ca și cum la ora asta întrebarea însăși ar avea noimă, adică ce gând e ăsta... și io zic, ce noimă frate, lasă să fie, un gând dezlânat și banal, povestirea stărilor tale exterioare, nefirești și seci, sau nefirești de seci, femeile alea din jur, blonde și brune, vopsite, spălăcite, cu temerile lor ascunse, pe care eu, netrebnic, le sesisez...
n-am decât satisfacția momentului ăluia clipă ce fuge, văd-mi-se-pare-fuge-nimeni-nu-știe-taci-ce-ți pasă-taci-mai-bine-tac... ce draku de moment epokal e ăsta?... și femeia aia adineauri ne-femeie îmi zâmbește, iar buzele absente, ascunse apar către mine într-un semn de simpatie, să râd?... mă gândesc cine sunt, și cine mă cunoaște, ca și cum ar conta, nu contează, nu sunt în formele simple, mă cred mai important cu-o centimă, cât e centima, nu știu, habar n-am, gândul se-ntoarce spre mine gândindu-mă: care este numărul prim care divide perfect mulțimea întrebărilor nule?... eu nu pot ridica mâna, nu știu... gândul este dezlânat, nu are cursivitate, mă plictisesc în încercarea inutilă de a-l prinde, aș fugi cu tine undeva în afara timpului ăstuia efemer, există așa ceva?...
mai am cuvinte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu