oriunde privesc acum, ochiul meu doar întrezărește... și-ntr-un fel mă simt precum un orb, am ochii deschiși dar nu văd, văd ceva care din câte îmi amintesc ar trebui să fie lumină și sunt prins în prezent, în spate-i nostalgie iar ceea ce e în față nu disting, speranță, dorință, vis...
orbul care sunt s-a săturat de sine și-i trist... m-am săturat și de cuvinte și de-nțelesurile lor subtile ori nu, aș tăcea o mie de ani...
http://youtu.be/LbN8bk9ljQw
2 comentarii:
Mi-a placut nelinistea ta! Nu esti orb...
Imi place cum scrii.
Trimiteți un comentariu