cnp

îmi simt fața de piatrā, ochii goi, sufletul întors înspre nimeni, sunt neant... eu însumi îmi sunt reper, un reper inutil însă, nu pot comunica cu neantul, eu-nimeni nu pot răspunde... ne naștem din prima clipă cu o câtime de ființă nealterabilă, ceva din zestrea noastră nativă nu suferă transformări, e ip-ul nostru peren, codul numeric definitoriu... spaima mea este că uneori pe lângă acest cenepe, nu se mai poate îngrămădi mare lucru, ori că, cu timpul, nu mai rămâne altceva decât constanta aceasta care ne poate face, în absența unei minimale șlefuiri culturale, să părem niște maimuțe... în seara aceasta m-am trezit brusc pe malul celălalt, schițând fără sens niște gesturi idioate...