ce fain!

ce fain să poți povesti c-un om și să-ți pară timpul puțin, să vrei să fie nesfârșit, să simți că-ncepi o mie de subiecte și că nu gați niciunul și astfel toate-s deschise încă, faci paranteze la paranteze și te pierzi în noianul de cuvinte, să râzi, să te emoționezi, să uiți de tine, să uiți de vreme, și vremea să uite de tine parcă, ce fain...

cine să fie omul!... un prieten.

din multerele mele...

azi, acum, nu mă pot concentra pe o singură chestie, mă gândesc la prea multe, am proiecte de fapt, cu titluri deja, la care lucrez, nu un singur proiect, evident că nu vreau să mă pierd astfel, sper că mai multul nu va sfârși în mai puțin, m-am tot gandit în ce măsură unele notări din blog-jurnalul meu sunt, sau pot fi interesante pentru alții din afara Ochiului meu, am sfârșit prin a accepta, din nou, că trăiești singur în cea mai mare parte a timpului, și că reflecțiile tale sunt importante pentru altcineva, în măsura în care se regăsește în ele, asta dacă nu cumva celălalt, cititorul, nu are vreo curiozitate strict biologică (sau entomologică! sic!)...

săracă inima me, iară-ncepe a mă dure, hai, hai inimă hai, la multerele mă dai...

sunt în ziua 9, dacă joia trecută a fost ziua 1, mâine este deci ziua zece, știu să socotesc care-va-să-zică...

mari români

nu am în minte de ceva vreme, de ieri seară adică, decât un ritm de hip-hop, cu refrenul ăla bestial, e o țară-n care, nimic nu e ceea ce pare, cântat de formația aia care îmi pare acum, nambăr uan, dăbest, ăi mai buni, http://www.youtube.com/watch?v=MNKInZjliLU, unde o fi adevărata valoare god,  nu-mi vine să ascult decât melodii de gang, și apoi tupeu de borfaș, că votăm noi, fraierii, pe cine credem, și iese mereu ăla care trebe, și geaba te uiți în dreapta și-n stânga, că nici una nu mai e acolo unde se cade, de aia că nici ăia nu mai sunt normali, dușmanii mor când ne descurcăm mai bine, sunt atâția mâncători de kkt, of uau, http://www.youtube.com/watch?v=keaU9jofxJE, ia de-ascultă, na, și nu putem vota, cât pot ei fura, umilitor, și dacă unii pot fi păcăliți, ce se întâmplă cu ăia care nu pot fi, sunt atâția mâncători de kkt, că doar suntem în zona lui kkt.ro...

faptele nu vorbele te fac să fi mare...

2

Ieri a fost ziua a doua. Care a trecut la fel de repede. Domnul Valentin Marica a prezentat poetic cartea mea de proză. Frumos. Și mi-a prorocit scrierea unei cărți de poeme. A doua lansare a avut loc de la Teatrul Scena din Târgu-Mureș după orele 17.00.

Directorul editorial al Editurii Trei, doamna Magdalena Mărculescu mi-a spus că la București nu vine atâta lume la o lansare de carte.

De acum cea mai frecventă întrebare va fi: pe când următoarea?... Iar eu nu mă grăbesc nicăieri. Va fi cam pe când va veni...

E o dimineață splendidă. Și zâmbesc. După episodul 8 sezonul 3 din Californication. Am râs cu lacrimi. Punct deocamdată. 

Ziua întâi

Oare deschiderea spre lume ca si autor se produce odată cu lansarea unei cărți? Astăzi la orele 18.00 s-a întâmplat acest lucru. Oare în felul acesta am făcut un pas înainte spre a fi un om care se ocupă cu așezarea cuvintelor în bună rânduială? În ultimele zile, nu am putut dormi liniștit, gândindu-mă la ceea ce ar trebui să spun la lansarea primei mele cărți. A trecut... Mă simt mai împlinit. Nu știu cum a fost exact. A fost repede.

Ziua de azi este prima în biografia mea culturală. Am scris deci... o carte.

Invitație

La români prima zi a săptămânii este luni. O zi destul de nesuferită. Într-un fel... De fapt despre altceva vroiam să vorbesc și anume că săptămâna viitoare (asta era chestia cu luni prima zi din noua săptămână, căci astăzi încă suntem în finalul celeilalte, deci...) joi, 19 noiembrie 2009 are loc lansarea cărții mele "S-au deschis cerurile" la orele 18.00 la Business Cafe în Reghin iar vineri, 20 noiembrie 2009, orele 17.00 la Teatrul Scena (în Turnul Cetății) din Târgu-Mureș. Îi invit pe toți cititorii blogului meu. Cu drag.

Și aștept păreri. Bune-rele. Eu deja am emoții. Nu știu despre ce să vorbesc. Acolo. Mai întâi...

Altcineva cine?

nimic nu merge cum ar trebui atunci când ești departe de aproapele tău. oare asta înseamnă că ești mai străin în depărtarea ta? scriu astea toate cu o anume melodie în cap, în degete și-n suflet, cine are a zice ce? și chiar unde sunt toate zâmbetele mele pe care trebuia să mi le pui ofrandă? să mă reazem în ele. glumesc... din nou nimic nu pare a fi ceea ce este. greșesc! totul este ceea ce mintea mea plăsmuiește că e...

aha. întrebarea din subsol este ce înseamnă să fi departe de aproapele tău. știam. cine e aproapele tău?! ... îngerul, într-o anume explicație, cine altcineva, doar îngerul nu are interes pământesc, doar el vrea să te salveze pur și simplu, din dăruire și iubire, doar el vrea să fi fericit pur și simplu, nimeni altcineva, altcineva cine?

Prea alb

sunt aruncat la alt capăt de planetă, pe continentul rece al sufletului meu, eu însumi sau unul din mine, o parte din mine, eu pustiu, pierdut, înghețat, uitat pe banchiză, un urs polar singuratec, flămând, încremenit în alb, inert în culoare, fără sentiment, înstrăinat, degeaba întind mâna astăzi, nu mă ajung, nu-mi răspund, nu mă aud, sunt prea departe de mine, sunt prea alb, nu mă găsesc, citesc o carte cu paginile albe, cuvintele au fugit undeva, în departele meu, acol' pe banchiză ori altundeva, ce mai contează, nu-mai-con-tea-ză...

Prea multe

ar fi trebuit să scriu în fiecare zi din ultimele zile, cu furie, cu spaimă și durere, scrâșnind din dinți, așa ar fi trebuit, să scriu pentru ziua în care am fost nemernic, pentru noaptea în care am fost un ticălos, pentru clipa în care am fost aproape anghelos, adică înger, un vestitor de bine, și pentru gândul în care am fost erou, și despre seara cu lumină și despre aia cu-ntunerec, ar fi trebuit să scriu și despre amintirea aceluia în care zac dușman și a celeilalte în care sunt "mon ami", și despre floarea nepusă pe mormânt ar fi trebuit să pomenesc atunci, și despre brazii ăia cu brațe largi ce tremură peste morminte, despre toate minutele înfipte ca niște sulițe în sufletul meu, ar fi trebuit să scriu prea multe...

m-am răzbunat de aceea și n-am mai scris nimic.

Nimic din ce e adevărat, nu e adevărat...

Stai prostit, te uiți în toate părțile, nimic nu se potrivește cu ce ai tu în minte, parcă e basm, născocire, coșmar, vorbele merg, poveștile curg, o tâmpenie, ești pe linia lui "lumea zice că"... da' cine puii mei îi lumea! nobody... nimeni... adicătelea, vai de capu' nostru, suntem delatori, la asta ne pricepem, te uiți în ochii individului din fața ta, zice: sunt de partea ta, treizecidesecunde mai târziu te vinde pentru treizecidearginți, ce să-i faci, n-ai ce face, zâmbești, asta este rezultanta trădării individului de lângă tine, zâmbetul, să zâmbești... se uită iuda în ochii tăi și zice: te rog să mă crezi!... și tu ști că minte, vreau să emigrez în insula mea, oricum zâmbetul nu duce la riduri, el folosește mai puțini mușchi faciali, smile please deci, și-ți vine să răcnești la lume: nimic din ce e adevărat, nu e adevărat, hai să inventăm paradoxul, sorin dixit na...

Mi-e dor să adulmec mai bine linii curbe, senzuale, subtil alungite peste nările mele, da...