lumea din afară ascunsă-n mine, adânc...

cuvintele care mor pe drum, rostite fără țintă, pierdute într-ele însele, de frumusețea clipei doar, cele care din coadă au să sune... și cuvintele care nu sunt decât în privirile care vorbesc, cele care tac de fapt, care nu sunt în glas ci sunt ascunse în ochii mei, și-ai tăi, cuvintele tăcute sau tăcerea ascunsă-n cuvinte, dulceața neliniștită a dimineții nedormite, ori vorba mea acoperită de vântul șuierând aproape, certitudinea că sunt, mirarea că nichita a fost, este și va fi, spaima că voi deveni orb și mut și surd și prost, hai să jucăm triș și soarta lumii să se decidă în săriturile noastre, cine nu face fruci câștigă, am zis/ am zis, amintirile mele care nu se suprapun peste ale tale, ști? eu îmi amintesc despre verde iar tu despre roz, și ști, rozul era liliachiu iar verdele meu turcoaz dar niciunul dintre noi nu credem, culorile nu au adevăr, picasso a luat singur toată dreptatea, mie de fapt nici nu îmi place picasso, eu îl iubesc pe modigliani, oricum noi nu pictăm iar ceea ce pentru alții este simplu pentru noi este complicat, îți spun că plec pentru că nu mă pot apropia de urechea ta ca să îți șoptesc că aș sta, nu pot să plâng pentru că vreau să par puternic, iar melodia aia a lui holograf că și bărbații plâng câteodată e faină ca melodie și tembelă ca text, bărbații nu plâng bre, cel puțin ăia care au făcut armata, io am făcut-o, dar-ar draku-n ea, oricum cuvintele nu mi-ajung să povestesc toate câte s-au adunat și s-au ascuns din afară, în mine, adânc...