Copleșitor

Am intrat în Diverta de la Plaza Mall cu intenția clară de a-mi petrece timpul în următoarele două ore și de a nu cumpăra nici o carte... De ce! Tocmai pentru că îmi vine de obicei să le cumpăr pe toate. Le-am pipăit. Le-am mirosit chiar cerneala proaspătă de tipar. Am dat cu mâna peste ele. Am privit amuzat cititorii adânciți în canapele și chipurile lor transfigurate de rândulețele negre ale cărților. Erau duși... în alte lumi. Mi-am amintit admirându-i dorințele simple pe care le aveam acum cinsprezece ani. Să citesc. Să citesc. Să citesc. Și să scriu...

M-am pierdut oare între timp?

Zădărnicie de cuvinte

Uneori acele ceasului nu se potrivesc cum trebuie peste cifrele timpului. Nimic nu mai iese atunci cum-se-cade. Nici cuvintele nu mai cad corespunzător, vocea sună altfel înafară de cum era gândul nerostit dinlăuntru, cerul se înnorează nejustificat de repede și totul ia proporții catastrofice. Cuvintele se slobod într-o hărnicie nebună, literă după literă într-o potriveală de scandal.

Și dacă ai minte te oprești înainte de a fi o cumplită zădărnicie de cuvinte!

Blogul ca obligație

Cineva m-a certat deunăzi, cică nu este așa simplu, nu-ți faci blog numai așa, că îți vine... (ca mie!) și pe urmă uiți de el... Există reguli, există comunități de bloggeri, poți să capeți apartenență la un grup solid sau nu, poți fi citit sau nu funcție de seriozitatea ta, și că oricum ai obligația (ce tare!!) odată ce el se naște să ai grijă de el, să-l cultivi, să sameni cuvinte!

Ai dreptul de a avea blog și obligația de a te îngriji de el!!!

Constatare

Orice copil de clasa a doua știe că toamnă rimează cu doamnă!

Și ce!

Continuare de toamnă

Singurul rol al blogului acesta este să fie al meu. Și dacă un eventual cititor se regăsește în literele lui să îi fie de bine. Le-oi fi bătut potrivit. Care va-să-zică... Am un prieten care adoră această expresie, care-va-să-zică, cum s-ar spune, adică... ei, masele ce vor, cineva, indefinibilul, impersonalul se, somebody, nu știu, orice cârnaț, care va să zică...

Nu știu... Contează?

Acum este atât de toamnă încât nici nu știu dacă e azi! Am greșit... E atât de noapte încât nici nu știu dacă e azi. Nu. Azi nici nu știu dacă este toamnă. Acum. E noapte. Și noaptea oare nu mai este toamnă? E atât de azi, de noapte și de toamnă. Asta-i!

Toamna de azi

Toamna de azi mi-a plăcut mai mult decât toamna de ieri. Poate pentru că din toamna de ieri am plecat azi. Cine știe... În toamna de mâine încă nu sunt.

Mie îmi place luna mai. Și decembrie. Sunt la suficientă distanță una de alta.

Despre blogul meu...

Nu știu ce mi-a venit în dupamiaza asta... poate că e prea multă toamnă, poate că aș fi putut să merg să-l ascult pe Alifantis dacă aș fi știut că pot, poate că așa a fost dat să se nască azi blogul meu, poate că sunt gânduri pe care îmi vine să le scriu și pe care nu știu unde să le încadrez, le-oi pune pe blog, poate că e doar o modă care m-a prins și pe mine, poate că uite de-aia...

M-am apucat deci să-mi fac blog. Nu am mai citit bloguri. Așa că am citit acum primii pași. Am libertatea de-a face cum vreau. Asta am înțeles. Oi vedea ce-a ieși. Ardelenește ofcors.

Cele pe care le-am deschis, întâmplător poate, păreau să vorbească doar pentru sine. Sinele autorului. Păreau... Sinele lărgit.