pare-mi-se

intre certitudinile mele, ceea ce stiu cu siguranta si ceea ce imi lipseste in mod absolut dintre cunostiintele mele, ceea ce imi este departe de a sti, se inscrie ceea ce mi se pare, aparentele, ceea ce nu stiu in mod clar nici ca este nici ca nu este... mi-se-parele nu e un stiu, nu e cert, nu e clar ci doar o senzatie, e substanta parerii, poate fi dar poate la fel de bine sa nu fie, nu avem siguranta clara a stiutului, nu stiu inca... e mai mult decat nu stiu, dar nu e nici un stiut... este pe drum, mi-se-parele este intre stiut si nestiut...

insa o sumedenie de decizii ale gesturilor fiintei mele le-am edificat pe ceea ce mi s-a parut si nu pe ceea ce am stiut sau nu...

bunica-mea zicea: misampare... primul a are caciulita, nu am caractere romanesti, oricum misamparele ei este un pare-mi-se ardelenizat...

love actually iar

intr-un inceput de ajun de craciun sticlos, cu polei, ploaie inghetata si aproape zapada uda, sparta in farame, am revazut love actually... un film pentru sarbatorile astea, cel mai fain, all around...

craciun fericit tuturor... oriunde om fi!

http://youtu.be/XVSmT4nNEkQ,

nu-i lumina nicari

am ascultat melodia asta cu multi ani in urma, atuncea credeam ca e o colinda, si ca daca e, este cea mai frumoasa colinda romaneasca, nu-l stiam pe Grigore Lese, nu auzisem de el, poate eram prea tanar, ori prea necopt, sau tot aia e... daca as spune ca sufletul romanesc e prins in melodia asta ar trebui sa ma intristez, si de ce toate colindele noastre sunt ca doinele noastre, de durere, de jale, de alean, de ce saracia noi nu ne putem si bucura...

http://www.youtube.com/watch?v=m82J0DjFZbw&feature=share&list=PL4EF06F00CD5A1974

ca și cum ar fi

as putea sa scriu o salba de cuvinte  pe care le folosesc cu preponderenta, ma gandeam de ce... pentru ca imi plac, pentru ca le stiu, pentru ca imi place cum suna... profesorul meu de estetica facuse o adevarata fixatie pentru: ca și cum, folosirea planurilor ingemanate, umbrele, ceea ce pare si ceea ce este, aparentul, vizibilul si ceea ce sta in spate, fundamentul, realul... puteam zambi, era savuros, chicoteam, era ca și cum, scriam legat deja, unele lucruri nu mai erau așa ci erau cașikum... ajunsesem să nu mai vedem lumea in deplinatatea ei imediata ci cașikum, sa cautam cașikumurile ei, cum poate transpare, cum o putem schimba, eluda, modifica, să identificăm cât de multe planuri îi putem atașa, sa multiplicam realitatile, sa ne intrebam daca lumea este ceea ce este sau ceea ce mi se pare mie ca este, ceea ce mi se pare mie sau ceea ce ți se pare ție, ori ceea ce i se pare lui, lumile noastre pot fi subsumate, sunt indivizibile, pot coexista, pot fi, sau totul este cașikum în capul nostru se naște o tumoare... si atunci daca cuvintele ne transfera, transporta, muta in lumi diferite, multiple, paralele, tangente, o ne-finitate de lumi, ne putem juca cu cuvintele, acestea sunt niste vehicule care ne conduc dintr-o lume in alta, putem construi, ridica, dărâma, caci totul nu este decat cașikum ar fi...

niciodată, rareori, uneori, deseori, de cele mai multe ori, mereu, întotdeauna... capetele acestei înșiruiri sunt verigile infinitului, infinitul este de niciodată și întotdeauna, din păcate noi nu suntem infiniți, iată de ce în cămara vocabularului nostru atât de rar putem folosi cu adevărat aceste cuvinte...

cu ochiul meu drept privesc în oglindă ochiul meu stâng, sau ochiul lui stâng, amândoi sunt albaștri și îmi trece prin minte că e ca și cum cu ochiul lui stâng își privește în oglindă ochiul lui drept, albaștri de asemenea...

and the winner is

in urmarea celor scrise ultima data, vroiam sa pun niste poze, frumoase, cu locuri si valuri din Grecia, si soare... dar poate timpul, lipsa acestuia sau preaplinul sau, ori poate faptul ca zugravesc... (de ce se foloseste in forma asta verbul acesta?? de fapt, nu eu zugravesc, nu noi zugravim ci niste zugravi...), oricum astazi am vazut filmul de Oscar si actorul de Oscar, cel mai bun film pe 2012, ma rog, parerea mea, in fond nici nu stiu si nici nu se stie care vor fi nominalizate...

eu il premiez insa de pe acum, and the winner is: Ruby Sparks (best movie) and Paul Dano (best actor). mitul lui pygmalion, varianta 2012.

http://youtu.be/PvQgS-4ARv0,

grecia din 2012

lucrurile s-au schimbat, faptele nu sunt aceleasi, noi nu suntem aceiasi, eu nu sunt acelasi, cuvintele insele nu sunt aceleasi, sunt in alt timp, in alta era, septembrie a lipsit anul acesta din blogul meu, din lene, din plictis, din eroare, ori din lipsa de timp...

mai degraba din preaplin... am fost in Grecia. iar. pe marea nesfarsit de albastra. nesfarsit de egee, netagaduit de aproape de mine, de sufletul meu... cum poti descrie lucrurile care  intra in apropiatele tale, care sunt parte din intimul tau, care intra in definitia fiintei tale, nu poti... doua cuvinte nu sunt suficiente, prea multe cuvinte pot obosi, care este calea cea dreapta, cine poate sti... sa fii in Grecia, sa te scalzi in marea aceea incredibil de albastra, sa privesti insulele alea pustii, doar pietre albe, maslini, oameni calzi, cu limba lor pe alocuri de dinainte de Christos, sa zambesti, sa uiti de tine, sa mananci tzatziki, sa bei ouzo ori tszipouro, sa dansezi sirtaki, sa te simti Zorba... liber, liber, liber...

ma gandesc ca am citit cartea lui Kazantzakis o singura data... si cu toate astea, imi vin in minte lucruri din carte de parca as fi citit-o ieri, trei zile dupa am crezut ca lumea insasi s-a schimbat, eu sigur m-am schimbat, sunt cel de dinainte de si cel de dupa Zorba, iar cartea este fara tagada mai tare ca filmul, desi trebuie sa recunosc Quinn este incredibil de Zorba... oricum inca nimeni nu a indraznit sa faca un remake... si cred, ca e mai bine sa fie asa...

am fost in insulele Saronice, putine de altfel, frumoase de fel... iar Hydra este de departe cea mai frumoasa... este insula in care jumate de an traieste Leonard Cohen, are el o casa pe acolo, asa am auzit eu...

uneori nu imi mai vine sa scriu nimic, cuvintele oricum sunt sarace, nu pot reda in cinci cuvinte sentimentele mele din ore, fratilor... dupa mine, potopul...

postare noua

de parca lucrurile s-ar putea schimba, ca si cum proverbele ar putea fi uitate, noi, vechi, cum or fi ele, ca si cum noi insine nu am mai fi noi, ce gluma, tarele noastre identice cu pacatele noastre, noi identici atat cu minusurile cat si cu plusurile noastre, noi roma si atena deodata, ca si cum ar conta, nu conteaza, nimic nu conteaza, plusurile nu se vad, minusurile nu se simt, platon si aristotel deopotriva, academie si liceu, totusi comparatia nu rezista, mai bine ne oprim si varsam o lacrima, a doliu... mi-e scarba...

keymaker

ar trebui să scriu neîntrerupt, așa ar trebui să fac, să stau prins de taste, legat cumva, să scriu cu pistolul la tâmplă, metaforic vorbind, în fond termenii ecuației nu sunt atât de necunoscuți cum pretind matematicienii, eu sau altul, oricare altul, este un keymaker, poate fi, nu vrem decât căldură sau lucrurile calde, vrem bunătate, deschidere, înțelegere, compasiune, apropiere, lumină, și poate atotcuprinzător mai degrabă spus, vrem iubire... asta e. cu toții ne dorim să fim iubiți. cu toate corolarele și adiacentele implicite. adorați. mereu. necondiționat. împreună. fericiți. vrem să fim soarele cuiva. polul nord. tangenta tangibilă. sufletul pereche. jumătatea. sufletul nesfârșit. zeul suprem. gnomul pe două picioare. aproapele și departele. dragul drag. până când moartea ne va despărți...

dar Doamne cât ne e de greu să recunoaștem asta! să mărturisim și să încetăm de a mai cântări ne-cântăritele... 

x

ca si cum lucrurile pot fi mereu spuse si astfel clare, asa in inchipuirea noastra, a mea, se desfasoara pasii, intaiul, al doilea... ma rog, regulile de punctuatie ale comunicarii se transforma, oricum se dezvolta, bagi un smiley si inseamna ca zambesti, doua trei paranteze, suplimentare si deja esti vesel, razi, poti avea sentimente, te bucuri, lucrurile evolueaza, comunici, transmiti, semeseuri... cuvinte putine, concentrate, semne, coduri, si intelesuri multiple, inapoi la altamira... si la un moment dat, fata in fata, ochii nu au stralucire, nu mai au, nu mai sunt luminite, doar niste anime de doi bani... x-uri in loc de sclipiri, interogatii dez-interiorizate, nimicuri, intrebari fara sens, prostii...

pe planeta cu 3 sori

saptamana trecuta la un moment dat luna era rupta in mii de farame cazute in mare, era cald, eram linistit, eram mai aproape de grecia, eram mai aproape de un grec, ma rog, oi fi fost eu aproape unu, khalimera... azi, inapoi, ma gandesc amuzat, ce posibilitati ai, sa ramai nebronzat pe o planeta cu 3 sori?! te poti intoarce pe vreo parte fara sa te arzi? poti gasi umbra? poti rezista atunci cand arsita fiecaruia te va cotropi pe-ndelete! poti muri macar impacat, un chip cu umbre triple inexistente, imi este neclar... cât poti suporta vigoarea sorilor!!! traiesti direct cu arsuri de gradul 3... sā nu-ti vina sa zici: in puii mei de planeta marsava, ma exilez la poli! cati or fi ei... sa vina inghetul!

doi din opt

daca inchid ochii pot auzi si spuma valurilor clipocind, daca ii deschid grecia e tot mai aproape cu fiecare kilometru, pe harta mea afectiva in fapt, in urechi am ecourile dialogurilor seci ale eului meu multiplu, sinele raspicat si raspicand-se in cuvinte fara finalitate, mie... aveam mai devreme alt glas, acum imaginea s-a dus in spatele retinei si privesc lumea hipermetrop, incetosata...

cuvinte care nu au in spate nimic

de cand am auzit expresia asta, nu mi-o mai pot scoate din cap... ma framanta... doua chestii imi vin in minte, acum, legate de treaba asta... Eminescu, cu ale lui cuvinte goale ce din coada au sa sune, cand nimic nu ai a spune... si... Matrix, adica Neo mergand prin holul ala plin de alb, incercand sa ghiceasca usa a carei clanta odata apasata, deschide un adevar... si nelamurirea care imi persista in nari este (scuze pentru diacritice, au disparut undeva, cu Thanatos...) legata de faptul ca, oare pot cuvintele sa fie goale si sa sune din coada atunci cand ai a spune ceva si pe de alta parte, dilema este acida si pentru ca, Neo trebuia sa gaseasca o usa care in spate avea ceva ori daca toate usile sunt la fel, si mai mult, odata deschise, toate au mai intai cuvinte, in fata, un cheptar, cum stiu care in esenta lor sunt bune si care nu sunt, care au in spate un cat si care n-au...

caci ele cuvintele oricum, sunt...

si nu vin nici usor... http://youtu.be/N3vnnc4XPAA,

6 iulie 2012 sau dimineata devreme

tocmai pentru ca trebuie sa scriu nu voi scrie, tocmai pentru ca trebuie sa strig ca sa pot respira, nici nu voi striga, nici nu voi respira, cuvintele mi-ar sufoca sentimentele, strigatele mi-ar opri senzatiile, eu nu voi mai fi astfel, nici nu voi mai fi de fapt, respiratia mea este doar un vis al unui fir de nisip pe o plaja din Chania, treaz dimineata-devreme...

cuvinte-n oglinda

nici nu stiu cum mi-a venit in minte chestia asta... amuzant este ca prima imagine care mi-a trecut prin cap ca reprezentare a sentimentului meu a fost ganditorul de la hamangia... cracanat, cu coatele pe genunchi si capul in palme... la ce zgaiba s-o fi gandit el, asa... la sens/snes... la comunicare/ eracinumoc... la sex/xes... la literele carora le dai drumu si care iremediabil vor ramane pe veci intiparite, scoase din context, scrise cu sange pe ecranul memoriei celuilalt... la nimic/cimin...

oricum, riscul este imens ca atunci cand te exprimi, sa fii inteles de-andoaselea...

adica aelesaodna-ed... ralc

solo

trebuie sa recunosc ca uneori sunt defazat. ori prea multele informatii trec pe langa urechea mea fara ca eu sa mai fiu capabil sa ingurgitez, deh, hardu` se umple... ori imbatranesc... :)

dar chiar cu intarziere, cu un zambet pe buze si cu proverbul romanesc in minte: rade ciob de oala sparta, am descoperit melodia acestei veri intr-un magazin, in timp ce ma hlizeam la un tricou pe care scrie: i have no direction in life and never been happier.

tricoul mi l-am cumparat. si i-am luat unul si fratelui meu cadou chiar daca lui nu-i place sa purtam haine la fel... :)))) iar melodia am decretat-o a verii mele chiar daca ea e din noiembrie trecut. ce sa-i faci! o sa am o viata mai mishto de acum incolo... :)))

http://youtu.be/4w_qgzsDHoc

tranzitia centrului cercului catre un punct dintr-un spatiu incert

rau de mare, rau de vant, rau de soare, rau de apa, rau de mine... o mana care nu o poate strange pe cealalta chiar daca aceea sta intinsa cu speranta si incredere... speranta ce, incredere cum... dorinta de a fugi in statia terminus pentru a te sprijini de un punct stabil, punctul dat de sfarsit, oricum ar fi el, bun ori ba... busola care o ia razna, nordul pierdut, si celelalte puncte ratacite, un cer fara steaua polara... nimic...

raul de mare vine din miscarea marii, raul de vant vine din suflarea teribila a acestuia, raul de soare vine din respiratia lui incinsa, raul de apa vine din nesfarsirea ei, raul de mine vine din suprasaturarea de sine, din adancul meu cotropit de absente, eul meu exacerbat sau lipsa acestuia, absenta linistii sau a reflexivitatii, toate literele astea fara sunet, inmultite cu zero... nimic...

keep walking, si totusi http://youtu.be/Pfi1UQ_PKQI,
 

30 de zile de ascultare

e mai, cea mai frumoasă lună, a florilor și-a gâzelor, și plouă, parcă cumva de 30 de zile plouă-ntruna, și eu de 30 de zile ascult, florile cum înfloresc, albinele cum albinesc, gâzele cum gâzâiesc, povestitorii cum povestesc, mincinoșii cum mințesc... și-așa mai departe, natura își urmează cursul, fiecare face ce știe mai bine să facă, și e firesc să fie așa...

am ridicat de câteva ori 2 degete să zic ceva și până mi-am dres vocea încercând să prind la-ul potrivit de diapazon, momentul trecuse, avea dreptate pitagora, întârzii câteva clipe în rostirea unui cuvânt și-ți dai seama că nici nu era important...

și în im-postura asta de pitagoreic mai degrabă am simțit că în ciuda acestei ploi interminabile, mai aproape îmi sunt paraziții decât alifantis... câștigul concret al acestei luni este că am citit femei de bukowski. 

pământul pe care nu stau

de partea mea astăzi/ ieri/ acum nici măcar cuvintele n-au fost... deși oarecum le-am simțit ecoul vibrând nu le-am putut găsi, nu am putut împleti nici un sunet, nici îngăima vreo notă, atunci când am deschis gura dinlăuntrul meu nu a ieșit nici o silabă și nici măcar vreo literă anemică... m-am privit în oglindă cum nu pot schița nici un gest, astăzi/ ieri/ acum sunt agestic, sunt non-semn, ăla din oglindă nici măcar nu se putea zgâii la mine, stătea așa străin, impar... aș fi putut zice că-i mort dacă nu ar fi clipit, nu simt sentimentele celui din oglindă, pe mine însă atât de tare mă doare a-komunicarea asta încât cred că ridicându-mă am plecat atât de departe încât încă mă uit în zare cu mâna dreaptă streașină la ochi așteptând să mă întorc...

mă simt rupt, a-spațial, a-temporal, în pădurea fără rost și fără țugui, încerc să descriu cu neputiință cum m-am pierdut nu-știu-unde-nu-știu-cum, am rămas fără faptă, nu pot înfăptui nimic pentru că sunt elementul non-activ, dacă nici măcar graiul nu mi-l mai pot recupera, înseamnă că semnul din dreptul ființei mele s-a pierdut, nu e plus dar nu e nici minus, nu mai e...

mă tem în aceste condiții să emit vreo sentință, decret sau lege, de mâine, de luni ori de la întâi, dacă nu pot rosti, nu pot fi, cu gândul mut, nematerializat, aș putea fi piatră, ori poate bolovan, sunt un pietroi trist și singur, și rece, cel mai degrabă...

de partea cealaltă, în oglindă or fi fiind, prin părțile alea în care ochiul meu nu bate, ascunși, cei care așteaptă, care pe care, să-și arunce adevărurile, nu-i nimeni însă în partea mea...

nu-i nimeni alături de mine, aproapele meu își fâlfâie astăzi aripile în lumile celelalte așa încât eu doar mă tac și mă dor.

http://youtu.be/C8QJmI_V3j4

gardul dinapoia mea

am ajuns în locul în care nu îmi găsesc locul. mă simt atât de pustiit și de singur încât aș putea surzi de atâta tăcere. probabil că am greși rostind cuvinte. trebuia să le înghit. acum nu mai îmi e bine... a drakului komunicare... nu pot descrie și nici reda zgomotul teribil care azi, acum, exprimă zvâcnetul final al revoltei ființei mele. ca și cum proștii ar putea înțelege dintr-odată că sunt proști și astfel să-și mărturisească victoria: am devenit mai deștepți înțelegând că nu suntem. yeap!

mai poți zice ceva?! nu mai poți...

marțea lui zece april

no, ardelenește, în marțea lui zece aprilie douămiidoișpe, gândul meu ar trebui să fie împlinit, și dacă nu astfel, măcar cursiv... mă uit de-alăturea, și încerc să prind cercul micuț din mijloc, să simt că sunt încheiat, oare pot celelalte ființe din afara mea să înțeleagă înlăuntrul meu, oare există vreun sens în lipsa de sens a sfârșitului ăsta de zi, și de gând, și de pagină... oare trebuie să caut întotdeauna un reper, știu că nu trebuie să mă raportez întotdeauna la ceva, și de fapt nici nu sunt mereu ceva, uneori mă simt micul nimic, ca și cum ar putea fi grade diferite, și marele nimic ar fi deasupra micului nimic, aparent nu mă potrivesc cu ceea ce rostesc, aparent nici ființa mea nu se rostogolește peste eul meu, ochiul meu visează încontinuu albastru, sidney, australia, marea barieră de corali, coralii aia împletiți peste sfârcurile pieptului meu, sau a libertății mele, aș vrea să uit de traumele tale, și de plânsetul coapselor tale, aș vrea să uit de tot... nu mă pot regăsi nicăieri, e cumplit, eul meu a fost volatilizat în spuma valului spart mai degrabă de mal, sunt și nu, oedip mut, flămând, fără ochi... rotunjesc litere fără a le lega de ceva, ca și cum sunt fără să fiu, asta-i...

cnp

îmi simt fața de piatrā, ochii goi, sufletul întors înspre nimeni, sunt neant... eu însumi îmi sunt reper, un reper inutil însă, nu pot comunica cu neantul, eu-nimeni nu pot răspunde... ne naștem din prima clipă cu o câtime de ființă nealterabilă, ceva din zestrea noastră nativă nu suferă transformări, e ip-ul nostru peren, codul numeric definitoriu... spaima mea este că uneori pe lângă acest cenepe, nu se mai poate îngrămădi mare lucru, ori că, cu timpul, nu mai rămâne altceva decât constanta aceasta care ne poate face, în absența unei minimale șlefuiri culturale, să părem niște maimuțe... în seara aceasta m-am trezit brusc pe malul celălalt, schițând fără sens niște gesturi idioate...

c eleven

aceleași rime, aceleași silabe, duminica... cântecul șoptit și blînd, albul lățit peste varul caselor, vântul certându-se cu copacii și acoperișurile, soarele martor, duminica... ticăitul egal, podeaua care se întinde suspect, frigiderul cu zgomote odioase, duminica... primul pas, primul gest, primul zâmbet, și ziua în care să îți amintești, duminica...

californication, five with eleven, duminica...
:)

http://youtu.be/TEIr3ABXSl0

theosis

ioan: m-am gândit din nou care pot oare să fie gândurile simple, cele fără de rest, cum poți să atingi liniștea sublimă a înaltului de brad, cum poți să te afli în nemărginirea liniștii fără răspuns și fără ecou și cum ai putea să împarți cele care au fost și cele care ar putea fi, în lucruri dorite și mai puțin dorite, m-am gândit dacă poți să fi tu însăți, cel adevărat cât mai adânc și mai mult, dacă poți spune celuilalt întotdeauna și fără teamă ceea ce simți și vrei, dacă până la urmă sinele meu se poate deșerta deplin în sinele tău, în ființa ta, dacă eu mă pot regăsi fără să mă pierd în iubirea aproapelui meu, dacă eu mai pot fi eu uitând de mine în dragostea ta, dacă ochii mei ar putea purcede spre culoare teozificați, potriviți astfel de altcineva mai Înalt, dacă de fapt până la urmă Cineva nu cumva stă și așează lucrurile și le pictează frumos și bine, așa cum trebuie, cu împlinire...

petru: spaimele tale sunt copilărești, lucrurile toate sunt numai simple, ochiul tău din păcate le colorează uneori diferit deformându-le, liniștea este mereu fără ecou și nu trebuie decât să întinzi mâna, iubirea celuilalt poate cuprinde toată ființa ta și nu trebuie să împarți nimic, sinele tău în iubire nu mai contează, vei fi tu, un suflet aparte pierdut într-o dragoste mare și fără tăgadă nimic nu va mai conta...

pavel: hei, măi biet trecător, bineînțeles că Cineva potrivește lucrurile bine și le pictează, împlinindu-le... numai că așa cum crede El, nu cum ai vrea tu...


tiesto: adaos pentru coarde, http://youtu.be/2EaE0_gQLw0,

semnul plus

ioan: în fond sunt nimic și dorințele mele sunt mărunte, nu mă pot detașa și nici nu mă pot sustrage, sunt condamnat să fiu prezent, sunt constrâns să îmi târâi clipa prin toate stadiile sale morbide, fade, suberbe, sunt damnat, ochiul meu rămâne deschis în pofida faptului că încerc cu disperare să clipesc, nu pot să apropii geană de geană, văd, imaginez, visez clipele văzute și nevăzute, amețesc în rotirea lumii, îmi vine să vărs, și nici nu pot să mă mărturisesc deplin, nu mă simt întreg, nici nu pot fi întreg, și parcă m-aș sprijini până la durere pe un singur picior, nu pot compara nimic cu nimic pentru că nu am reper și eu însumi sunt excentric față de orișicare reper, gândul meu din urmă e dezlânat și dacă aș simți tristețe nici nu știu prea bine de ce aș simți-o, pot să plec un genunchi în pământ și fruntea așișjderea, nu simt pioșenia neapărat, o gândesc, o știu, ar trebui să ridic un sentiment curat, să-mi apropii un înger, iar eu în schimb sunt departe, neutru, nepolarizat...

petru: ești un nimic cu dorințe mărunte, nu poți fi decât prezent, asta este de fapt definiția, intuiești ce ți se întâmplă și atât, nu poți fi întreg, nu ai cum, poți vedea, imagina, visa, ce dar să amețești în rotirea lumii, ești întreg în tristețea ta și-n gândul tău, te poți ruga curat, poți găsi semnul plus și legitimitatea ființei tale...

pavel: trebuie să pleci și genunchii și fruntea până-n pământ, și să simți pioșenia rugii finale, șansa ta este să îți apropii îngerul și să te polarizezi cumva...

girls: în clubul viselor spulberate, http://youtu.be/-bQioMPJjHk,

puntea subțire

ioan: sunt pe malul celălalt al lumii, pierdut într-o ceață subtire care deformează cerul bizar în tot felul de forme deșucheate, cumva te văd pe partea opusă, îți disting chipul fără a putea vedea sclipirea ochilor tăi, nici nu aud murmurul buzelor tale, asta în cazul în care conturul buzelor tale încearcă să lege cuvinte, zăresc doar gesturile aruncate de mâinile tale, e un cod, sunt semne, nu înțeleg... puntea aruncată între mine și tine peste hăul care ne leagă este atât de subțire încât nu îndrăznesc să trec, stinghiile sunt prinse aiurea, multe lipsesc, corzile sunt șubrede, roase, o teroare albă se insinuează subtil în pântecul meu, nu pot respira, nu îmi pot înghiți saliva, nu am aer, nu am cer... degetele tale desenează deasupra capului ceva, pumnii tăi se strâng, se deschid, faci rotogoale mai mici și mai mari, nu înțeleg, nu mă plâng, nu te plâng, nu te înțeleg, nu mă înțeleg...

petru: malurile pustiului sunt diferite, ceața subțire a vărsat cer pe pământ, ochiul tău nu distinge cuvântul celuilalt aruncat pe-un gest disperat, înțelegi doar litere simple, pricepi doar semnele clare, punțile tale se șubrezesc aleatoriu după o logică de nimeni știută, ignoră teroarea, uită durerea, concentrează-te pe desenul naiv...

pavel: vorbești în pustiu, m-am săturat de angoasele tale...

funeral party: ceva nu s-a potrivit, http://youtu.be/eSTcgpQAgUE,

04.03.12

am avut ceva în minte, am vrut să-i dau drumul aici, până m-am mișcat însă o parte s-a volatilizat și alta s-a metamorfozat, degetele găsesc însă tastele bătute și răsbătute, ca și cum discul rămâne mereu același, eu rămân mereu eu, nedrept de tautologic, mă ancorez în visul de mâine ca să mă trag din clipa de acum, cumva trist, fără loc, fără timp, îl simt lângă mine de sprijin numai pe ioan... 

background

ioan: aș  fi crezut că toate cuvintele sunt despre mine, că sunt eu întreg în ochii tăi, că dacă privesc spre oglindă îmi zăresc gesturile, că buzele tale repetă numele meu, că..., mă trezesc asudat, visele mele nu colindă normal, nu mă liniștesc, nici nu mă reprezintă, tot felul de demoni îmi dau târcoale, somnul meu este fără odihnă, și atât lumea mea trăită cât și cea dormită se învârte amețitor, nu știu unde și nici cine sunt, îmi vine să vomit, tu discuți cu tot felul de psihologi cretini, anoști și neîmpliniți încercând să mă înțelegi, să mă uiți, să mă ierți, ea discută, ei discută, cine e ea, cine sunt ei..., nu sunt nicăieri, niciunde, nimeni..., sunt într-un montaigne russe bizar, ciudat, interminabil, chipurile care se rotesc odată cu mine sunt îndefinibile, și nezâmbitoare, nu le cunosc, și nici măcar nu vreau asta..., sentimentele de regulă sunt simple și ușor de înțeles, cuvintele care trebuie să le facă cognoscibile sunt greoaie și se poticnesc, nu poți exprima explicit: vreau, simt, doresc..., verbele astea sunt imperfecte..., ce ciudățenie să găsești verbe la perfect simplu sau compus sau mai mult ca perfect, de parcă perfecțiunea ar putea fi simplă, compusă sau mai mult decât perfectă..., probabil că pentru toate tarele mele îmi poartă vina mama ori tata, de aia tac, zâmbesc, condamn ori strig, ei sunt de vină, bunicul mort pe front, ori celălalt răpus de boală, altcineva este mereu de vină, bunica mea căreia îi ziceam mamă pentru că mama mea era prea tânără să-i spun astfel, și abia acum îmi dau seama că nu aveam un echivalent pentru tată..., oare asta este cheia, mă descifrezi astfel, vina mea o poartă cei de dinaintea mea, gândul meu nici măcar nu este al meu iar sămânța însingurării a fost plantată în inima mea genetic de bunicii mei sau de tații lor, ori poate de părinții taților bunicilor mei..., și nici măcar nu asta contează, învârteala aceasta amețitoare din care nu pot să ies și care în același timp mă împlinește, paradoxal sunt eu în ambele ipostaze, trăiesc ambiguu deci, nedefinit, indescriptibil, așteptând să se încheie rotirea roții...

petru: puține cuvinte sunt despre tine, nu ești întreg nici măcar în ochii tăi..., te trezești asudat, nici visele nu te colindă normal, demoni îți dau târcoale, somnul tău este fără odihnă, lumile tale neîmplinite se învârt amețitor..., nu ești nicăieri, niciunde, ești nimeni..., sentimentele de regulă sunt simple și ușor de înțeles, cuvintele care trebuie să le facă cognoscibile sunt greoaie și se poticnesc, de ce nu te poți exprima simplu: vreau, simt, doresc..., cu verbele astea imperfecte..., probabil că pentru toate tarele tale vina ți-o poartă mama ori tata, ei sunt de vină, bunicul mort pe front, ori celălalt răpus de boală, altcineva este mereu de vină, bunica ta căreia îi ziceai mamă pentru că mama ta, știu, era prea tânără să-i spui astfel..., oare asta este cheia, te descifrezi astfel, vina ființei tale o poartă cei de dinaintea ta, gândul tău nici măcar nu este al tău iar sămânța însingurării ți-a fost plantată în inimă de bunicii tăi sau de tații lor, ori poate de părinții taților bunicilor tăi..., și nici măcar nu asta contează, aștepți degeaba să se încheie rotirea roții...

pavel: rotirea roții, sămânța însingurării, părinții taților bunicilor tăi, demonii și învârteala cea amețitoare, oprește-te...

devotchka: cum se-ncheie..., http://youtu.be/Pfi1UQ_PKQI,

telefonul fără fir

eu spun a, tu spui a, el spune a, ea spune a, ei spun a... tu te gândești oare de ce a spus a, el se gândește ce vroia să zică cu acest a, ea se gândește cred că a zis b dar am înțeles eu a, ei se gândesc a-ul ăla nu e chiar atât de a...

eu repet simplu, curat, și clar: a...

comunicarea dintre noi se blochează în emoția clipei. dacă simți poți trece mai departe în înțeles, dacă nu simți nu mai pricepi nimic.

mon dei tar ziu

ne-am înstrăinat atât de tare încât nici nu ne mai salutăm când ne vedem, ne privim sec, searbăd, cu ochi goi, încerc să uit cine ești, cine ai fost, mă uiți încetul cu încetul, cine sunt, ce am fost, ca să trec mai departe folosesc puține cuvinte, să nu am ce îmi aminti și nici tu să nu poți lega clipa de ceva, amintirea să rămână goală, mintea uscată, nici un flash, nici o poză, nimic, am venit demult de nicăieri și trebuie să mă reîntorc acolo... asta este sentința neuronului care vrea dezlegare, nici o sinapsă, nimic, mă sting cuminte în uitare, așa încet, aproape frumos, ca o lumânare, zice...

și nu mai am nimic în minte, nici melodie, nici armonie, nici nu găsesc cheia, nici simfonia, nici nu pot să cânt ori să ascult cântecul altora, încerc să trag cu buretele umed și mirosind a cretă peste tabla jilavă încercând să nu îmi scârțăie degetele...

http://youtu.be/_NiFA7prbuI,

comunicarea lui pește

ministrul de interne folosește la o conferință de presă alaltăieri, de fapt la ora asta, fostul ministru, cuvântul vădită în loc de văduvită și toata media sare în aer și acuză vicii de comunicare, extraordinar... de vină deci sunt literele u și v care absentează...

îmi amintesc lecția de română cu scrisoarea a treia în care ni se spunea de cuvinte folosite ca să transmită citititorului vibrația acțiunii, iminența pericolului, scrâșnetul destinului,... "vâjâind ca vijelia"...

am cuvinte care îmi sunt dragi, pe care le folosesc până la inflație, expresii care îmi amintesc, mă îndulcesc ori mă întristează, care îmi provoacă o anume stare... evident sunt și cuvinte, am descoperit devreme, pe care le-au aruncat alții peste mine, cu speranța de a trezi o emoție sau de a obține un ecou, și care mie nu mi-au provocat nici un declic, simpla lor rostire a rămas doar atât, o simplă rostire...

ce te faci când celălalt încearcă sa îți transfere mesajul vieții lui, să te facă părtaș la pe-trecerea lumii în sufletul lui și tu nu ești acasă...

doctore, simptomele sunt că mă doare capul și nu înțeleg nimic, simt că semnalul intră dar iese cu pureci, părerea mea e că am o problemă cu decodificatorii, dacă aș putea lua pentru chestia asta ceva...

și în definitiv, niciodată nu am înțeles clar cine e peștele ăsta la care se face de obicei referire...

cinci secunde nu

am fix cinci secunde ca sa îți explic că nu îmi ajung cinci secunde pentru a explica ceva, de cele mai multe ori cei de pe cealaltă parte a baricadei nu au discernământul necesar pentru a disjunge lucrurile fade față de cele calde, sau așa credem noi, cei care împărțim opinia, în bună și mai puțin bună; putem rezolva ceva în măsura în care vrem să rezolvăm ceva...

no, îmi zice prietenul meu ardelean pursânge: mă frate m-am săturat de șmecheriile tale, trebuie să te exprimi... despre ceea ce vrei, no stai, zic, îmi vine să strig, ori facem doar joc de glezne, ori genoflexiuni, da lucrurile sunt oricum de alt fel, nu le poți ghici, nu le pot ghici, și să zic că pot înseamnă să mint sfruntat, aștepți din partea mea un da pe care nu ți-l pot da, dar nici un nu clar nu pot exprima...

puterea nu este bună, ea pervertește subt toate formele ei. jos cenzura!

californication cinci

crapă pietrele-n ardeal de frig, și seara nu poți ieși în drum că-ți cad urechile, cod galben, cod portocaliu, ninsori, polei, stați acasă zice un meteo probabil, stau în casă, hank moody este sentimental, este amuzat, este vulnerabil, este agresiv, mai agresiv, este afemeiat, se californichează in continuare... mor de râs. dincolo de toate cele, de ceea ce pare și care pe unii îi păcălește, stă sufletul meu pare a zice moody, nu vi-l arăt oricum, n-am de ce, nu vă cunosc și chiar dacă aș da un semn probabilitatea descifrării lui e micuță... în fond, mă despoi frecvent în încercarea de a face vizibil ceea ce stă în semiobscuritate. și riscul este să iei vizibilul imediat ca profund și să pui etichetă, secolul vitezei poartă vina, hank moody n-are treabă, oricum cei care înțeleg de obicei nu ridică mâna și nici nu ies în agora.

ce înseamnă să ai un plan și să te strădui să te ții de el... am scris pe blogul ăsta în 2010 că am avut plan, în 2011 l-am abandonat.

oare dacă ai urechi mici frigul le răzbește mai repede??!!... așa nu mai ies din casă.  

solitary man

vine intotdeauna o iarnă friguroasă, în care îngheață totul și sprâncenele fac promoroacă iar zeii nu-și mai găsesc locul pe soclu. probabil de aceea legendele zeilor greci sunt agreabile comparativ cu legendele altora. au democrație. și umanitate. au sentimente. și vicii. au lansat atribute opuse ca apolinic și dionisiac. au emoții. se pot mânia.

zeii greci pot coborî pe pămant. și se pot prăbuși. nu sunt infailibili. pot fi păcăliți.

și se pot dezlipi ei înșiși de ființa ta. pot să-ți dea drumul ca să îți găsești drumul. să nu rămâi prizonierul unei idei sau al unui zeu. să poți zbura ca să guști zborul și să te întorci de bună voie la ea sau la el. daca vrei...

ianuarie iremediabil nu

soarele e departe-n cer, iarnă nu e nicăieri, senzația de dimineață și cea de seară este de simulacru acid, nu îți vine să faci nimic, nu fac nimic, sunt autentic în nemișcare, ceilalți cred că sunt personajul scrierilor mele, uneori sunt, alteori nu, sunt de fapt toate personajele mele și nu sunt nici unul numai, rămâne un rest în mine ascuns afund de care trag zadarnic, anul trecut în prima zi Cumnatu' murea, o parte din el s-a ascuns înlăuntrul meu și privește prin ochiul meu, știu, și din copilul ce-am fost  o parte s-a pitit adânc în mine, și din tânărul care eram o parte e pe undeva dosită, sunt mostre din mine, eșantioane ale fiecărei zile zvârlite haotic în dezordinea ființei mele, simt, uneori mă doare, și senzația că repet mereu aceleași cuvinte ca o cutiuță muzicală prizonieră a unei singure melodii, și atunci tac... http://youtu.be/bBz1qeVtvxE