22 din 02

am o povestioară în minte și pe care am tot vrut s-o spun: toamna trecută, am participat la o licitație în București, unde trebuia să prezentăm și niște mostre, printre altele. la predarea acestora, ne-am întâlnit la secretariatul firmei cumpărătoare, 3 firme ofertante. eu, un tip cu accent moldovenesc și o femeie de vreo 45-47 de ani, subțirică, brunetă și nu foarte înaltă. și care nu arăta rău pentru vârsta ei. eu aveam mostrele ambalate în carton lipit cu scotch, moldoveanul într-o cutie de carton maro, ceva paralilepipedic 50x70x50 mm, iar tipa bine, avea o plasă verde, din hârtie, carton, ecologică, cu ceva înscrisuri pe ea și din care se zăreau câteva pachete și pachețele, ambalate frumos. fiecăruia secretara ne-a făcut un proces-verbal în 2 exemplare, de primire-predare a mostrelor. scrierea căruia a luat ceva vreme. până a scris numele firmei, inventariate pachețelele, listare, semnare, aveți ștampilă, am, se poate, sigur, mulțumesc, cu plăcere, plus zâmbet larg de parcă în felul ăsta, eram fiecare concurent mai aproape de victorie. eu am fost ultimul. bucureșteanca a doua. termină asta de semnat și ștampilat, urmam eu, la revedere, la revedere, dă să plece, face un pas, se întoarce, nu vă supărați, îi zice la secretară, sacoșa vă trebuie, n-aș putea să mi-o iau, secretara rămâne interzisă, eu mut, pe plasa aia verde, sacoșă, ce-o fi fost era prins cu un ac de gămălie, văd abia acum, un nume de firmă, înăuntru pachete și pachețele... după un moment lung de stânjeneală, inclusiv eu mă simțeam nelalocul meu, femeia bine zice, lăsați, poate după licitație și pleacă, am căzut pe gânduri prostit, da' cât sărăcia o fi fost plasa aia, 2 lei, 5 lei, 10 lei, naiba s-o ia de plasă, io fi rămas moștenire, în fine... se termină treaba, noi stăm după eveniment pe hol, toți concurenții, așteptând cu răbdare acum redactarea procesului-verbal de participare la licitație, la un moment dat se deschide ușa sălii unde fuseseră evaluate ofertele și mostrele, ies doi tineri încărcați cu pachete, colete, plicuri, plase, mostrele noastre, le duceau undeva, draku' știe unde, ordin, să le depoziteze, și încep să urce scările către un etaj superior, femeia bine îi ochește de când au ieșit, se foiește, își mută greutatea de pe un picior pe celălalt, și face apoi brusc doi pași după ei, nu vă supărați zice, pisicindu-se oarecum, am vorbit înainte cu secretara, sacoșica aia verde e a mea, și arată cu degetul unul dintre multele lucruri pe care le cărau indiferenți cei doi băieți.