duminică cu ploaie, seara

apăs pe taste cu uimire, mă gândesc, ți se pune întrebarea aia simplă, la ce te gândești, nu știu, chiar, habar n-am , stăteam și io așa, cu ochii lungiți, zici că mă gândeam, habar n-am, nu-i ca și cum ai face un fel de mâncare, cu ingrediente clar măsurate, stăteam și io așa bre, nu ca bucătarul, aiurea, una alta, mă gândeam, la mare, la soare, la mine, la moarte, la lumea asta, habar n-am la ce... cum spui ceea ce trebuie să spui, cum redai ceea ce simți, poți, nu poți, trece timpul... no, și ce, trece că nu are altceva de făcut, trecem și noi, ne pe-trecem odată cu lumea, asta e, ce să-i faci? n-ai ce face... trec secunde, clipe, cât e clipă, cât secundă, nu sunt egale, și totuși și una și alta sunt atât de scurte, atât de bogate, atât de pline, cine a inventat întrebările, cine a inventat vântul, întrebările împing lucrurile, și vântul împinge lucruri, în ce fel seamănă vântul cu întrebarea, uite așa... zici că mă gândeam la ceva, da' la ce oare?