cum scrii o carte, ce e în mintea ta, cum începi, cum ști când ai încheiat, cum se așază cuvintele, care sunt bune și care nu, se poate învăța așa ceva, poți transmite ștința scrierii gândurilor, poți de fapt să explici celorlalți ceea ce tu ai gândit atât de repede încât dacă ai fi vrut să scrii s-ar fi înroșit tastele, poți, habar n-am, nu știu, depinde, ce îmi e clar este că fiecare înțelege ce poate, cât poate, cât îl duce mintea adică,
cartea mea am scris-o în șapte luni, primele capitole sunt aproape așa cum le-am scris în prima zi, scriu ce și cum îmi vine, cu bune și rele, apoi văd eu, unele cuvinte mai târziu nu îmi mai plac, le schimb, le șlefuiesc, uneori nu-mi vine nimic decât ideea centrală dar pe care nu o pot mobila, o scriu așa, nudă, când pot, dacă pot, mă voi ocupa de ea mai târziu, cândva, și dacă nu merge o șterg, văd io, totul e liber, de fapt eu inventez lumea și așez cuvintele cum vreau eu, uneori începutul e greu, alteori nu vine sfârșitul, oricum scriu ca să redau un gând, un sentiment, pe care eu l-am avut și sunt conștient că întotdeauna cuvintele mele sunt mai sărace și mai încete decât ceea ce îmi trece prin cap,
nu știu dacă asta se poate învăța și transmite, mi greu mie însumi să explic, nu pentru că nu știu ci pentru că îmi par cuvintele insuficiente, mi-am scris cartea în șapte luni și apoi trei luni am lăsat-o la dospit, am revăzut de zeci de ori șiragurile alea de cuvinte, or fi bune, faine, n-or fi, nu știu, oricum astăzi ele sunt în afara mea, independente, pe cont propriu,
ceea ce îmi este clar e că dacă vrei să scrii scrie, și dacă n-ai tragere merită să scri cel puțin pentru memoria ta, îți fixezi un anume moment așa cum a fost el, și poate peste o vreme vei retrăi emoția lui citindu-l și îl vei putea povesti mai bine decât ai facut-o prima dată, merită să scrii pentru că scrii pentru tine în primul rând, cuvintele tale adresate ție însuți, celuilalt tu, de mai târziu, cel care vei fi,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu