Într-un anumit fel nu se schimbă nimic niciodată, parcă... îmi vine în minte mama care îmi striga cu multă vreme în urmă, atunci când ascultam muzică, muzica mea, așa cum îmi plăcea mie, adică la maximul potențiometrului, dă mai încet, numa' pentru tine, numa' tu să auzi! ce să fi zis! da mama, da' azi vreau să vibreze și ultima fibră a ființei mele, azi sufletu' meu este în afara mea și trebuie să-l recuperez cumva cu melodia asta divină, nu vreau, nu pot s-ascult muzica asta în căști, vreau să răsune lumea, înțelegi mama?... numa' pentru tine copile, numa' pentru tine... da mama, bine!...
Iar femeia îți zice azi la fel... și melodia care îți răsună ție în cap nu este melodia ei, poți (mă!) să dai mai încet? poți? și ce puii mei de alternativă ai? te întrebi! să zici că nu poți! da' ști că io vroiam să vibreze și ultima fibră a ființei mele? să uit de mine și de zeii mei? și-ți înfrânezi o-njurătură! (băgami-aș!) ea zice: mă doare un pik capu', nu mă simt foarte bine, mi rău, poți să dai un pik mai încet totuși, poți?! și mă gândesc că pot, ce puii mei pot zice!... futu-i, în definitiv de ce să nu pot!
Atâta că io vroiam s-o ascult tare! Piesa mea! Imnul secundei mele! Contează? Nu mai contează... Extravagantza!
http://www.youtube.com/watch?v=NBzw_mgbMlE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu