pentru mine există două tipuri de cărți de vacanță. una pe care o citesc pe nerăsuflate, care mă absoarbe, cu mistere, enigme, spioni, acțiune, care mă confiscă dar pe care, după nici o săptămână, o uit. am câteva astfel de cărți în bibliotecă, nu multe, și pe care le pot relua oricând, în alte vacanțe, căci oricum le-am uitat conținutul. sigur, sunt și câteva excepții. ecranizate.
și alta care de fapt nu este propriu-zis de vacanță. cea pe care o citesc încet, reluând pasaje întregi de trei, patru ori, cu spaima că mi-a scăpat un cuvânt și nu am înțeles bine, cea pe care o las deseori deoparte în timp ce-i parcurg rândurile, căutând înțelesurile și tâlcul cuvintelor, cea care mă împinge mai departe de mine sau mă aruncă înlăuntrul meu nebulos, cea care mă face să fiu invidios pe autor pentru că a putut reda atât de bine ceea ce, eu doar am simțit, neclar, cea care în același timp mă umple de admirație pentru scriitură și lucrurile dezvăluite, cea care în final, îmi dă bucurie...
o astfel de carte a fost, ultima a lui Gabriel Liiceanu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu