cuvintele nu sunt ce par a fi, le folosim pe cele pe care le știm, pe cele care ne plac și ne sunt familiare, uneori nu înțelegem un anumit cuvânt și ne e rușine să recunoaștem lucrul ăsta, mai poate fi vorba de înțelegerea deplină atunci, ce înseamnă comunicare până la urmă, să înțeleg mesajul celuilalt, nu? și celălalt pe-al meu, mare brânză...
cel mai bun prieten al meu folosea în situații deosebite, ca superlativ în descrierea a ceea ce vedea în jurul său, și chiar în privința a ceea ce i se întâmpla, cuvântul mirific, apusul de soare era mirific, răsăritul așișjderea, discuțiile noastre prelungite la o cană de vin atinseseră la un moment dat stadiul ăsta deosebit, mirific, era o inflație de mirific în preajma lui, adjectiva frumusețea și bucuria mereu astfel și leg cuvântul ăsta de ființa lui iar dacă îl aud rostit de altcineva, negreșit mă gândesc la el, și mi dragă uneori delicatețea lui, și blândețea pe care i-o regăsesc mereu în ochi, și care mi se pare mirifică ...
oarecum este jenant că astăzi atributul cel mai puternic este: super, orice poate fi super, superbun, supertare, supermishto, iar supersuper e gradul suprem de comparație, blestematul ăsta de cuvânt poate fi adăugat la orice adjectiv...
prefer mirific! zăpada din iasară, așa cum cade ea din înalt, este mai degrabă mirifică decât super, iar blândețea ochilor prietenului meu în nici un caz nu o văd ca fiind supertare, pentru mine rămâne mirifică, na!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu