Corbul zise: sunt prins dintr-odată în smârcul cenușiu al îndoielii, în mlaștina adâncă și mustoasă a incertitudinii, cu fiecare zbatere de aripe m-afund tot mai adânc, n-am drum înainte, nici drum înapoi, sunt la granița iluziei, nici o variantă nu-mi optimizează zborul, sunt prizonier în aer, sunt cristalizat în cer...
Corbule, tu croncăni degeaba...
Corbul zise: simt vântul cum îmi umflă penele dar nu mai pot plana deasupra lumii, mă simt ca și cum aș fi împăiat cu ochi de faianță, vii, strălucitori...
Corbule, nu mă interesează zborul tău frânt...
Corbul zise: am fost aruncat în izbeliștea timpului, mă simt inutil, mă cred Prometeu legat de catarg, fără adiere de vânt...
Corbule, închide pliscu...
Iar corbul obosi și nu mai zise nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu