nesimtirea burgheza

uimirea mea in fata felului in care in mod insesizabil putem, reusim sa ne transformam ca fiinte, ramane uriasa. ieri, prins intr-un moment trist, pios, solemn, dintr-acela in care cei apropiati stau cu lacrimi in ochi, ceilalti in tacere si cu noduri in gat, cu capul plecat oricum in vecinatatea celei care nu iarta, doua doamne si-au povestit intr-una, netulburate, nestingherite, ultimele evenimente... stateau langa mine, una dintre ele, profesoara, ma atingea pe cotul drept cand isi muta greutatea de pe un picior pe celalalt. sopteau intr-una, ajungeau si la semiton, diverse... as fi putut sa ascult tot, as fi putut sa reproduc tot daca as fi fost interesat... ma gandeam ce s-ar fi intamplat daca si elevii aceia multi care erau prezenti si care surprinzator pastrau o liniste rece, ar fi procedat la fel... am fost tentat sa le zic doua vorbe, ca m-am plictisit de povestile lor, sa le trimit in drum, ca daca au venit sa bifeze pot pleca, le-am notat, o sa dau mai departe... apoi m-a luat un sentiment coplesitor de neputinta romaneasca, preotul plangea, familia plangea, langa mine povestile continuau soptit, si asteptam sa urmeze retetele de muraturi... incercam sa-mi explic ce-o fi in capul lor, bine imbracate erau, cei sapte ani de acasa ii aveau, aparent, studii superioare facusera, teoria o stiau, cum ti se-ngroasa oare obrazul si ajungi sa crezi ca regulile li se aplica tuturor celorlalti nu si tie, meteahna romaneasca, deh!