Cum aș putea să o denumesc altfel! Atâtea momente pot contabiliza în care spiritul zace și trupul e fleașcă, în care stau într-o amorțire călâie fără a mă risipi măcar în lucruri, în ambient, în oameni, în ceva ori în cineva, în lucrul bine făcut sau măcar în gestul gratuit și fortuit, stau fără dorințe și fără idei, fără să scriu și fără să-mi pese de asta, într-o leneveală degradantă a ființei mele...
Pot oare spera că sunt un aluat în care dospește o cocă cleioasă și fertilă și care curând va exploda cu sens? Sau sunt doar o mămăligă tipic românească fără iluzii?!
Oare mă risipesc în zadar?! N-am muză...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu