Și de ultimele ore...

Un soare superb a fost astăzi la Sovata, iar sus pe pârtie zăpada sclipea de parcă s-ar fi spart mii de globuri argintii! O minune... Cu chipul scăldat în lumină mi-a părut rău dintr-odată că anul acesta se va încheia așa de curând!

Din mesajele primite:"E cumpăna dintre ani! Să privim înapoi cu iertare, înainte cu speranță, în jos cu înțelegere și în sus cu credință! Speranța să vă deschidă poarta spre un AN NOU plin de bucurii și împliniri! LA MULȚI ANI!"

Un sfârșit e un început! Na na na na na na na na. Când eram adolescent îmi notam în jurnalul personal la finele anului:"nu regret nimic din cele petrecute, cu bune, cu rele, am ajuns la prag de an nou să fiu încă odată eu deplin tocmai de aceea".

Ce vremuri!

Să ne auzim cu bine la anu'!

De ultima zi

Sunt în primele ore ale ultimei zi... E fantastic cât de repede pot uneori să treacă clipele!!! Cum s-au scurs oare firele de nisip ale acestui an? Cum de suntem deja în primele trei ore ale celei de-a treisuteșaizecișișaseazi... Trece timpul ca nebunul! Vai-vai!

a

A fost până la urmă un an sănătos. Și bun. 2008. Un an care merită a fi reținut. Chiar dacă s-a sfârșit prea repede...

a

La mulți ani!

Love actually is all around...

Where?

Ce faine-s filmele americane... Întotdeauna secvența aia de viață descrisă este bestială! Cea mai și cea mai... Plină de tâlcuri, dă frumusețe, cu lacrimi la sfârșit și iubire de semeni, american dream și restu... N-am înțeles niciodată foarte bine mitul Pandorei, că cică proasta a deschis cutia și toate relele au fugit și pe când a închis-o și ea repede, numai speranța a mai rămas biata înlontru. Ok. Ce e de înțeles de aicea? Că toate au scăpat în lume să ne hoerească pe noi și speranța a rămas uitată? Prizonieră? Sau singura care ne-a rămas este speranța?! Niciodată nu am înțeles foarte clar cum stă problema. Știu doar că de multe ori tot ce avem este... speranța.

So?

Totuși cel mai fain film pe care îl puteți vedea de minunatele Sărbători ale Crăciunului și care să vă dea Speranța că... dragostea este peste tot este... Love Actually! Vi-l recomand cu căldură!

Decembrie fericit! Și multă căldură și bucurie...

Sărbători fericite!

Vă doresc tuturor, cititori ai mei sau nu, pe oriunde veți fi, să vă fie bine, celor nefericiți să aveți parte de împăcare și lumină, celor singuri să aveți speranță și credință, celor bolnavi să aveți alinare și putere, iar celor care le aveți pe toate astea să vă bucurați în liniște de ele alături de cei dragi!

Bucurie tuturor! Sărbători fericite!

Excursia mea - lost in translation

Iu al tu batăl? Ecsschiuzmi, uat? Iu al tu batăl? Ai dont andărstend, ripit pliz? Iu al tu batăl? O clipă mi s-a părut că se enervează ușor. Poate nu ne mai pune ștampila aia nenorocită de intrare. Mă ce zice ăsta! Că suntem două sticle!!!... Mă, cred că ne întreabă dacă suntem frați! Aaa-haa! Ies ies, ui ar bratăr...

Vorbind modern (traducere prea-liberă)

Întotdeauna străbați mai ușor distanța ce o ai de parcurs dacă vizualizezi bornele din față. Să ști: atât se întinde, domle. Până acolo. Acela e țelul. Obiectivul meu. Am un hop de sărit. Și îl văd. Mă pot feri. Mă pot pregăti. Știu la ce să mă aștept.

Dacă e foarte greu parcursul, numești borna aia nenorocită: liman.

De cele mai multe ori când privești în urmă, reflectezi doar la reperele alea care ți-au cotit traiectoria vieții. P-alea ți le amintești! Și poate muzica aia când erai în călătoria dintre punctele esențiale!

Despre ce tot vorbesc!De fapt am auzit undeva, o melodie a unei formații care acum douăzeci și ceva de ani era desfințată de critica muzicală ca fiind prea comercială.

You're my heart, you're my soul!

Excursia mea - 2

Întrucât nu am un subiect mai bun acum, am să vă povestesc ceva despre prima zi în Honk-Kong. Cred că este un oraș al viitorului. In 7 zile deși cerul a fost senin toate aceste zile, am văzut soarele poate o singură dată. De câți zgârie-nori erau, nici n-avea cum să se lovească de privirea mea! O altă țară, o altă lume, alte obiceiuri, alte mirosuri... și Doamne ce mirosuri! Și Doamne, ce de lume! Câtă frunză și câtă iarbă!

Douăzeci spre douăzecișiunu...

Nu am nimic special de zis... Săptămâna asta a fost atât de aglomerată și într-un fel atât de dificilă! Nu-mi vin în minte decât chestiile alea vechi cu: nimic din ce este omenesc nu îmi este străin! Nu știu la ce se potrivește la ora asta? Dar nici nu știu la ce nu se potrivește! Lumea ar zice: este foarte târziu! Pentru cine!!Ha!

a

De ce trăim cel mai adesea cotidianul în perspectiva a... Nu este oare asta o mare greșeală?

a

So? Carpe diem!

a

Am început rândurile astea cu melancolia unei melodii care acum mă sfâșâie... De ce! Pentru că este decembrie? Pentru că e luna în care toate cele rele se sfârșesc și se adună doar cele bune! Oare? Și dacă v-aș pune o întrebare simplă ați fi capabili să raspundeți?! Așa cum mie ieri cineva mi-a pus-o! Bă, zi-mi, ești fericit?

a

Lumeeee! Habar n-am! Nu m-am gândit!

Nu vă amăgiți cetățeni! (pseudopamflet)

Întâi îmi pasă de mine. Și de ceea ce mi se întâmplă sau mi s-ar putea întâmpla mie. De burta mea în care investesc constant. Și de tabieturile mele. De pensia mea. De viața mea. De siguranța mea. Și mai întâi, da' nu mai ziceți nimănui de plăcerile mele. Alea care mă îmbucură și îmi aduc satisfacție. Chiar orgasmică. De minele meu enorm și egoist... Io să mă simt bine! Apoi de familia mea. De copii mei mai întâi. Și de ceea ce ar putea păți ei. De tata, de mama, de frații și surorile mele. Dacă am. De nevastă-mea. De bunici, de unchi, de mătuși, de nepoți, de veri. De-al doilea, de-al trilea, de-al patrulea... De toate neamurile mele. De ce li s-ar putea întâmpla rău lor. Aceștia îmi vor fi mai degrabă recunoscători decât ceilalți. Normal nu? Doar avem același sânge.

Apoi de prietenii mei. Din liceu. Din facultate. De șpriț. De afaceri. Cei care nu uită. Cei care m-au salutat. Care au vazut în mine marele om care aș putea deveni. Care știu să aprecieze un favor. Mâna întinsă. Gestul. Care mă periază fără slugărnicie. Sau uneori cu.

Apoi partidul. Ăsta nu uită. Și te ridică sau te coboară. Si mai ales te propune. Nu poți nimic fără partid.

Apoi de cei care mă mituiesc când trebuie. Cum trebuie! După caz.

După aia poporul. Oricum asta este text. Poporul înțeles ca fructele. Care nu-i. Fructele sunt merele, perele, strugurii dar nu un anume măr sau pară sau strugure după cum poporul suntem toți dar nu un anume Ion sau Vasile sau Gheorghe. Niciodată nu ști exact cine este ăsta. Nu poți arăta cu degetul , tu ești, tu nu. De obicei cine e cu tine face parte din popor, ailalți nu. Vax! Dar e un discurs bun întotdeauna! Și prinde! Dacă mai tragi și o lacrimă sau ți se inmoaie vocea ești un om politic făcut.

După aceea vine țărișoara mea. Patria! Pentru care ești in stare să te bați cu oricine. Să te ridici în picioare cu smerenie. Să plângi! Să sudui. Să duci mâna la chipiu când se înalță steagul. Să asculți cu pioșenie Sfânta Liturghie. Dacă merită!

A mai rămas cineva? Cetățeanul? Care cetățean! Ăsta-i sigur din popor. Sau din vreun partid. Sau din familie. Și dacă nu, îi dăm un steguleț. Sau un mic și o bere. Un tricou și-o bască. O insignă. Sau ceva mai subtil. Îl mituim cumva. Oricum dacă nu face parte din nici o grupare habar n-are ce se întâmplă pe lumea asta. Și ce i se întâmplă și lui! Să meargă la vot! Ofcors!

Nu vă amăgiți! Lasciati ogni speranza voi ch' entrate! Am uitat oare pe cineva?

Vai nouă! Oare așa gândesc toți oamenii politici?! Chiar n-avem nici o speranță? Îmi vine să-l înjur pe Dante. El e de vină! Bistoș...

Nu te apropia de foc, o să te arzi...

Oare când ajungi să faci diferența? Și dacă nu pricepi tâlcul ascuns al evenimentelor care se derulează implacabil și netulburat cel puțin să adulmeci mireasma subtilă lăsată în deplasarea șoptită de trena veșmintelor diafane în urma implicării perpetue a celui care totuși... veghează. Să ai intuiție!

Copil atingi cu degetul focul fără să ai încă conștiența faptului că arde, că doare, că e bai... O faci de câteva ori. Înveți treptat. Crești însă și totul se complică. Sunt focuri care nu ard precum focul ce pârjolește totul în cale. Sunt unele lucruri care nu ard incandescent, pe dinafară ci te mistuie tenace pe dinăuntru. Ambiția, puterea, ura, iubirea...

Primești doar sfaturi hazlii. Nu te juca cu focul că te piși la noapte în pat. De ce? Nu-ți spune nimeni explicit. Cât e focul. Cum e. Cât durează. Pentru că te arzi! Dar focurile alelalte nu le ști... Și nu ști nimic cu certitudine!

Rilke are un vers sublim: "...dar este Unul care ține-n mână căderea asta nesfârșit de blând."

Și până la urmă poate tot ceea ce este important pe lumea asta este doar felul în care fiecare dintre noi resimte în ființa sa reiterată căderea asta blândă!

Am o crăciuniță, n-am...

Întotdeauna am împodobit bradul în ajun, când îmi răsuna casa de colinzi, mirosea totul a sărbătoare și de cele mai multe ori geamurile îmi sclipeau de albul zăpezii... Anul ăsta însă am căzut pradă strategiilor subtile de marketing! De fapt dacă îmi amintesc bine, în 21 noiembrie în aeroportul din Hong-Kong admiram deja contrariat brăduți împodobiți strălucitor, într-o țară care vede totuși puțină zăpadă! Dar ce-are a face asta? Crăciunul este deja un prilej de creștere a vânzărilor!! Și deci ispitit am gândit că prefer să mă bucur și eu mai devreme de febra sărbătorilor și mi-am întronat deja bradul ca rege al casei în mijlocul ei. Ha!

Am cumpărat și-o crăciuniță de la raionul de grădinărit, am pus-o în geam și soarele s-a izbit de frunzele ei... Oare de aceea or fi căzut deja? Am o crăciuniță, n-am...

O grămadă de lucruri, nimic important

Toate zilele astea de când n-am mai scris m-am confruntat cu imboldul teribil de a pune degetele pe taste și a-mi elibera întrebările... Probabil am ezitat o clipă mai mult. Probabil gândurile ca întotdeauna au luat-o înaintea cuvintelor. Deja când trebuia să scriu despre ceva evenimentul devenise istorie. Toate aceste zile am rămas cumva în urma evenimentelor... Despre ce să scriu? Despre politică? Despre scârbă! Despre buna creștere? Despre nesimțire! Despre speranță? Despre obtuzitate? Despre lipsa de orizont!

S-au petrecut în acest răstimp o grămadă de lucruri și aș fi vrut să scriu despre toate. Ce m-a frapat că a doua zi după nu mi s-a mai părut nimic important!!!

Excursia mea - preambul

Am încercat din toate puterile să îmi scriu impresiile proaspete... Dar de câte ori dădeam să intru pe blogul meu, îmi apăreau frustrant doar caractere necunoscute și pe care nu le puteam desluși. M-am lăsat păgubaș dar trebuie să recunosc că dacă astăzi vreau să redau ceea ce am simțit acum două săptămâni nu fac decât să distilez încărcătura vulgară și preaplină a memoriei. Astăzi repovestindu-le pot să zic că lucrurile nu mai sunt chiar așa de pregnante și cu cât trece timpul cu atât mai mult ele se îndepărtează de substanța lor reală. Scade imperativitatea lor și se diluează amarnic ceea ce le făcea necesare și indisolubile în momentul întâmplării lor, prietenilor mei le zic o poveste pe care ei o retrăiesc ca pe o poveste, o secvență de film documentar văzută din fotoliu, am fost acolo, am văzut aia, am făcut ailaltă, am simțit ce am simțit, dacă e haios râd, dacă nu dau dubitativ din cap...

a

Și oricum re-povestirea mea nu este decât o interpretatio fadă a unei întâmplări unice și irepetabile!

M-am întors ori ba?

Nici nu ști dacă toate punctele și liniile care s-ar cuveni a face o desfășurare de forțe gramaticale pot să dea măsura cuvenită a sentimentelor care te animă... Complicată alăturare de litere! Ce vreau să zic? Am revenit de trei zile pe ”plaiurile mioritice„ și deja cititorii mei ascunși m-au luat la rost: ”ce faci? nu mai scri nimic? cum a fost? acolo-dincolo? îți deschid în fiecare zi blogul și nimic, unde te crezi, cine te crezi?„ sunt luat la rost, am o răspundere... deși într-un fel poate că nu am revenit pe deplin devreme ce timpul meu biologic încă este subsumat celeilalte zări, adorm mai devreme și mă trezesc mai devreme, ceasul meu nu bate aidoma cu cel de aici...

Ființa mea pieritoare încă este în Asia!

O mică excursie

Am să lipsesc o vreme ... Sper să am soare și vânt bun și să pot intra acolo unde merg, pe blog, să scriu impresii proaspete. Ori cuvinte pur și simplu.

La bună auzire tuturor cititorilor mei ascunși sau nu!

Clipe incerte

Uneori încerci să lungești nepermis de mult clipele cu speranța fadă că poți menține bucuria lor, că atârnând în șirag, ele, multe și frumoase, nu își vor pierde dulceața și că sentimentul cald și dragostea dinlăuntrul lor dacă e vor rămâne nesfârșit... Și vai, nu este așa! Ochiul își modifică perspectiva, inima culoarea, neuronii se ard... Zi de zi.

Ce-o fi de capul nostru?

Mă gândesc la filmul acela superb, Crash. Am să povestesc cândva ce am văzut eu... Înger și demon zbătându-se în aceeași clipă...

Ieri totusi

Am încercat ieri seară la ora 19.40 să intru de pe iphone pe blogul meu... N-am reușit. Poate aș fi putut să transmit starea mea de nerăbdare și de dorință prinsă după atâta vreme... Eram în așteptarea concertului aniversar Jean Michel Jarre - Oxigene. Și vroiam să scriu despre ceea ce îți dorești uneori atât de mult, atât de demult încât se pierde în noianul dorințelor... N-am reușit.

Astăzi vă spun doar că a fost un concert extraaaaorrrrdinaaaaarrrr! Și îmi pare bine că am fost acolo.

O carte

Odată pe an mă întrebau părinții mei, prietenii: "Ce să-ți luăm de ziua ta?", "O carte, le răspundeam invariabil an de an, nimic... o carte". Și-mi luau de fiecare dată câte o carte, lucru care îmi provoca nespusă bucurie.

Astăzi am intrat într-o librărie cu intenția clară de a cumpăra o carte. Mi-am zis: merg la o aniversare, mie îmi place să fac cadou o carte, deci voi cumpăra una. Înăuntru am căzut din nou în ispită (a câta oară oare?!...) Doamne, ce de cărți sunt! Doamne, ce de cărți bune sunt! Când le voi citi pe toate!! După ce am mângâiat omieșiuna dintre ele și m-am legănat de pe un picior pe celălalt frământat de o cruntă nehotărâre și crude indecizii am ales 3.De ce? De fapt am două aniversări iar una am cumpărat-o pentru mine.Normal,nu?... Cele 3 cărți sunt: Nikos Kazantzakis - Zorba Grecul (titlul de pe copertă, titlul real este în interior: Viața și peripețiile lui Alexis Zorba), Octavian Paler - Viața pe un peron și Marcel Proust - În căutarea timpului pierdut,(1. Swann).

Care credeți că mi-am luat-o mie?!

Așteptările noastre

Am purtat în această seară o discuție cu un întreprinzător care are o mică afacere de succes. Despre criza economică mondială. Despre cât ne afectează ea. Despre bănci. Despre credite. Despre infrastructură și autostrăzile late pe care le avem. Despre cât se fură și cât s-a furat. Despre noi. Despre atitudine. Despre politică. Despre oamenii care astăzi candidează. Despre parlamentari. Despre ce ar putea face ei pentru noi. Despre ce am putea face noi. Despre așteptările noastre.

O idee care a rostit-o la un moment dat mi s-a părut deosebită: "Domnule, zice întreprinzătorul meu cu obidă, mie nu trebuie să îmi facă nimic, să mă lase să muncesc și să țină pasul cu mine! Orașul nu ține pasul cu mine! Întârzie cu toate, cu avizele, autorizările, infrastructura, reformele, legile. Cu toate domnule. Ah, nu, cu penalizările nu. Ăștia știu doar să-mi pună frână!"

Scaunul puterii

După atâția ani de experiență politică am convingerea că scaunul în care se așează puterea, reprezentantul ei mai exact, are ceva malefic, fie în fibra lemnului, fie în structura sa finală care se dedică unui ins ce decide în cele ultime. Ori poate pur și simplu omul puterii schimbă structura scaunului, deși asta ar fi hilar... 99% dintre oamenii politici pe care îi cunosc s-au schimbat aparent datorită poziției pe care au ocupat-o sau o dețin efemer, pentru o perioadă limitată în timp... E amuzant! Se amăgesc în genere, că periajul de scame pe care îl suportă zilnic se datorează numai calităților lor intrinseci umane nu și texturii lemnului sau plasticului din care e construit scaunul pe care se așează zi de zi... Căci dragii mei, scaunul are putere mai întâi iară nu ființa lor muritoare, dedată la păcat. Vai nouă, alegătorilor!

Funcția ridică omul sau omul ridică funcția? Întrebare... (Îmi vine să râd!!)

Lecturi de octombrie

In luna care s-a încheiat am citit câteva cărți. Puține. Pe unele le-am început și încă nu le-am terminat, probabil le voi sfârși în noiembrie. Acestea sunt:

1. Stieg Larsson - Millenium 1, Bărbați care urăsc femeile, Editura Trei, cu reclama *cea mai vândută carte după Biblie în țările scandinave*; nu știu dacă te ține chiar cu sufletul la gură dar merită citită într-un week-end ploios, uiți de tot și te cufunzi în intriga ei...

2. Philippe Forest - Iubirea din nou, Editura Nemira, o poveste lirică, sexuală și cerebrală scrie pe coperta 4, încă n-am terminat-o...

3. Dan Puric - Cine suntem, Editura Platytera, am fost la lansarea ei de către autor la Deda-Bistra în catedrală, o mare surpriză pentru mine, nu știam că Puric face și altceva decât teatru, spre rușinea mea, mi-a plăcut chiar dacă unele note sunt puțin excentrice față de ochiul meu...

4. Andrei Pleșu - Despre bucurie în est și în vest și alte eseuri, Editura Humanitas, savuros ca de obicei, poți să o citești oricând, oriunde și îți va transmite o doză suficientă de luciditate; n-am terminat-o dar nu mă grăbesc... e o carte pe care odată citită simți dorința să o mai citești o dată, și iar...

5. John Farndon - India, ascensiunea unei noi superputeri mondiale, Editura Litera Internațional, foarte interesantă, descrie această țară a contrastelor, o carte documentar...

6. David Young - Scribul thailandez, Editura Pandora M, scriitorul trăiește de mulți ani în Thailanda, o comedie despre sex, minciuni și satisfacție zice coperta 4, eu nu aș fi putut sintetiza așa de bine...

...puțin am citit iacătă, în rest ziare, reviste, nimic esențial.

Copleșitor

Am intrat în Diverta de la Plaza Mall cu intenția clară de a-mi petrece timpul în următoarele două ore și de a nu cumpăra nici o carte... De ce! Tocmai pentru că îmi vine de obicei să le cumpăr pe toate. Le-am pipăit. Le-am mirosit chiar cerneala proaspătă de tipar. Am dat cu mâna peste ele. Am privit amuzat cititorii adânciți în canapele și chipurile lor transfigurate de rândulețele negre ale cărților. Erau duși... în alte lumi. Mi-am amintit admirându-i dorințele simple pe care le aveam acum cinsprezece ani. Să citesc. Să citesc. Să citesc. Și să scriu...

M-am pierdut oare între timp?

Zădărnicie de cuvinte

Uneori acele ceasului nu se potrivesc cum trebuie peste cifrele timpului. Nimic nu mai iese atunci cum-se-cade. Nici cuvintele nu mai cad corespunzător, vocea sună altfel înafară de cum era gândul nerostit dinlăuntru, cerul se înnorează nejustificat de repede și totul ia proporții catastrofice. Cuvintele se slobod într-o hărnicie nebună, literă după literă într-o potriveală de scandal.

Și dacă ai minte te oprești înainte de a fi o cumplită zădărnicie de cuvinte!

Blogul ca obligație

Cineva m-a certat deunăzi, cică nu este așa simplu, nu-ți faci blog numai așa, că îți vine... (ca mie!) și pe urmă uiți de el... Există reguli, există comunități de bloggeri, poți să capeți apartenență la un grup solid sau nu, poți fi citit sau nu funcție de seriozitatea ta, și că oricum ai obligația (ce tare!!) odată ce el se naște să ai grijă de el, să-l cultivi, să sameni cuvinte!

Ai dreptul de a avea blog și obligația de a te îngriji de el!!!

Constatare

Orice copil de clasa a doua știe că toamnă rimează cu doamnă!

Și ce!

Continuare de toamnă

Singurul rol al blogului acesta este să fie al meu. Și dacă un eventual cititor se regăsește în literele lui să îi fie de bine. Le-oi fi bătut potrivit. Care va-să-zică... Am un prieten care adoră această expresie, care-va-să-zică, cum s-ar spune, adică... ei, masele ce vor, cineva, indefinibilul, impersonalul se, somebody, nu știu, orice cârnaț, care va să zică...

Nu știu... Contează?

Acum este atât de toamnă încât nici nu știu dacă e azi! Am greșit... E atât de noapte încât nici nu știu dacă e azi. Nu. Azi nici nu știu dacă este toamnă. Acum. E noapte. Și noaptea oare nu mai este toamnă? E atât de azi, de noapte și de toamnă. Asta-i!

Toamna de azi

Toamna de azi mi-a plăcut mai mult decât toamna de ieri. Poate pentru că din toamna de ieri am plecat azi. Cine știe... În toamna de mâine încă nu sunt.

Mie îmi place luna mai. Și decembrie. Sunt la suficientă distanță una de alta.

Despre blogul meu...

Nu știu ce mi-a venit în dupamiaza asta... poate că e prea multă toamnă, poate că aș fi putut să merg să-l ascult pe Alifantis dacă aș fi știut că pot, poate că așa a fost dat să se nască azi blogul meu, poate că sunt gânduri pe care îmi vine să le scriu și pe care nu știu unde să le încadrez, le-oi pune pe blog, poate că e doar o modă care m-a prins și pe mine, poate că uite de-aia...

M-am apucat deci să-mi fac blog. Nu am mai citit bloguri. Așa că am citit acum primii pași. Am libertatea de-a face cum vreau. Asta am înțeles. Oi vedea ce-a ieși. Ardelenește ofcors.

Cele pe care le-am deschis, întâmplător poate, păreau să vorbească doar pentru sine. Sinele autorului. Păreau... Sinele lărgit.