solo

trebuie sa recunosc ca uneori sunt defazat. ori prea multele informatii trec pe langa urechea mea fara ca eu sa mai fiu capabil sa ingurgitez, deh, hardu` se umple... ori imbatranesc... :)

dar chiar cu intarziere, cu un zambet pe buze si cu proverbul romanesc in minte: rade ciob de oala sparta, am descoperit melodia acestei veri intr-un magazin, in timp ce ma hlizeam la un tricou pe care scrie: i have no direction in life and never been happier.

tricoul mi l-am cumparat. si i-am luat unul si fratelui meu cadou chiar daca lui nu-i place sa purtam haine la fel... :)))) iar melodia am decretat-o a verii mele chiar daca ea e din noiembrie trecut. ce sa-i faci! o sa am o viata mai mishto de acum incolo... :)))

http://youtu.be/4w_qgzsDHoc

tranzitia centrului cercului catre un punct dintr-un spatiu incert

rau de mare, rau de vant, rau de soare, rau de apa, rau de mine... o mana care nu o poate strange pe cealalta chiar daca aceea sta intinsa cu speranta si incredere... speranta ce, incredere cum... dorinta de a fugi in statia terminus pentru a te sprijini de un punct stabil, punctul dat de sfarsit, oricum ar fi el, bun ori ba... busola care o ia razna, nordul pierdut, si celelalte puncte ratacite, un cer fara steaua polara... nimic...

raul de mare vine din miscarea marii, raul de vant vine din suflarea teribila a acestuia, raul de soare vine din respiratia lui incinsa, raul de apa vine din nesfarsirea ei, raul de mine vine din suprasaturarea de sine, din adancul meu cotropit de absente, eul meu exacerbat sau lipsa acestuia, absenta linistii sau a reflexivitatii, toate literele astea fara sunet, inmultite cu zero... nimic...

keep walking, si totusi http://youtu.be/Pfi1UQ_PKQI,
 

30 de zile de ascultare

e mai, cea mai frumoasă lună, a florilor și-a gâzelor, și plouă, parcă cumva de 30 de zile plouă-ntruna, și eu de 30 de zile ascult, florile cum înfloresc, albinele cum albinesc, gâzele cum gâzâiesc, povestitorii cum povestesc, mincinoșii cum mințesc... și-așa mai departe, natura își urmează cursul, fiecare face ce știe mai bine să facă, și e firesc să fie așa...

am ridicat de câteva ori 2 degete să zic ceva și până mi-am dres vocea încercând să prind la-ul potrivit de diapazon, momentul trecuse, avea dreptate pitagora, întârzii câteva clipe în rostirea unui cuvânt și-ți dai seama că nici nu era important...

și în im-postura asta de pitagoreic mai degrabă am simțit că în ciuda acestei ploi interminabile, mai aproape îmi sunt paraziții decât alifantis... câștigul concret al acestei luni este că am citit femei de bukowski. 

pământul pe care nu stau

de partea mea astăzi/ ieri/ acum nici măcar cuvintele n-au fost... deși oarecum le-am simțit ecoul vibrând nu le-am putut găsi, nu am putut împleti nici un sunet, nici îngăima vreo notă, atunci când am deschis gura dinlăuntrul meu nu a ieșit nici o silabă și nici măcar vreo literă anemică... m-am privit în oglindă cum nu pot schița nici un gest, astăzi/ ieri/ acum sunt agestic, sunt non-semn, ăla din oglindă nici măcar nu se putea zgâii la mine, stătea așa străin, impar... aș fi putut zice că-i mort dacă nu ar fi clipit, nu simt sentimentele celui din oglindă, pe mine însă atât de tare mă doare a-komunicarea asta încât cred că ridicându-mă am plecat atât de departe încât încă mă uit în zare cu mâna dreaptă streașină la ochi așteptând să mă întorc...

mă simt rupt, a-spațial, a-temporal, în pădurea fără rost și fără țugui, încerc să descriu cu neputiință cum m-am pierdut nu-știu-unde-nu-știu-cum, am rămas fără faptă, nu pot înfăptui nimic pentru că sunt elementul non-activ, dacă nici măcar graiul nu mi-l mai pot recupera, înseamnă că semnul din dreptul ființei mele s-a pierdut, nu e plus dar nu e nici minus, nu mai e...

mă tem în aceste condiții să emit vreo sentință, decret sau lege, de mâine, de luni ori de la întâi, dacă nu pot rosti, nu pot fi, cu gândul mut, nematerializat, aș putea fi piatră, ori poate bolovan, sunt un pietroi trist și singur, și rece, cel mai degrabă...

de partea cealaltă, în oglindă or fi fiind, prin părțile alea în care ochiul meu nu bate, ascunși, cei care așteaptă, care pe care, să-și arunce adevărurile, nu-i nimeni însă în partea mea...

nu-i nimeni alături de mine, aproapele meu își fâlfâie astăzi aripile în lumile celelalte așa încât eu doar mă tac și mă dor.

http://youtu.be/C8QJmI_V3j4

gardul dinapoia mea

am ajuns în locul în care nu îmi găsesc locul. mă simt atât de pustiit și de singur încât aș putea surzi de atâta tăcere. probabil că am greși rostind cuvinte. trebuia să le înghit. acum nu mai îmi e bine... a drakului komunicare... nu pot descrie și nici reda zgomotul teribil care azi, acum, exprimă zvâcnetul final al revoltei ființei mele. ca și cum proștii ar putea înțelege dintr-odată că sunt proști și astfel să-și mărturisească victoria: am devenit mai deștepți înțelegând că nu suntem. yeap!

mai poți zice ceva?! nu mai poți...

marțea lui zece april

no, ardelenește, în marțea lui zece aprilie douămiidoișpe, gândul meu ar trebui să fie împlinit, și dacă nu astfel, măcar cursiv... mă uit de-alăturea, și încerc să prind cercul micuț din mijloc, să simt că sunt încheiat, oare pot celelalte ființe din afara mea să înțeleagă înlăuntrul meu, oare există vreun sens în lipsa de sens a sfârșitului ăsta de zi, și de gând, și de pagină... oare trebuie să caut întotdeauna un reper, știu că nu trebuie să mă raportez întotdeauna la ceva, și de fapt nici nu sunt mereu ceva, uneori mă simt micul nimic, ca și cum ar putea fi grade diferite, și marele nimic ar fi deasupra micului nimic, aparent nu mă potrivesc cu ceea ce rostesc, aparent nici ființa mea nu se rostogolește peste eul meu, ochiul meu visează încontinuu albastru, sidney, australia, marea barieră de corali, coralii aia împletiți peste sfârcurile pieptului meu, sau a libertății mele, aș vrea să uit de traumele tale, și de plânsetul coapselor tale, aș vrea să uit de tot... nu mă pot regăsi nicăieri, e cumplit, eul meu a fost volatilizat în spuma valului spart mai degrabă de mal, sunt și nu, oedip mut, flămând, fără ochi... rotunjesc litere fără a le lega de ceva, ca și cum sunt fără să fiu, asta-i...

cnp

îmi simt fața de piatrā, ochii goi, sufletul întors înspre nimeni, sunt neant... eu însumi îmi sunt reper, un reper inutil însă, nu pot comunica cu neantul, eu-nimeni nu pot răspunde... ne naștem din prima clipă cu o câtime de ființă nealterabilă, ceva din zestrea noastră nativă nu suferă transformări, e ip-ul nostru peren, codul numeric definitoriu... spaima mea este că uneori pe lângă acest cenepe, nu se mai poate îngrămădi mare lucru, ori că, cu timpul, nu mai rămâne altceva decât constanta aceasta care ne poate face, în absența unei minimale șlefuiri culturale, să părem niște maimuțe... în seara aceasta m-am trezit brusc pe malul celălalt, schițând fără sens niște gesturi idioate...

c eleven

aceleași rime, aceleași silabe, duminica... cântecul șoptit și blînd, albul lățit peste varul caselor, vântul certându-se cu copacii și acoperișurile, soarele martor, duminica... ticăitul egal, podeaua care se întinde suspect, frigiderul cu zgomote odioase, duminica... primul pas, primul gest, primul zâmbet, și ziua în care să îți amintești, duminica...

californication, five with eleven, duminica...
:)

http://youtu.be/TEIr3ABXSl0

theosis

ioan: m-am gândit din nou care pot oare să fie gândurile simple, cele fără de rest, cum poți să atingi liniștea sublimă a înaltului de brad, cum poți să te afli în nemărginirea liniștii fără răspuns și fără ecou și cum ai putea să împarți cele care au fost și cele care ar putea fi, în lucruri dorite și mai puțin dorite, m-am gândit dacă poți să fi tu însăți, cel adevărat cât mai adânc și mai mult, dacă poți spune celuilalt întotdeauna și fără teamă ceea ce simți și vrei, dacă până la urmă sinele meu se poate deșerta deplin în sinele tău, în ființa ta, dacă eu mă pot regăsi fără să mă pierd în iubirea aproapelui meu, dacă eu mai pot fi eu uitând de mine în dragostea ta, dacă ochii mei ar putea purcede spre culoare teozificați, potriviți astfel de altcineva mai Înalt, dacă de fapt până la urmă Cineva nu cumva stă și așează lucrurile și le pictează frumos și bine, așa cum trebuie, cu împlinire...

petru: spaimele tale sunt copilărești, lucrurile toate sunt numai simple, ochiul tău din păcate le colorează uneori diferit deformându-le, liniștea este mereu fără ecou și nu trebuie decât să întinzi mâna, iubirea celuilalt poate cuprinde toată ființa ta și nu trebuie să împarți nimic, sinele tău în iubire nu mai contează, vei fi tu, un suflet aparte pierdut într-o dragoste mare și fără tăgadă nimic nu va mai conta...

pavel: hei, măi biet trecător, bineînțeles că Cineva potrivește lucrurile bine și le pictează, împlinindu-le... numai că așa cum crede El, nu cum ai vrea tu...


tiesto: adaos pentru coarde, http://youtu.be/2EaE0_gQLw0,

semnul plus

ioan: în fond sunt nimic și dorințele mele sunt mărunte, nu mă pot detașa și nici nu mă pot sustrage, sunt condamnat să fiu prezent, sunt constrâns să îmi târâi clipa prin toate stadiile sale morbide, fade, suberbe, sunt damnat, ochiul meu rămâne deschis în pofida faptului că încerc cu disperare să clipesc, nu pot să apropii geană de geană, văd, imaginez, visez clipele văzute și nevăzute, amețesc în rotirea lumii, îmi vine să vărs, și nici nu pot să mă mărturisesc deplin, nu mă simt întreg, nici nu pot fi întreg, și parcă m-aș sprijini până la durere pe un singur picior, nu pot compara nimic cu nimic pentru că nu am reper și eu însumi sunt excentric față de orișicare reper, gândul meu din urmă e dezlânat și dacă aș simți tristețe nici nu știu prea bine de ce aș simți-o, pot să plec un genunchi în pământ și fruntea așișjderea, nu simt pioșenia neapărat, o gândesc, o știu, ar trebui să ridic un sentiment curat, să-mi apropii un înger, iar eu în schimb sunt departe, neutru, nepolarizat...

petru: ești un nimic cu dorințe mărunte, nu poți fi decât prezent, asta este de fapt definiția, intuiești ce ți se întâmplă și atât, nu poți fi întreg, nu ai cum, poți vedea, imagina, visa, ce dar să amețești în rotirea lumii, ești întreg în tristețea ta și-n gândul tău, te poți ruga curat, poți găsi semnul plus și legitimitatea ființei tale...

pavel: trebuie să pleci și genunchii și fruntea până-n pământ, și să simți pioșenia rugii finale, șansa ta este să îți apropii îngerul și să te polarizezi cumva...

girls: în clubul viselor spulberate, http://youtu.be/-bQioMPJjHk,