică 2 zile jumate. Cutremurător! Eu ajung la o pădure tot în 10 min. Ei nu.
Și-atunci? Ce-mi lipsește?
a
Nu-mi place suficiența celor din capitală, (a unora dintre ei de fapt), determinată numai de aspectul poziționării geografice. Ei se află în centru! Noi ăștilalți suntem pe margine. Des-centrați. Ei sunt în mijlocul lumii! Noi la periferia ei. Ei gustă evenimentele în direct. Noi la televizor. Ei respiră același aer cu vedetele și parlamentarii. Noi le cerem câte-un autograf din când în când. Ei au acces la... Noi nu. Și ce?
a
Trist este că am observat că se ia repede. Deși majoritatea locuitorilor Bucureștiului sunt naturalizați acolo (adică sunt "vinituri" ! :-) ), bucureștenizarea e o boală cu evoluție rapidă! Se ia un-doi, chiar dacă nu-ți faci buletin! Și-ncepi să-i vezi apoi măreți prin țară-n mașini cu număr B. Deși pierd ore-n trafic făcând spume bară la bară, când se află-n "provincie" întotdeauna se grăbesc. Ce-o fi cu ei!
a
Deși eu stau într-un oraș în care în 5 minute ajung cu mașina în buricu târgului iar în 7 minute pe jos totuși sunt privit de sus de cei care pierd în trafic de la o oră la o oră jumate dimineața ca să ajungă la servici. 3 ore din viață zilnic. În zile lucrătoare asta face x 20 de zile = 60 de ore pe lună. Adică 2 zile jumate. Cutremurător! Eu ajung la o pădure tot în 10 min. Ei nu.
Și-atunci? Ce-mi lipsește?
Vreau doar să trăiesc...
Uneori simt cum clipele mele interferează cu altele asemănătoare, clipe paralele, trăiesc în oglindă și mă-ntâlnesc cu mine și cu încă alți câțiva eu, nu știu de pe unde sosiți, semănăm și uneori realitatea se învolburează, nu mai știu în care lume anume sunt eu și-n care nu, totul e posibil și nimic nu mai aparține cu siguranță acestei realități... Ei ceilalți povestesc frumos, adevărat și dulce sufletului meu. Mă regăsesc. Unii știu mai multe, alții lucruri mai adânci. Unii au greutăți, alții zboară. Unii au lacrimi alții zâmbete. Eu sunt în fiecare și ei sunt în mine.
Îmi sunt prieteni. Mă-ntreabă toți ce mai fac. How do you do?
Vreau doar să trăiesc și să fiu fericit în această lume (până la urmă) minunată!!
http://www.youtube.com/watch?v=t4iY1iR9F
Îmi sunt prieteni. Mă-ntreabă toți ce mai fac. How do you do?
Vreau doar să trăiesc și să fiu fericit în această lume (până la urmă) minunată!!
http://www.youtube.com/watch?v=t4iY1iR9F
luni, 13 iulie 2009
Melodie spre străin și-nalt
Uneori, atunci când cuvintele tac, nu mai trebuie decât să stai, s-asculți, melodia zice ea... ce zice...
http://www.youtube.com/watch?v=tmzoN_afPGk
Cine a făcut spre noapte primul pas? Cine a pierdut și cine a câștigat! Căci nu mai știu ce-nseamnă umbra ta, nici glasul tău, nici tu! Pe toate le-am uitat. De ce? Cine-a greșit? Cine s-antors mereu cu ziua-n gând? Cine a plecat din loc, cine a rămas?! Cine a crezut în ceru' prea străin și-nalt?!
Mi-e frică de-ntâmplare și mi-e frig...
http://www.youtube.com/watch?v=tmzoN_afPGk
Cine a făcut spre noapte primul pas? Cine a pierdut și cine a câștigat! Căci nu mai știu ce-nseamnă umbra ta, nici glasul tău, nici tu! Pe toate le-am uitat. De ce? Cine-a greșit? Cine s-antors mereu cu ziua-n gând? Cine a plecat din loc, cine a rămas?! Cine a crezut în ceru' prea străin și-nalt?!
Mi-e frică de-ntâmplare și mi-e frig...
Bufnițele nu sunt ce par a fi!
Lumea de dinafara mea și universul întreg care pulsează în mine prinse în sarabanda prezentului... Nimeni nu poate înțelege ceea ce este de înțeles pentru că eu doresc asta în gândul de azi. Pe ecranul minții mele se derulează toate acestea, actorii joacă, muzica curge, evenimentele se-ntâmplă, ea este... visul ce va să vie, eu dorm, eu nu dorm, eu visez visul... claviatura trupului tău tresare sub degetele mele, eu cânt, eu sunt, eu decid... toate se mișcă precum voi eu, pentru că eu vreau astfel... trupul tău geme sub mine, eu gem sub mine, mintea mea geme sub gândul meu, ne amestecăm și ne despărțim deopotrivă, ne iubim și ne urâm în secunda tărâmului aista, nu te cunosc, nu mă cunoști, nu te știu , nu mă știi, nimic nu contează, totul contează, respirația ta, gâfâitul tău, eu, nimeni...
a
Dar hai să ne avem ca frați, toți suntem un pic luați!... http://www.youtube.com/watch?v=Bjv7luy1Vyg
a
Și avea dreptate piticul ăla care spunea că: bufnițele nu sunt ce par a fi!
sâmbătă, 11 iulie 2009
Doare?
Se rupe cerul în vuiet de furtună și prunii plâng cu lacrimi de flori albe, sufletul meu nu este însă acolo să vadă, eu sunt în altă parte, de fapt nu știu unde mai sunt și mă doare...
Toți avem dreptul la fericire și totuși ea este repartizată a drakului de inegal, unii dau peste ea, cei mai mulți nu iar chestia asta să fiu a naibii dacă știu de ce mă doare...
Oglinda-mi înfățișează un chip, după atâția ani sunt înclinat 100% să cred că este al meu, totuși o clipă stau în cumpănă, oglinda, biata, îmi arată o față și atât, acela sunt eu?... eu nu sunt mai puternic oare înlăuntrul meu!... oglinda nu omite oare esențialul?... asta nu ar trebui să doară?... mă doare?
Îmi aștept ridurile dintâi... așteptarea asta însă mă doare. Mă doare trupul, sufletul, ochii mă dor, buzele, degetele, toate de fapt... Îmbătrânesc. Și ochii mei văd toate acestea, văd cum firele de nisip inevitabil se așează în partea trăită a vieții mele tot mai multe și mai multe...
Stau cu ochii deschiși să simt cum mă doare.
http://www.youtube.com/watch?v=uzitOsxKJNY
Toți avem dreptul la fericire și totuși ea este repartizată a drakului de inegal, unii dau peste ea, cei mai mulți nu iar chestia asta să fiu a naibii dacă știu de ce mă doare...
Oglinda-mi înfățișează un chip, după atâția ani sunt înclinat 100% să cred că este al meu, totuși o clipă stau în cumpănă, oglinda, biata, îmi arată o față și atât, acela sunt eu?... eu nu sunt mai puternic oare înlăuntrul meu!... oglinda nu omite oare esențialul?... asta nu ar trebui să doară?... mă doare?
Îmi aștept ridurile dintâi... așteptarea asta însă mă doare. Mă doare trupul, sufletul, ochii mă dor, buzele, degetele, toate de fapt... Îmbătrânesc. Și ochii mei văd toate acestea, văd cum firele de nisip inevitabil se așează în partea trăită a vieții mele tot mai multe și mai multe...
Stau cu ochii deschiși să simt cum mă doare.
http://www.youtube.com/watch?v=uzitOsxKJNY
miercuri, 8 iulie 2009
Corbul
Corbul zise: sunt prins dintr-odată în smârcul cenușiu al îndoielii, în mlaștina adâncă și mustoasă a incertitudinii, cu fiecare zbatere de aripe m-afund tot mai adânc, n-am drum înainte, nici drum înapoi, sunt la granița iluziei, nici o variantă nu-mi optimizează zborul, sunt prizonier în aer, sunt cristalizat în cer...
Corbule, tu croncăni degeaba...
Corbul zise: simt vântul cum îmi umflă penele dar nu mai pot plana deasupra lumii, mă simt ca și cum aș fi împăiat cu ochi de faianță, vii, strălucitori...
Corbule, nu mă interesează zborul tău frânt...
Corbul zise: am fost aruncat în izbeliștea timpului, mă simt inutil, mă cred Prometeu legat de catarg, fără adiere de vânt...
Corbule, închide pliscu...
Iar corbul obosi și nu mai zise nimic.
Corbule, tu croncăni degeaba...
Corbul zise: simt vântul cum îmi umflă penele dar nu mai pot plana deasupra lumii, mă simt ca și cum aș fi împăiat cu ochi de faianță, vii, strălucitori...
Corbule, nu mă interesează zborul tău frânt...
Corbul zise: am fost aruncat în izbeliștea timpului, mă simt inutil, mă cred Prometeu legat de catarg, fără adiere de vânt...
Corbule, închide pliscu...
Iar corbul obosi și nu mai zise nimic.
sâmbătă, 4 iulie 2009
Poți să dai mai încet?
Într-un anumit fel nu se schimbă nimic niciodată, parcă... îmi vine în minte mama care îmi striga cu multă vreme în urmă, atunci când ascultam muzică, muzica mea, așa cum îmi plăcea mie, adică la maximul potențiometrului, dă mai încet, numa' pentru tine, numa' tu să auzi! ce să fi zis! da mama, da' azi vreau să vibreze și ultima fibră a ființei mele, azi sufletu' meu este în afara mea și trebuie să-l recuperez cumva cu melodia asta divină, nu vreau, nu pot s-ascult muzica asta în căști, vreau să răsune lumea, înțelegi mama?... numa' pentru tine copile, numa' pentru tine... da mama, bine!...
Iar femeia îți zice azi la fel... și melodia care îți răsună ție în cap nu este melodia ei, poți (mă!) să dai mai încet? poți? și ce puii mei de alternativă ai? te întrebi! să zici că nu poți! da' ști că io vroiam să vibreze și ultima fibră a ființei mele? să uit de mine și de zeii mei? și-ți înfrânezi o-njurătură! (băgami-aș!) ea zice: mă doare un pik capu', nu mă simt foarte bine, mi rău, poți să dai un pik mai încet totuși, poți?! și mă gândesc că pot, ce puii mei pot zice!... futu-i, în definitiv de ce să nu pot!
Atâta că io vroiam s-o ascult tare! Piesa mea! Imnul secundei mele! Contează? Nu mai contează... Extravagantza!
http://www.youtube.com/watch?v=NBzw_mgbMlE
Iar femeia îți zice azi la fel... și melodia care îți răsună ție în cap nu este melodia ei, poți (mă!) să dai mai încet? poți? și ce puii mei de alternativă ai? te întrebi! să zici că nu poți! da' ști că io vroiam să vibreze și ultima fibră a ființei mele? să uit de mine și de zeii mei? și-ți înfrânezi o-njurătură! (băgami-aș!) ea zice: mă doare un pik capu', nu mă simt foarte bine, mi rău, poți să dai un pik mai încet totuși, poți?! și mă gândesc că pot, ce puii mei pot zice!... futu-i, în definitiv de ce să nu pot!
Atâta că io vroiam s-o ascult tare! Piesa mea! Imnul secundei mele! Contează? Nu mai contează... Extravagantza!
http://www.youtube.com/watch?v=NBzw_mgbMlE
vineri, 3 iulie 2009
Și!
Ști sclipirea aia care te poate tatua cu dulceață și dor, 100% bizar într-un fel, fără s-o chemi și să-strigi, nu ști niciodată când, și ști că nu mai aparți lumii de dinainte, că-i lumea de-acum și de cea de din-ainte, dinaintele de fără de tine, altcinele tău adică...
a
Te poate trage oare cineva la pre-socoteala firii dinainte de judecata din urmă? Ca și cum am face o repetiție? Poate? Zi! Poate?!
a
Stai! Tu ești nimeni-ul meu și prin urmare nu poți să-mi răspunzi. Cine este atunci acela care ar putea să-mi dea răspunsurile? Răspunzătorul?
Am atâta liniște...
zici că plouă, zici că nu, nu ști... ce-o fi cu vremea asta! mă cheamă vântul și marea și parcă nu, nu poți să ști, ști?... ce-o fi în mintea mea! soarele cela de sus, de azi, nu este din galaxia asta, e un intrus, mă-ncălzește și nu... ce-o fi în mintea lui! razele lui cad peste ape fără s-o atingă și sclipirile ard în lumină și-n valuri și nu... ce-o fi cu lumea asta! spune? ști!corabia mea plutește cu pânzele întinse pe apa asta cumplit de albastră și de elenă și dacă stau cu brațele desfăcute spre est și vest, la prova, singur eu, nici nu știu dacă nu cumva eu însumi croiesc lumea-ntreagă dându-i coordonatele primare, pe axa x0y ale furtunilor mele interioare, sunt eu, sunt doar eu și lumea întreagă, cosmosul întregit...
de aceea am atâta liniște oare?
miercuri, 1 iulie 2009
Simplu!
Îți zici: dom'le de ce complicăm toți totul!!! De ce nu putem zice scurt: vreau aia, vreau ailaltă, nu vreau? De ce nu putem spune fără rușine: aia știu, aia nu, mai bine nu-ntreba? Cineva ne deformează constant părerea despre lume și viață, weltanschauung-ul adicătelea, da' numa' ca să sune prețios... de-aia... de ce toate trec încet, repede, nu știu cum!!! Și în definitiv, cine e ăla? dușmănosul care se pune contra? De ce interesează pe altcineva viața mea! De ce?
Eu vreau să trăiesc simplu.
Uneori îmi vine să strig din rărunchi pân' la cer: ști, mă bolândule, jocurile tale meschine și mercantile mă lasă rece; nu te pune cu mine, bre! pentru că îți pierzi vremea... eu sunt altfel.
Simplu.
Eu vreau să trăiesc simplu.
Uneori îmi vine să strig din rărunchi pân' la cer: ști, mă bolândule, jocurile tale meschine și mercantile mă lasă rece; nu te pune cu mine, bre! pentru că îți pierzi vremea... eu sunt altfel.
Simplu.
luni, 29 iunie 2009
Nu mai cred!
zâna cea bună a pădurii, sânziana, îmi șoptește prin vânt încurajator: o să fie iarăși primăvară, cu muguri noi și zumzet de albine muncitoare, cu flori colorate și păpădii zglobii, cu cărăbuși fericiți și bezmetici de mai, cu ploi răpăind înciudat peste setea pământului, o să vezi, o să ști și-o să simți iar dorința s-alergi și-o să fie bine... da' io vreau acum, îi spun, nu te cred, nu mai cred, ce zici o să fie la anu', până atunci o să m-ofilesc...
aa
ști, zic, nu cred, nu mai cred, nu mă interesează, nu mă mai interesează, ia stai tu zână bună un pic așa, fă bine și ia pisica și dansează...
aa
nu cred în himere, nu cred în fantasme, nu cred în minuni, cele șapte minuni ale lumii mele s-au împlinit deja iar cu speranța încă nu sunt foarte lămurit cum stă treaba...
aa
și ști, nu vreau răspunsuri chiar dacă este bizar, vreau doar întrebările bune...
a
iar zânele rele ale pădurii, ielele, să ști, zic altceva...
a
așa că nu mai cred nimic!
duminică, 28 iunie 2009
Clipă de clipă
Așa trăiesc, legând clipele bune de cele nebune, tristețe de bucurie, plâns de râs, unele după altele, clipă de clipă ca un rozari amestecat cu boabe de lacrimi și penitență sporită și boabe de zâmbet picurat pe rugă și-ofrandă, mărgele pioase zvârlite pe ață de timp... O fi ce-o fi! De-un' să știu eu!Trăiesc clipă de clipă cu ochii deschiși...
duminică, 21 iunie 2009
M-am întors din Grecia!
Cum aș putea descrie durerea de a părăsi soarele unui alean visat și doar pe alocuri trăit? Nu pot povesti! Cuvintele sunt sărace! Pietrele sunt albe, acoperișurile albastre, am fost în Cyclade... Mykonos, Santorini, Ios, Milo, Naxos și-n capăt de grecie, în Creta... Doamne! Chania a fost în acest periplu perla trăirilor mele eline! Pozele, bietele nu pot decât să fie sărace și ele! Asta e!Și de fapt ce pot fi pozele mai mult decât niște clișee brutale rupte din blândețea soarelui grec! Nu pot să adaug nimic. Am fost în Grecia și m-am întors... Albastrul însă a rămas acolo...
Grecia... (2)
Nu am cuvinte să o descriu... poate că limba mea este săracă, poate că eu nu știu să găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie această superbă dezmierdare care este Grecia, poate că vânturile toate bat și străbat mereu alte și alte drumuri, poate că pietrele alea încinse sunt albastre de vânt și alean, poate de dans, de sirtaki, poate că Zorba este matricea sufletului elin...
Poate că dorul poartă de fapt alt nume și cel care a purces cu putere asupră-i, numindu-l, a fost grec...
Poate că dorul poartă de fapt alt nume și cel care a purces cu putere asupră-i, numindu-l, a fost grec...
marți, 9 iunie 2009
Atâtea zile...
Așa niște zile ciudate au fost toate acestea din urmă... Cu bucurii, cu ploi și furtuni, cu dezamăgiri și speranțe, cu eu și cu mine, cu sărbătoarea prilejuită de soarele și ploile mele, cu mesajele politice ale tuturor, cu da și cu nu, cu ură și cu invidie, cu distorsiuni auditive, cu antagonisme gratuite, cu minciuni, cu atât de multe minciuni, cu alegerile europarlamentare, cu de toate, dar câte n-au fost?
Oricum rezultatul final la acest teribil coktail este o greață enormă...
Oricum rezultatul final la acest teribil coktail este o greață enormă...
miercuri, 3 iunie 2009
Apropo de comentarii
Dată fiind experiența mea sumară în ale blogului am descoperit în seara asta, că într-un anume fel neștiut încă de mine, probabil bifând undeva ceva, am blocat de ceva vreme fără să vreau, comentariile scrise de cititori de-ai mei la postările deja publicate. Îmi cer scuze! A fost fără voie. Pentru cei care au răbdare și vor să reia lectura unor postări, îi anunț că am dat drumul adineauri tuturor comentariilor...
Astea sunt doar așa, chestii administrative, noapte bună...
Astea sunt doar așa, chestii administrative, noapte bună...
Riscurile politichiei...
Marile riscuri de care te lovești atunci când purcezi la drum ca om politic sunt: să uiți în timp stindardul sub care te-ai înscris, steagul ăla adică care te trage patriotic și înălțător după el, apoi cuvintele care te-au mobilizat și motivat spre a parcurge acel drum, cele care te-au împins mereu înainte și nu în ultimul rând, să-i uiți și să-i pierzi pe cei care au fost alături de tine la început, ăia câțiva oameni apropiați, prietenii tăi, cei care te-au susținut pentru ceea ce însemni ca om și nu să ți cont de cei mulți lingăi, yesmeni și pupincuriști pe care îi descoperi în număr însemnat alături de tine, mânați de interese meschine, mărunte și mercantile după ce se manifestă ascensiunea ta ca om politic...
aa
Uneori mi-e greață...
duminică, 31 mai 2009
Ști?
Că uneori se rupe clipa-ndouă, că alteori n-am grabă, glas dar vremea-i parcă fără de oprire, că privesc pe geam apusul cu uimire, cum își trântește roșeața peste oraș, că aștept, că tac, că râd, că număr secundele-fecundele...
Că mă simt înfrânt de timp când trebuie să plec, c-aș vrea să-nchei și eu odată o simfonie neterminată...
Ști-tu-ști?
Că mă simt înfrânt de timp când trebuie să plec, c-aș vrea să-nchei și eu odată o simfonie neterminată...
Ști-tu-ști?
Pe îndelete
Sunt lucruri pe care nu le poți face oricând, oricum. Sunt vorbe pe care de asemenea nu le poți rosti în orice moment. Trebuie să le aștepți vremea. Să le sosească sorocul. Să fie așa... pe îndelete. Adică fără grabă, în liniște, fără pripă. Ce fain ar fi! Să ne trăim și viața pe-ndelete. Oare moartea nu s-ar putea să vină așa? Pe-ndelete? Să nu mai existe morți năpraznice, fulgerătoare și dureroase?
Îndeletea asta pe care cel mai adesea o dorim și ea nu mai vine... Timpul potrivit, clipa propice pentru sinele nostru, pentru taină, odihnă, liniște. Pentru iubire. Pentru dragoste. Încetu' cu încetu'.
Să le fac pe toate așa, pe îndelete... Se poate?
Îndeletea asta pe care cel mai adesea o dorim și ea nu mai vine... Timpul potrivit, clipa propice pentru sinele nostru, pentru taină, odihnă, liniște. Pentru iubire. Pentru dragoste. Încetu' cu încetu'.
Să le fac pe toate așa, pe îndelete... Se poate?
Cele 500 de cuvinte
Zice-se că înțelegem câteva mii de cuvinte dar în vorbirea curentă utilizăm doar 500. Și că ăia mai învățați, profesorii, literații pot folosi uzual până la circa 1500 - 2000. Omul obișnuit rămâne cramponat în cele 500. Atâtea sunt și cuvintele elementare pe care ar trebui să le ști într-o altă limbă ca să te poți face înțeles. Nici nu-s multe! Dacă înveți 2 pe zi în mai puțin de-un an ai habar de portugheză de exemplu. Și ce muzicală e limba aia!
Data trecută m-am întrebat dacă avem vreo tară. (nu țară!!) În Dex scrie că tară înseamnă: cusur, defect, deficiență, imperfecțiune, insuficiență, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, viciu. Ce de înțelesuri! Le pricep pe toate dar câte oare intră în cele 500 de cuvinte!
Mi-a venit în minte chestia asta cu limbajul limitat, trăgând cu urechea la discuția unor tineri în care unul îi povestea celuilalt, ce film văzuse el cu o seară înainte. Iar descrierea abunda în epitete ca: mishto, cool, ka lumea, superfaină (de fapt super ăsta e deja un grad de comparație, unele femei din filmul acela erau descrise ca supermishto, supercool sau tari de tot sau supertari ori bunoace!!!). Am zâmbit amuzat. Un loc pitoresc devine azi: ceva de vis, super, foarte fain, raiul pe pământ... Utilizăm zi de zi aceleași clișee. Cele 500 de cuvinte se îmbogățesc cu altele noi, cu aceste clișee iar altele se elimină singure prin neutilizare.
Știu leacul pentru a ne însănătoși limba. Ar trebui să citim mai mult, și sigur mai multă poezie...
Data trecută m-am întrebat dacă avem vreo tară. (nu țară!!) În Dex scrie că tară înseamnă: cusur, defect, deficiență, imperfecțiune, insuficiență, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, viciu. Ce de înțelesuri! Le pricep pe toate dar câte oare intră în cele 500 de cuvinte!
Mi-a venit în minte chestia asta cu limbajul limitat, trăgând cu urechea la discuția unor tineri în care unul îi povestea celuilalt, ce film văzuse el cu o seară înainte. Iar descrierea abunda în epitete ca: mishto, cool, ka lumea, superfaină (de fapt super ăsta e deja un grad de comparație, unele femei din filmul acela erau descrise ca supermishto, supercool sau tari de tot sau supertari ori bunoace!!!). Am zâmbit amuzat. Un loc pitoresc devine azi: ceva de vis, super, foarte fain, raiul pe pământ... Utilizăm zi de zi aceleași clișee. Cele 500 de cuvinte se îmbogățesc cu altele noi, cu aceste clișee iar altele se elimină singure prin neutilizare.
Știu leacul pentru a ne însănătoși limba. Ar trebui să citim mai mult, și sigur mai multă poezie...
sâmbătă, 30 mai 2009
Ce-i cu noi?
Avem oare vreo tară inhibitorie? Dată de Carpați sau de Dunăre! Suntem un popor de inhibați?!
Nu știm nimic, nu știm să degustăm dar știm să ne-mbătăm, nu știm să mâncăm dar știm să facem burtă, nu știm să ne rugăm, știm în schimb să hulim și să folosim numele Domnului atunci când înjurăm, nu știm să ne distrăm dar putem râde ușor de alții, nu știm să-l căutăm pe Dumnezeu dar ne grăbim să-l invocăm atunci când dăm de necaz, nu știm să construim dar știm să stricăm ce au construit alții, nu știm să zidim bucurie dar știm să adunăm apele invidiei, suntem un popor de poeți și de artiști dar nu recunoaștem adevărata valoare decât atunci când nu mai e printre noi...
Nu știm nimic și nici măcar nu suntem capabili să recunoaștem asta...
Nu știm nimic, nu știm să degustăm dar știm să ne-mbătăm, nu știm să mâncăm dar știm să facem burtă, nu știm să ne rugăm, știm în schimb să hulim și să folosim numele Domnului atunci când înjurăm, nu știm să ne distrăm dar putem râde ușor de alții, nu știm să-l căutăm pe Dumnezeu dar ne grăbim să-l invocăm atunci când dăm de necaz, nu știm să construim dar știm să stricăm ce au construit alții, nu știm să zidim bucurie dar știm să adunăm apele invidiei, suntem un popor de poeți și de artiști dar nu recunoaștem adevărata valoare decât atunci când nu mai e printre noi...
Nu știm nimic și nici măcar nu suntem capabili să recunoaștem asta...
Cuvinte de demult
"De când te cunosc am murit de câteva ori, m-am născut oare vreodată..."
Așa. Pur și simplu. Că le-am găsit. Ori re-găsit.
Și mi-am adus aminte...
Așa. Pur și simplu. Că le-am găsit. Ori re-găsit.
Și mi-am adus aminte...
vineri, 29 mai 2009
Să simți adevărul pe buze!
Da. Să simți adevărul pe buze dar să nu poți să îl rostești! Fie pentru că înțelesul lui nu îl poți traduce în cuvinte, fie pentru că nu ști să faci asta... ce dramă! Să-i adulmeci parfumul revelator și să stai cu nările fremătând, e aici, e acol', nu e... Să se-mpiedice brutal în buze iar limba să nu-l poată zvârli-n afar'...
Săstais-aștepțisăcrești.
Săstais-aștepțisăcrești.
vineri, 22 mai 2009
În bătaia vântului
Am fost întrebat: cum ești? Nu am răspuns. Nu-mi venea nici un răspuns potrivit. Ceea ce îmi apărea pe ecranul minții mele cu litere mari era chestia asta: în bătaia vântului.Mă simt, așa... în bătaia vântului.
Am găsit ceva scris demult:"eu nu am rădăcini/ pe mine vânturile-n față drept mă bat/ și ploile mă poartă prin noroaie/ în jur eu am numai străini/ nici frunze n-am sau s-or fi scuturat/ cândva, atunci, la cea din urmă ploaie... ". Notația de dedesubt zice: (uscat - bătrân?!) sfârșit de octombrie, 1992 București, 30.
Așa mă simt. Așa sunt. Azi.
Am găsit ceva scris demult:"eu nu am rădăcini/ pe mine vânturile-n față drept mă bat/ și ploile mă poartă prin noroaie/ în jur eu am numai străini/ nici frunze n-am sau s-or fi scuturat/ cândva, atunci, la cea din urmă ploaie... ". Notația de dedesubt zice: (uscat - bătrân?!) sfârșit de octombrie, 1992 București, 30.
Așa mă simt. Așa sunt. Azi.
Cuvântu' scris...
Funcționarul cel conștincios, aflat în slujba comunității, stă cu nasu'-n hârtii, le verifică, le măsoară, mă măsoară și pe mine din creștet până-n tălpi, întreabă: Numele? il zic... scrie, zice: Prenumele? il zic... îl scrie atent și pe ăla, zice: adresa? io zic, orașu, zice: strada? zic: piața cutare, ridică ochii absent către mine și apoi scrie, strada piața cutare... îmi vine să râd și să-i zic: bă bolovane, ori îi stradă ori îi piață ori bulevard, ce ești prost?! îmi vine în minte Caragiale și îmi înghit râsu', lasă bre! merem și noi câtinel pe rue place concorde!! ș-om vide! bine că nu locuiesc după mintea dumisale pe strada fundătura cutare... hăis!
Că ce-i scris îi scris! Na! Așe!
Că ce-i scris îi scris! Na! Așe!
miercuri, 13 mai 2009
Totul contează!
Emoțiile mele sunt determinate de fiece mișcare a universului, de o pală de vânt, de-un zâmbet ispititor și șăgalnic de fecioară, de bucuria suficientă a mamei mele cărunte, de surâsul pierdut și devreme uitat al vreunei trecătoare care nici nu mă știe, de plânsul sughițat al copilului meu blond, visat dar nenăscut, de puful zglobiu de păpădie, de albastrul atotcuprinzător din dimineața aceasta de mai, de mizeria omniprezentă în ființele moarte și-n ființele vii, de foarte multe pe care nici nu le zic, de altele pe care nu-ndrăznesc să le gândesc, de mine, de tine, de ei, de toți, de nemernicia bovină a unora dintre semeni sau a unora dintre colegii de partid, ce e aia nene, mă-ntreabă un copil, nu știu ce să-i spun, lasă copile, îi zic, e o poveste fără înțeles, hai mai bine să-ți spun despre iele și cosânzene și prinții înveșmântați în alb pe care acestea le așteaptă cu spaimă și dor...
a
De toate acestea și de multe altele pe care încă nu le știu dar pe care le-aștept și le voi!
a
Vorbesc doar de mine, de eu, de ceea ce simt, de ceea ce sunt... dar voi? Eu cred că sunteți la fel ca și mine. Aceeași plămadă. Aceleași emoții, în mare.
Întrebare: imaginea obținută pe retina mea nu poate fi identică cu imaginea obținută pe retina ta? Ba da, zic politicienii, ba nu, zic io!
a
Totul contează...
Nu te grăbi!
Ști că secundele trec în nesfârșire? Sau mai bine că nesfârșirea este limitată doar de moartea mea? Adică de ultima clipire a ochiului meu, care trebuie să consimt că întrucât duce povara conștiinței mele zi de zi, ceas de ceas, este ochiul netulburat al lumii. El doar, vede ceea ce este și nimeni altul. Pentru mine bre! Adevărul meu se construiește în retina mea.
Cu toate acestea merită să trăiești. Cuminte și sălbatec. Deopotrivă. Căci timpul lumii se edifică după timpul meu. Eu sunt singurul întemeietor. Ochiul meu așa vede, conștiința mea așa îmi șoptește.
Nu-i bizar că de cele mai multe ori trăim în perspectivă! Că mâine va fi mai bine. Că azi așteptăm să treacă în perspectiva unui mâine mai bun. Că nu simțim azi-ul deoarece trebuie să vie mai-binele. Că avem așteptări și ne uităm în zare cu mâna streașină la ochi. Și dacă nu vine! Ne grăbim către o pensie după care nu mai urmează nimic altceva decât moartea.
Carpe diem!
Cu toate acestea merită să trăiești. Cuminte și sălbatec. Deopotrivă. Căci timpul lumii se edifică după timpul meu. Eu sunt singurul întemeietor. Ochiul meu așa vede, conștiința mea așa îmi șoptește.
Nu-i bizar că de cele mai multe ori trăim în perspectivă! Că mâine va fi mai bine. Că azi așteptăm să treacă în perspectiva unui mâine mai bun. Că nu simțim azi-ul deoarece trebuie să vie mai-binele. Că avem așteptări și ne uităm în zare cu mâna streașină la ochi. Și dacă nu vine! Ne grăbim către o pensie după care nu mai urmează nimic altceva decât moartea.
Carpe diem!
marți, 12 mai 2009
Politica. Doamne, ce dezamăgire! (2)
Astăzi am avut parte de 2 evenimente epice. O ședință de consiliu local și o ședință de partid. (Beton!) În ambele cazuri sunt implicați oameni care (în principiu!!) vor binele celorlalți. Cel puțin așa afirmă, așa își propun și așa se crede (dacă crede cineva azi în România asta!) deoarece ei, decidenți acum, au fost aleși să decidă de către mulți (discutabil!) alții.
a
Adică dom'le, ăia au mandat să stabilească care e binele orașului și ăilalți al partidului. Da' dacă greșesc? Dacă nu văd bine BINELE??!! Da' dacă EI au alt interes, nu al comunității sau măcar al celorlalți (câțiva acolo) care i-au mandatat ci unul obscur, personal, de căpătuială...
a
Că mă întreb! Ce înțelegem dom'le din ce pricepem? Nu-i fascinant? În jurul nostru se vorbește într-o limbă inteligibilă, adică îți zici: pricep ce zice ăla, că doar vorbește românește da'... nu înțeleg, aud cuvântul rostit, îl pricep dar nu îi înțeleg semnificația, nu știu la ce se referă (și îi e jenă să întrebe să nu pară prost)... Ori ce te faci dacă îți parvine o informație filtrată deja prin sistemul de nepricepere al celuilalt ! Așa ajungi să vorbești de eșafodaj de cunoștințe și informație (există oare acest cuvânt!!)
a
Nu este ceea ce este ci ceea ce pricep eu că este (chiar dacă nu înțeleg!), căci se poate întâmpla să mă uit încremenit la adevăr dar să nu îi înțeleg tâlcul și nici existența. Să-l elimin întrucât eu nu înțeleg. Și să ajung la constatarea (beton iarăși!) că adevărurile există în măsura comprehensibilității lor !!! Adică dragii mei: dacă înțeleg e adevărat, dacă nu, nu! Ăsta-i rasism! Curat rasism!
a
Doamne, ce dezamăgire! După evenimentele astea epice mă simt singur pe pământ. Probabil ochiul meu este deformat altfel e jale mare!!!
joi, 7 mai 2009
Să ne fie rușine!
În seara asta a fost prima zi din cele 3 în care se întâmplă a treia ediție din Festivalul național de muzică folk "Prima Iubire" la Reghin. E adevărat, e joi, mâine oamenii vor merge de regulă la lucru, au probleme, treburi, copii, afaceri de încheiat, emisiuni la tv de văzut, tocșouri, seriale, filme, știri, povești, sunt obosiți, adormiți, li somn, li târșală etc etc etc. În sala de spectacol nu știu dacă au fost 100 de spectatori.
aa
100 din cca 400 locuri.
a
100 din care jumătate erau concurenții pentru concursul de muzică clasică (excepțional!), participanții la concursul de poezie "Prima Iubire" și la concursul de poezie religioasă "Credo" și câteva oficialități și sponsori. Restu' de cetățeni ai Reghinului lipseau. Întrucât era joi, întrucât mâine de regulă oamenii merg la lucru, întrucât au probleme, treburi, copii, afaceri, emisiuni la tv de văzut, tocșouri, seriale, filme, sunt obosiți, li somn, li târșală etc etc etc. Mii de scuze.
a
Reghinul are pe hârtie 36.142 de locuitori. La ultimul recensământ. În realitate nu sunt atâția. Că-s plecați afară. La muncă. Cu treburi. Dar 1% din cei pe hârtie ar fi trebuit să fie astăzi în sala aia de spectacol. Doar 1%. Și n-au fost...
a
Este interesant, pentru că dacă faci un sondaj printre reghineni, 99% se plâng că nu se organizează nimic cultural în oraș, că edilii și alți factori nu se gândesc la ei... Eroare! După seara de azi cred că nu îi interesează. Au probleme, treburi, afaceri... Îmi spunea cineva: e sala goală, unde-s profesorii? unde sunt elevii? unde sunt funcționarii publici?! oamenii ăia din instituții, din primărie, de la fisc, ăilalți?? Entelectualii!! Merită oare să te mai zbați să organizezi ceva?
a
Mai mult, fără ca să fiu rău, îmi vine în minte și altceva: suntem ardeleni dar dacă azi ar fi fost un spectacol de teatru maghiar la Reghin sala ar fi fost arhiplină. Deși statistic vorbind ei sunt 10.000. Noi restu' 26.000 ( pe hârtie!) nu am avut vreme. Avem probleme, avem treburi, afaceri, chestii... Acesta este dezavantajul majorității care se pierde pe sine. Știm să cântăm beți pe la chefuri că noi suntem români. Oricum chestia asta nu ne folosește la nimic. Identitatea culturală nu ne-o regăsim astfel.
a
Da' chiar, unde erau profesorii??!! Avem 6 școli și 3 licee și 1 facultate. Numai dacă îi socotim câți sunt în orașul ăsta amărât și nici în picioare n-ar mai fi fost loc. Ei, arhetipurile! Și n-am văzut 3 profesori la spectacolul acesta! Dacă ar fi să număr toate evenimentele culturale din Reghin dintr-un an, nu știu dacă sunt 10-15, și la 90% e la fel. Reghinenii au probleme, treburi, copii, afaceri, chestii... Rușine! Rușinică... Sunt atât de dezamăgit!
a
Să ne fie rușine! Mi-aș da demisia în iasară din calitatea de reghinean...
duminică, 3 mai 2009
Nimic nu contează...
Am așteptat ani întregi vorba adâncă a unui moș, a unui prea-sfătos cunoscător de adevăr... Nu l-am întâlnit, nu l-am cunoscut, nici n-am auzit de el... Oare există și-n lumea asta în care trăiesc eu? Nu știu. În absența unui adevăr luminător nimic nu contează, să știți! C-est la vie! Ne poartă vântul și colo și-n partea ailaltă...
Sunt puf de păpădie și vise de culoare și zbor... Sunt galben de vânt și roșu aplecat, tremurător de mușcată, poate sunt plantă, poate sunt om, poate nu vreau decât să mor, poate v-am zis doar o rimă banală, poate sunt bădie și floare de soare, poate mi dor... poate mă scurg pe pământ, poate n-am loc, poate sunt pom, poate sunt verbul lui poate și atributul lui dor, poate.
Deci ce contează?
Sunt puf de păpădie și vise de culoare și zbor... Sunt galben de vânt și roșu aplecat, tremurător de mușcată, poate sunt plantă, poate sunt om, poate nu vreau decât să mor, poate v-am zis doar o rimă banală, poate sunt bădie și floare de soare, poate mi dor... poate mă scurg pe pământ, poate n-am loc, poate sunt pom, poate sunt verbul lui poate și atributul lui dor, poate.
Deci ce contează?
E A
E A plânge... nimic nu se mai potrivește cu nimic, și în cea mai bună căutare a inimii, noi credem că am găsit, că... redefinim, că aia... from better searching of the heart, asta este soarta să incepem de unde nici nu știm, asta-i soarta, nu știm nimic, oare în ce fel aș putea epuiza acest subiect, întrucât nu este altul mai presus...
E A... în partea opusă a patului, în cealaltă parte a lumii mele, dincolo de mâna mea, dincolo de atingerea fină a degetelor mele, mai departe de indexul meu, vai... Cuvântul mai departe de deget, vorba mai departe de sărut, privirea opacă, zâmbetul sfârșit, draga mea de ce-ul înțeles ca niște cătușe de flori, să râd, să plâng și să mă mint că toată lumea mă iubește...
E A... Dar după E A e B... Și B poate că stă în partea mea de pat și-n partea mea de lume, lângă mâna mea, sub atingerea fină a degetelor mele, aproape de indexul meu, uau... Cuvântul șoptit peste deget, vorba strecurată peste sărut, ochii mei calzi, aruncați în albastru nesfârșit și tu... departe aproapele, de ce-ul priceput ca întrebare care n-are nevoie de răspuns, și tu și eu, noi doar, nimeni alții, atât de minunată parte a sorții noastre, să râdem, să iubim, într-un azi nesfârșit... tu ști?... nu. This is the faith, de unde începem, from better searching of the heart... so, we start again and again...
E A... în partea opusă a patului, în cealaltă parte a lumii mele, dincolo de mâna mea, dincolo de atingerea fină a degetelor mele, mai departe de indexul meu, vai... Cuvântul mai departe de deget, vorba mai departe de sărut, privirea opacă, zâmbetul sfârșit, draga mea de ce-ul înțeles ca niște cătușe de flori, să râd, să plâng și să mă mint că toată lumea mă iubește...
E A... Dar după E A e B... Și B poate că stă în partea mea de pat și-n partea mea de lume, lângă mâna mea, sub atingerea fină a degetelor mele, aproape de indexul meu, uau... Cuvântul șoptit peste deget, vorba strecurată peste sărut, ochii mei calzi, aruncați în albastru nesfârșit și tu... departe aproapele, de ce-ul priceput ca întrebare care n-are nevoie de răspuns, și tu și eu, noi doar, nimeni alții, atât de minunată parte a sorții noastre, să râdem, să iubim, într-un azi nesfârșit... tu ști?... nu. This is the faith, de unde începem, from better searching of the heart... so, we start again and again...
joi, 30 aprilie 2009
De ce trece timpu'?
Da' chiar! De ce trece timpu'? De ce? De ce! De ce. Întrebările astea nu au răspuns. Trece timpu' ca nebunu', și el pe acolo... ce draku să facă! Îmi vin in minte întâmplările dintâi, apoi cele mai de pe urmă și apoi ceea ce simt acum. În final probabil tot nu zic mare lucru. Ce să fac? Ce să spun!
Nu vreau prin cuvintele mele decât să redau o stare, un sentiment, o emoție. Nu vreau să răspund, nu vreau să închid drumurile nici să definitivez ceva. Sunt pe drum, alergând, în căutarea unui mai bine... Văd io! Vreau să simt bucurie când e și dezagregare când nu e. Vreau să simt bucuria și tristețea deopotrivă dacă ele se scoboară peste mine. Vreau să fiu eu însumi.
Vreau să simt cum trece timpul cu migală peste mine. Ce-i rău în asta?!
Nu vreau prin cuvintele mele decât să redau o stare, un sentiment, o emoție. Nu vreau să răspund, nu vreau să închid drumurile nici să definitivez ceva. Sunt pe drum, alergând, în căutarea unui mai bine... Văd io! Vreau să simt bucurie când e și dezagregare când nu e. Vreau să simt bucuria și tristețea deopotrivă dacă ele se scoboară peste mine. Vreau să fiu eu însumi.
Vreau să simt cum trece timpul cu migală peste mine. Ce-i rău în asta?!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)