joi, 18 august 2011

un minuscul socrate

nu știu ce mi se întâmplă... pardon, nu știu sigur ce mi se întâmplă. bizar. deși Noica credea că limba română are și poate avea multiple sensuri, nu ca germana și nici ca greaca veche, dar măcar pe un loc fruntaș, astăzi, acum, știindu-le pe toate astea, eu mă simt sărac și descoperit... nu îmi ajung cuvintele românești iar altele încă nu îmi sunt suficiente. și încă odată simt că ceea ce am zis/scris nu este transmisibil. tristețea mea nu se divide cu nimic.de ce ți se înclină geana? habar n-am. de ce ai rictusul acela strâmb și pe care încerci greșit să îl ascunzi de mine? habar n-am. de ce de fapt ridic întrebările acestea cretine? habar n-am. ce știu de fapt? sigur?!... nimic. sunt un minuscul socrate. reinterpretat. știu că știu și știu că sunt lucruri pe care nu le pot ști. aparent știu tot. în fond nu știu nimic. jocul de imagine pe asta se bazează. nu pe ceea ce sunt ci pe ceea ce cred ceilalți despre mine că sunt. cum draku să nu râzi!!! că de fapt nici nu mă interesează. wtf.

știu că nu știu. în rest... îi spui femeii tale gândul tău, ultim, fără rest, deplin, în dulce abandon... și ea tace lung. nu am înțeles. vreau să fie clar. și... te gândești/mă gândesc... eu nu sunt clar, eu nu sunt un clar, poate nici nu pot fi clar, poate sunt condamnat la neclaritate, degeaba petrec cuvinte, ale mele nu sunt bune, ale cui oare sunt... hei! lume. strig. mă duc să mă k în fundul curții cu Mărgineanu cu gândul spart că mai contează ceva...

marți, 16 august 2011

cercul oval

nu mai știu de ce țin blogul ăsta! iar am senzația că mă învârt în cerc, că zic aceleași cuvinte, că fac aceleași gesturi, că privesc aceleași stele, că visez aceleași vise, că dau din nou în aceleași străchini, că nu se schimbă nimic, că eu nu mă voi schimba niciodată, că voi fi mereu același doar mai obosit... iar vorbesc în pustiu, iar văd lucrurile înainte de a fi, iar Ochiul meu înregistrează febril, parcă m-ar fi dat cineva pe replay.

uneori nu-mi pot înțelege nici eu cuvintele și le scriu cu disperarea amară că notându-le și-așa, dezlânate și fără noimă, îmi voi aminti prilejul lor. coborârea umerilor în umilința lui n-am ce face mă deprimă. ba ai, îmi vine să urlu...

...dar dacă mă voi trezi în același prezent însă eu voi schimba viitorul?

joi, 11 august 2011

jeanne

oare cum se înțelege de fapt cuvântul iubire!? cum poate fi înțeles?! atunci când îți voi cunoaște sufletul îți voi picta ochii, zice modi, și nu cuvântul determină în final ci penelul, renoir ii confirmă că este nebun și de fapt asta este definitoriu, jeanne este reperul uman, modigliani dansează în alt plan, este reperul față de care el poate valsa, jeanne este pământul ferm, modigliani este tot ceea ce poate fi înțeles ca altceva, artistul, omul liber, într-un fel necugetatul, ne-bunul, cel din afara firii și în felul ăsta oarecum râvnitul, este așa cum puțini pot fi, ca zorba, un pic nebuni, dar astfel deasupra liniei... zeul meu modigliani, modiglianizează-mă iar... să trec și să rămân peste linie.yeap.

intrebarea numărul doi

lucrurile pe care le uităm despre noi combinate cu cele pe care vrem să le uităm... ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă iar ceea ce nu trebuie să rămână se uită; numai asupra faptului că mă îndoiesc nu mă pot îndoi conform regulii carteziene sau atâta am priceput eu... femeile nu pricep nimic de fapt. ele vor doar bomboana. poți povesti ore iar p-ormă să te-ntrebe senin, bine, îmi dai odată ciocolățica... spanac. zeu modigliani, repet: modiglianizează-mă!