toate cuvintele mor și nimic nu pare să reziste. aceasta este concluzia rece, lucidă și seacă care transpare dacă stai să cugeți. și atunci zici: ca să găsesc totuși lumină și căldură în jurul meu, să-ncerc să descopăr adevărul ajutat de un prieten incert, cel stră-luminat de sintagma aia latină, in vino veritas. și bahic, apoi, modifici concluzia: nu toate cuvintele mor și unele lucruri par să reziste. deja e mai cald, e drept nu foarte lucid și cugetul e ușor aburit, optimist și optimizat.
trăim zi de zi, clipă de clipă într-o survolare abruptă uneori, sacadată alteori, a mitului peșterii. oameni care ne-au fost dragi ieri azi ne par ticăloși, și oameni indiferenți azi mâine ne sunt apropiați. lucrul ăsta nu se oprește, inima noastră încă nu se oprește, doar trupul ăsta mizerabil încet ne slăbește. și pentru mulți dintre noi mai important este să simțim ură sau drag, să ne plasăm afectiv într-un anume fel față de un reper circumstanțial în loc să savurăm călătoria.
adevărul lumânării din peșteră față de adevărul soarelui din afara acesteia diferă doar prin intensitate. pentru unii acest fapt e o problemă de viață și de moarte, pentru alții de potențiometru.
Un comentariu:
frumos scris!
Trimiteți un comentariu