pierzătorul de vreme era un om ciudat. de ce-l chema așa naiba știe... cineva îi spusese așa odată, poate în derâdere și așa i-a mers numele. eu i-aș fi spus mai degrabă câștigătorul de vreme... nu vorbea mult și părea că stă pe gânduri tot timpul. nu avea o față inteligentă și nu te puteai uita la el direct, să-l privești în ochi adică, pentru că îți fugeau ochii și-amețeai. și asta nu pentru că era sașiu sau conciș, cum se zicea pe la noi, ci pentru că era un super-conciș. ochiul lui drept era plasat un pic mai jos și mai către tâmplă decât la ceilalți oameni. din naștere. cumplit era că asemeni unui cameleon, își rotea ochiul drept independent față de cel stâng, și când stăteai în fața lui, dacă te nimereai în vreo discuție rarisimă, aveai tendința să întorci capul, să vezi ce fixează celălalt ochi... oamenii spuneau că spre deosebire de un om normal, pierde timp până leagă imaginea ochiului drept de cea a ochiului stâng și să înțeleagă lumea astfel prin unirea imaginilor. și de aceea tace necuvenit de mult. și că pare că gândește dar că de fapt e un prost.
eu i-am surprins de două ori un zâmbet malițios. credea că nu îl vede nimeni. și de aceea îl bănuiesc că de fapt vede lumile ambilor ochi. că așa, desprins miraculos dintr-o pictură a lui picasso, el de fapt, câștigă timpul, uitându-se cu un ochi la făină și cu altul la slănină, dar apreciindu-le pe amândouă simultan, spre deosebire de mine, care mai întâi mă uit la slănină și apoi la făină, și pierd vremea... pierzătorul era în câștig de fapt, eu eram cel care pierde...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu