Mi s-a întâmplat ieri, într-un anumit moment, să percep deodată foarte clar timpul curgând îngrozitor de încet. Să mă uit în jur și să văd lucrurile. Să caut să înțeleg ființarea lor și nu doar să le sesizez existența.
Mi-am dat seama că alergăm mereu după ceva. Suntem mereu prinși într-un proiect. Al nostru, al celuilalt, al altuia. Trebuie să facem aia sau ailaltă. Să rezolvăm ceva. Să încheiem ceva pentru a putea începe altceva.
Și proiectele nu se mai termină. Și ne oprim prea rar în drumul nostru pentru a înțelege. Pentru a ne bucura de lucrurile simple. Iar uneori e prea târziu...
Într-un fel aș putea zice că ne grăbim să prindem moartea, că doar aia nu se mai sfârșește...
Un comentariu:
Ai vazut atunci cand ii intrebi pe cunoscuti, pe prieteni, pe cei de langa tine daca sunt fericiti ca aproape toti au un moment de pauza in care isi aleg parca cuvintele, au nevoie de timp de reflexie si ezita sa-ti de-a un raspuns, de parca nu ar stii daca sunt fericiti. De parca nu dupa asta alerga si trudesc in fiecare zi, isi hranesc sperantele si visele in fiecare secunda. Daca ai intreba daca sunt flamanzi, ori somnorosi ar avea raspunsul pe buze.
Putini stiu pentru ce traiesc, dar au lucru e sigur, nu pentru a fi fericiti. Si nu atat ca sunt sau nu fericiti, dar nici macar nu stiu, nici macar nu au habar.
Atat de multi sunt absenti si lipsesc din propria lor viata
Trimiteți un comentariu