14 februarie

nu-mi vine să scriu nimic în mod explicit, nu am sentimentul unui moment deosebit, e luni, cea mai tâmpită zi, nimic deosebit deci, sunt miliarde de oameni pe care nu-i cunosc, și câțiva, ale căror dureri, bucurii, gânduri, mă ating, infinitezimal, ce cântărim până la urmă, starea mea în pofida stărilor celorlalți, cine or fi ei, viața mea, minusculă, cantitativ vorbind, alăturată vieții celorlalți, comparația nu rezistă, cine sunt eu, nimeni, mănânc semințe, ce banal, nu se potrivește în peisajul ăsta pictat de gândul meu mort, ce chestie... trebuie ca starea de beatitudine să-ți dea automat o poezie în rime zglobii, sau o melodie ritmată, sau un gând șmecher, sau un tablou potrivit? adică... înăuntru poți să simți că mori și afară să arăți că ți-e bine?... da, poți, ipocrizia este un cuvânt care definește ceva, până la urmă... oricum, zicem mereu că suntem buni, credem asta, cine are curajul să spună că are pată și nu este fără prihană... trebuie, probabil, să căutăm lucrurile simple, care aduc bucurie, alea ne vor ridica...

http://www.youtube.com/watch?v=4qv3w3_UmVE,