duminică, 14 iunie 2015

14iunie2015seara

aş fi putut să aşez cuvintele pe un covor roşu, ca şi cum ar fi mai-nainte de vreo prispă, cuminţi să stea ele acolo aşa, frumos... şi să dea seama despre mine, că sunt şi cât sunt, să mă mărturisească, să spună că cerul meu este albastru şi că aş vrea ca cerurile tuturor să fie la fel, că lucrurile s-au întâmplat în felul în care s-au întâmplat nu pentru că eu am vrut ci pentru că ele au dorit să se aşeze astfel, asta nu înseamnă că eu am am fost indiferent şi nu am vină ci doar că zeii în felul lor intangibil au vrut să intervină în jocul finţei mele şi să râdă puţin sau foarte puţin de mine, aşa cum râd ei de fapt de toată lumea... nu am mari dorinţe ori mari vise, vreau să ating câte ceva în viaţa asta, şi de fapt îmi dau seama că pe cele mai multe aşteptări adolescentine le-am transformat în împliniri; cu toate acestea mă simt ca şi cum nu întrezăresc încă linia clară a fiinţei mele şi că sunt mai multe întrebări în faţa vieţii mele decât în urma ei şi asta mi se pare ciudat... mă simt încă de treizecideanişunpic...

Niciun comentariu: