modigliani

ieri seară m-a sunat prietenul meu, artistul neînțeles, nebun, încolțit, înnebunit, cu glas când șoptit, când grav: sunt singur cu mine, beți amândoi, ne călcăm în picioare, povestim unul cu altul și nu ne mai înțelegem, camera asta îmi pare imensă, cutie... și bradul ăla împodobit parcă-i agățat de tavan, toate-s pe dos, luminițele sclipesc intermitent și vroiam să vorbesc cu cineva care știe să asculte, căci bătrânul revoltat din mine nu poate să tacă, ce zici, te bagi, să taci... un pic, cu mine, prietene... nu te țin mult...

...îți dai seama ce monstruos, imaginile pe care le avem despre viața noastră, noi bețivii ăștia cretini, eu și cu mine, nu se potrivesc, am așezat o oglindă pe fotoliul din fața mea, și prostul ăla pe care îl privesc în ea, îmi rânjește ca un cretin ce e, cică el nu-și mai amintește astfel, că întâmplarea nu a fost chiar așa, că albul era gri, și zâmbetul era plâns, că de fapt am reținut ceea ce aș fi vrut să fie nu ceea ce a fost de fapt, îți dai seama, întâmplările trăite împreună nu sunt la fel, nu vreau decât să mă trezesc, nu mai sunt sigur de ceea ce am trăit, nici de ceea ce simt, poate visez, ce zici, visez, nu...

...de fapt vroiam să-ți spun, și asta era disputa noastră, ceva despre amintirile care rămân și despre sentimentele care pleacă, despre cum poți spune ieri cuiva că e tot ce ți-e mai scump pe lume iar azi că e greșeala vieții tale, după ce îți poate părea rău, după dulceața glasului dintâi sau după ura scrâșnită din urmă, cum de se duce iubirea așa, spășită, încet, gheboasă, spre cimitirul sentimentelor târzii, cum... draku știe cum, zi, ști, pot să o încetinesc cumva, pot, ști...

...poate de-aia-mi plâng toate chipurile alea lungite, sunt ele însele o lacrimă, ele cad, zâmbetul lor cade, ca frunza aia a lui Rilke, rând pe rând, se scurg în ele însele, în mine, în nebunia mea, știi...

... da, știu modigliani, știu... crăciun fericit...