Mecanismul de alocare al banilor în sistemul bugetar îi împinge silit pe ordonatorii de credite să cheltuiască banii de au nevoie de n-au. De peste 10 ani bugetele tuturor primăriilor, școlilor, județelor, ministerelor, agențiilor guvernamentale și altor organisme care depind de bani de la stat, cresc. Cresc fără întrerupere și nu pot decât să crească. De ce! Pentru că aceste bugete se construiesc întotdeauna pe venituri = cheltuieli. Adică cât câștigă trebuie să și cheltuiască și de regulă nici un conducător de instituție nu rămâne cu rest. De ce! Pentru că în bugetul viitor ar primi mai puțin dacă nu este capabil sau nu a avut nevoie de întreaga sumă de lei alocată.
Mai exact. Să luăm un exemplu. Agenția guvernamentală X, care în principiu taie frunză la câini și produce tone de hârtie (acesta fiind de obicei singurul rezultat palpabil; și pe care de regulă nu-l citește nimeni!!), își construiește un buget de cheltuieli necesare, constituite în principiu din salarii, sporuri, premii și alte chestii legate de salarizare, urmate fiind de cheltuieli materiale, utilități, investiții (în sediile proprii, dacă le are, în mașini, tehnică de calcul etc.), bunuri, programe, proiecte etc. etc. Guvernul le alocă în primul an suma solicitată. Deoarece întotdeauna în fruntea acelei agenții este unul agreat de putere. Adică de guvern. În anul 2 suma solicitată de acea agenție crește cel puțin cu coeficientul de inflație. Adică își bugetează aceeași sumă + indicele de inflație, cel puțin. Dacă au reazem politic sau tupeu, bugetul solicitat este mai mare.
În fiecare an aceea agenție se chinuie să cheltuiască întregul buget alocat. Altfel în anul următor vor primi mai puțini bani, considerându-se că nu au avut neapărată nevoie de toți bani alocați.
Doar de câțiva ani, inflația a scăzut sub 2 cifre. Ceea ce înseamnă că dacă pornim din 1998, un buget de pildă de 100 lei depășește sau se apropie, astăzi, de 100% (pe puțin!). Adică au un buget cel puțin dublu.
Rezultatul este că în absența vigilenței ordonatorilor de credite principali (și am să vă explic imediat ce înseamnă asta) se ajunge la fenomene sesizate deja de media, ca ministere, agenții, servicii deconcentrate și altele, să aibă atâția bani încât să nu poată să-i cheltuie. Ca urmare, își vor schimba mașinile, mocheta, perdelele, calculatoarele și orice alte bunuri, în fiecare an. Șeful va putea să dea stimulente, bonusuri, premii în mod discreționar. Se vor putea da bani electoral, funcție de partidul care conduce guvernul. Își vor renova sediile des. Repet, pentru că trebuie cu toții să cheltuie până la ultimul leu. Orice leu rămas se pierde. Adică intră în fondul de rulment al celui care ți-a dat banii. Primărie, consiliu județean, guvern. Și care îl va folosi în anul care vine, conform legii, doar pentru investiții.
Ca urmare toți cei care primesc bani bugetari se vor chinui să cheltuie până la ultimul leu, ca nu cumva în anul următor să le dea, cei în drept, mai puțini bani, considerând că le este suficientă o sumă redusă față de anul precedent. Așa s-a ajuns ca după mai bine de 10 ani să avem bugete crescute cu pompa, pe care directorii instituțiilor, în drept nu le mai pot cheltui, dar de teamă să nu li se micșoreze bugetele anului următor se chinuie să le cheltuiască în fapt, cu orice preț. Și atunci se cumpără perdele de mii de euro, mauși de sute de euro, mașini, anvelope, se fac traininguri în hoteluri de lux, deplasări pe bani mulți, campanii publicitare și așa mai departe. Exemplificările pot continua la nesfârșit.
Și n-avem nici o rezolvare la chestia asta!
Că nu sunt bani pentru investiții majore, că ceilalți cetățeni cu excepția unora dinte bugetari strâng cureaua, e mai puțin important. Lozinca generală este : nouă să ne fie bine! După noi potopul! Ce! Noi bugetarii, nu muncim!?
Și îți vine să răcnești din rărunchi: kkt! Pentru că avem o mentalitate de kkt și nu vom putea scăpa nici după încă 20 de ani brucanieni de ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu