ioan: aș fi crezut că toate cuvintele sunt despre mine, că sunt eu întreg în ochii tăi, că dacă privesc spre oglindă îmi zăresc gesturile, că buzele tale repetă numele meu, că..., mă trezesc asudat, visele mele nu colindă normal, nu mă liniștesc, nici nu mă reprezintă, tot felul de demoni îmi dau târcoale, somnul meu este fără odihnă, și atât lumea mea trăită cât și cea dormită se învârte amețitor, nu știu unde și nici cine sunt, îmi vine să vomit, tu discuți cu tot felul de psihologi cretini, anoști și neîmpliniți încercând să mă înțelegi, să mă uiți, să mă ierți, ea discută, ei discută, cine e ea, cine sunt ei..., nu sunt nicăieri, niciunde, nimeni..., sunt într-un montaigne russe bizar, ciudat, interminabil, chipurile care se rotesc odată cu mine sunt îndefinibile, și nezâmbitoare, nu le cunosc, și nici măcar nu vreau asta..., sentimentele de regulă sunt simple și ușor de înțeles, cuvintele care trebuie să le facă cognoscibile sunt greoaie și se poticnesc, nu poți exprima explicit: vreau, simt, doresc..., verbele astea sunt imperfecte..., ce ciudățenie să găsești verbe la perfect simplu sau compus sau mai mult ca perfect, de parcă perfecțiunea ar putea fi simplă, compusă sau mai mult decât perfectă..., probabil că pentru toate tarele mele îmi poartă vina mama ori tata, de aia tac, zâmbesc, condamn ori strig, ei sunt de vină, bunicul mort pe front, ori celălalt răpus de boală, altcineva este mereu de vină, bunica mea căreia îi ziceam mamă pentru că mama mea era prea tânără să-i spun astfel, și abia acum îmi dau seama că nu aveam un echivalent pentru tată..., oare asta este cheia, mă descifrezi astfel, vina mea o poartă cei de dinaintea mea, gândul meu nici măcar nu este al meu iar sămânța însingurării a fost plantată în inima mea genetic de bunicii mei sau de tații lor, ori poate de părinții taților bunicilor mei..., și nici măcar nu asta contează, învârteala aceasta amețitoare din care nu pot să ies și care în același timp mă împlinește, paradoxal sunt eu în ambele ipostaze, trăiesc ambiguu deci, nedefinit, indescriptibil, așteptând să se încheie rotirea roții...
petru: puține cuvinte sunt despre tine, nu ești întreg nici măcar în ochii tăi..., te trezești asudat, nici visele nu te colindă normal, demoni îți dau târcoale, somnul tău este fără odihnă, lumile tale neîmplinite se învârt amețitor..., nu ești nicăieri, niciunde, ești nimeni..., sentimentele de regulă sunt simple și ușor de înțeles, cuvintele care trebuie să le facă cognoscibile sunt greoaie și se poticnesc, de ce nu te poți exprima simplu: vreau, simt, doresc..., cu verbele astea imperfecte..., probabil că pentru toate tarele tale vina ți-o poartă mama ori tata, ei sunt de vină, bunicul mort pe front, ori celălalt răpus de boală, altcineva este mereu de vină, bunica ta căreia îi ziceai mamă pentru că mama ta, știu, era prea tânără să-i spui astfel..., oare asta este cheia, te descifrezi astfel, vina ființei tale o poartă cei de dinaintea ta, gândul tău nici măcar nu este al tău iar sămânța însingurării ți-a fost plantată în inimă de bunicii tăi sau de tații lor, ori poate de părinții taților bunicilor tăi..., și nici măcar nu asta contează, aștepți degeaba să se încheie rotirea roții...
pavel: rotirea roții, sămânța însingurării, părinții taților bunicilor tăi, demonii și învârteala cea amețitoare, oprește-te...
devotchka: cum se-ncheie..., http://youtu.be/Pfi1UQ_PKQI,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu