singurãtatea alergātorului fãrã gânduri

astazi am avut sedinta de consiliu local. am pus la cale treburile orasului. fata de problemele tãrii problemele noastre sunt minore. particularul fata de general. generalul bate particularul. mai multul bate mai putinul. interesul celor multi e deasupra interesului particular. ca e democratie frate! nu intotdeauna, dar exceptiile sunt putine. dar sa ignori angajamente asumate de România fata de Uniunea Europeana, angajamente pe care si tu, cetatean obscur al acestui continent si care ai primit mandat de consilier de la 640 de reghineni (cca.) sa ii reprezinti, si pe care le-ai votat cu mana dreapta, inseamna sa devii personaj caragialesc. sã râzi? sau sa plângi?

gândul fără gând (2)

în absența gândului probabil că suntem ca oblio în pădurea fără rost, nepurtați, necugetați, nesimțiți, dar liniștiți. liniștea statuii. cuvinte care nu se potrivesc în ceva, mărgele false înșirate pe ațe cu sclipici, rotițe ai căror zimți nu se îmbucă, lumea văduvită de sens, zile asemenea cu duiumul, fărănoima devenită normă.

contemplare fără reflexivitate. legumă...

gândul fără gând

convingerea că ajuns în marginea lumii există o notă, o placă cu înscrisuri sângerii, ceva, înștiințarea că e finitudinea, capătul... și dacă nu e!? dacă lumea se încheie pur și simplu, dacă poveștile și închipuirile și speranțele noastre nu au un punct final, dacă nu există o limită fizică pentru interogațiile demonilor noștrii, și totul e fără răspuns și lămuriri, lumea merge mai departe chiar și atunci când pentru unii dintre noi pare că ea se încheie abrupt și rău și tragic, dacă de fapt totul este inutil și gestul nostru se înscrie doar în curba generală a rugii către indefinit, dacă gândul care nu poate pătrunde dincolo de limită ne transferă tristețea că astfel mintea noastră se poate încheia în negru, brusc și fără noimă, și nimic nu are sens?!

da. chiar. și dacă astfel nimic nu are sens și totul este o potriveală dezlânată a unui păpușar cretin?

la marginea gândului...

lumea care se sfârșește, trebuie să se sfârșească undeva, trebuie să fie un capăt al ei, să aibă o limită, în fond cât o putem ține așa, cât putem juca în comedia asta, cineva îmi spunea, de fapt nu îmi ci bătea șaua să priceapă iapa, io eram iapa carevasăzică, întrebările astea retorice îs faine de decor, zice, dar nu duc nicăieri, lumea nu gândește, nu vrea, dă direcția domnule, fă, dă, hai, spune, taci, na... asta este pe-trecerea lumii, iar aripile mele se întind larg ca și cum vântul și cu mine am fi frați de cruce, que passa... retorica face parte din pe-trecerea lumii, nu toată lumea are aripi ci doar acela care crede că are...

oricum, ce fain să stai la marginea gândului, dincolo de care nimic nu mai poate fi, nici un gând și să asculți extravaganza...  http://www.youtube.com/watch?v=NBzw_mgbMlE,

gândul care se mușcă de coadă

gândul care nu poate fi prins, gândul care nu există, eul meu vag ori necuprins, indefinit sau relativ, eul meu cretin ori dimpotrivă cel care se gândește pe sine, amuzat și amuzant, viață care merită pur și simplu să fie, concomitent cu prostia lipsită de noimă, prostia oricum este lipsită de noimă, nu am mai scris pentru că mi-am pierdut începuturile, a-urile mele s-au risipit, nu poți să începi cu b sau cu z, nu dă bine, ghemul nu se înfășoară cum trebuie, de fapt ce vrei să transmiți, nu ști prea bine, gândul sau sentimentul care a prilejuit acel gând, habar n-am, ba... important este să simtă și cititorul gestului meu, durerea ori bucuria aia care m-au cotropit în momentul ăla, poți s-o transmiți, pe draku, canci, ergo: vorbim limbi străine, îmi vine să râd, nu ne putem înțelege unii cu alții pentru că nu vorbim aceeași limbă, pentru că ceea ce simt eu nu se potrivește cu ceea ce simți tu, pentru că pentru mine un anume cuvânt nu are același înțeles ca pentru tine, pentru că bunăoară eu cred că putem avea deseori parte de bucurii și rareori sau niciodată de fericire, că de fapt nici nu știm ce e aia deși putem recunoaște adesea, întrebați fiind, că da, nu suntem fericiți deși sunt împlinite toate condițiile exterioare nouă pentru a fi, că uneori spui cuvinte ultimative și definitive fără a înțelege prea bine semnificația lor, că arunci cuvinte grele cu intenția de a sfâșâia și de a zdrobi deși uneori rezultatul acestei catapulte vocale poate fi covârșitor și ireparabil și neînchipuit de dureros, că te liniștești astfel neliniștindu-i pe toți ceilalți dimprejurul tău...

credeam că e ușor, nu e, că-i libertate supremă, și uneori am senzația că sunt sclavul unei secunde de care nu mă pot bucura și pe care nu o pot prinde, am perspectiva, dorința, intenția, gândul acestei secunde totale dar nu și ființa ei, gândesc gândul de care nu mă pot bucura și alerg bezmetic să-mi mușc coada...