Corbul se așeză în preajma mea... Eu mă uitai tăcut la el și-i spusei:
Mă corbule, nu îmi ești drag... nu te cunosc, nu te plac, nu te vreau... tu, ești prea negru, să ști...
Bă! zise corbul, tu ești insignifiant până la urmă, ști? îți dai seama? uneori melodia ta se întâlnește cu a mea dar în capătul notelor, ști, nu ne potrivim dar ne prelungim, mergem unul în continuarea celuilalt de aceea poate tăcerea este cea care ne potrivește cel mai bine, ne întâlnim în absența cuvintelor și nu în prezența lor, te iubesc nebunule fără a te cunoaște și de a ști cine ești așa cum și tu mă iubești fără a ști cine sunt, sperând că am răspunsul sufletului tău, ne construim pe himere, suntem mereu alții, noi neprezenții, cei ce gândim fericirea în absența ființei noastre, suntem...
Nebunule! Noi suntem nimeni. Ști tu asta?!
Corbule, vezi-ți de zborul tău. Piei de-aici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu