paisprezeceaugustdouămiișaisprezeceduminicaînprimeleeiore

umbrele și chipurile și fețele ascunse aruncate deasupra ca și cum ar fi, ghici?zice fața lui... ce!poate fi ceva?ce!... sau cine!îngerul din colțul de sus al încăperii stând ghemuit cu aripile luminate-mprejur și strânse alăturea lui și copilul meu care privește cu atenție direct spre el, fără să clipească, așteptând neobosit zbaterea aripilor lui, ori ceva, un semn... colțurile se strâng în același fel, scândurile stau ca și-nainte așezate la fel de blând, și nu aud nici un fel de scârțâituri, ori sunt prea fine ori nu sunt... neînțelegerea e pitită în șuvoiul de cuvinte și sensul e dincolo de surâsul ghicit în aplecarea ușoară a colțului buzelor, nu e nimic sau poate totuși că e... nimeni nu știe și nici nu contează, melodia trebuie să fie simplă și lină, și e... și dacă cineva crede altceva, treaba lui... copilul meu îmi zâmbește.