Ști că secundele trec în nesfârșire? Sau mai bine că nesfârșirea este limitată doar de moartea mea? Adică de ultima clipire a ochiului meu, care trebuie să consimt că întrucât duce povara conștiinței mele zi de zi, ceas de ceas, este ochiul netulburat al lumii. El doar, vede ceea ce este și nimeni altul. Pentru mine bre! Adevărul meu se construiește în retina mea.
Cu toate acestea merită să trăiești. Cuminte și sălbatec. Deopotrivă. Căci timpul lumii se edifică după timpul meu. Eu sunt singurul întemeietor. Ochiul meu așa vede, conștiința mea așa îmi șoptește.
Nu-i bizar că de cele mai multe ori trăim în perspectivă! Că mâine va fi mai bine. Că azi așteptăm să treacă în perspectiva unui mâine mai bun. Că nu simțim azi-ul deoarece trebuie să vie mai-binele. Că avem așteptări și ne uităm în zare cu mâna streașină la ochi. Și dacă nu vine! Ne grăbim către o pensie după care nu mai urmează nimic altceva decât moartea.
Carpe diem!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu